joi, 30 iunie 2016

Rucsacul

Sunt în față la Luvru, aștept o verișoară care trebuie să sosească și deși a trecut demulticel sfertul academic, mă încăpățânez s-o aștept. În jurul meu puzderie de turiști de toate națiile învârtindu-se încoace și-ncolo cu scopul vădit de a-și umple timpul pus cu atenție în bagaje la plecarea de acasă. Dintre ei se detașează clar un grup de japonezi sosiți probabil cu autocarul căci sunt cincizeci și patru la număr, fix cât locurile din autocar și tot așa grupați aleargă dintr-un capăt în altul al pieței cu nicoanele și canoanele scuturând la gât ca niște talăngi, scoțând țipete ascuțite de fiecare dată când se opresc în dreptul unei ferestre cu reflexe aurii, a unei uși cu încrustații unduitoare sau a unui burlan mai arătos. "Ooo... watashi ni shashin o torimasuuuu" urlă câte unul și ia poziția discobolului din față de la Dinamo. "Ooo... torimasuuuu..." strigă toți ceilalți ca un ecou și se aruncă în jurul lui într-o grămadă dezordonată, în timp ce ultimul ajuns e pedepsit să-și scoată aparatul de la gât și să-i tragă pe ceilalți în poză.
Tot urmărindu-i atent constat că unul din ei, mărunțel, urâțel și trecut demult de prima tinerețe mă privește insistent și-mi aruncă ocheade admirative de fiecare dată când trece în viteză pe lângă mine. Brrr... mă sperie individul. Ia te uită, am bătut amar de drum până aici ca să-mi facă un bărbat ochi dulci, asta e culmea! Pentru a evita un refuz categoric din partea-mi care l-ar putea mâhni, sau și mai rău, l-ar putea înfuria, decid să-mi schimb locul de pândă, rămânând însă cu ochii pironiți pe cel părăsit, în speranța că verișoara va sosi totuși.
Nu apuc însă să fac doi pași că japonezu mă abordează direct și-mi pune o mâna pe spate aproape de partea rotunjită, zâmbind la mine cu gura până la ceafă. "Nice bag!" Pfuu... io nu bag nimic. Mă fac tot roșu și cu inima cât un purece încerc să iau viteză și să mă depărtez cât mai iute. E prea târziu însă, căci tipul m-a prins de o bretea a rucsacului pe care îl țin pe umăr, strângând-o bine în palmă și rânjește la mine ca la peștișorul de aur apărut din neant să-i îndeplinească cele trei dorințe.
"Nice bag" zâmbește el iar și cască ochii mari spre mine ca și cum ar vrea să-mi spună "Hai, nu mă întrebi ce-mi doresc prima și prima?!". Nu-l întreb nimic dar încerc să trag subtil de curea și să mă depărtez discret. "Ooo... nice bag! How much?!" continuă noul meu prieten impasibil, fără să bage în seamă încercarea mea de eschivă. Abia acum pic și eu din pom și arunc un ochi spre rucsacul de pe umăr. Deci despre el era vorba, nu despre mine, îmi spun răsuflând ușurat. "Hmmm...?!" e răspunsul meu tranșant, în timp ce încerc să mă târâi ușor și cât mai puțin vizibil spre centrul pieței. Japonezul însă nu se lasă cu una cu două și cu mâna încleștată pe breteaua rucsacului meu mai trage o dată. "Nice bag! How much?!" Nici de data asta însă nu-i câștigătoare...
Treaba se complică însă, căci omul nu pare să renunțe, așa că îmi dau rucsăcelu jos de pe umăr și îl privesc mirat. E micuț, e vechi de vreo 15-20 de ani, pe când îl folosea fii-miu pe post de ghiozdan prin clasele primare și e cam jerpelit de atâta vânt și ploaie ce-a trăit. Ce-o fi văzut japonezu la el nu înțeleg. Deși antic și lipsit de orice aspect estetic, eu l-am păstrat pentru că avea un aer aparte, imitând ranița soldățească, ceea ce mie cel puțin mi se pare interesant și apoi e foarte comod și nepretențios putând fi purtat oriunde și în orice condiții fără să pară ridicol, la piață, la mall, la mare sau la munte, chiar și la servici, aruncat așa șmecherește pe un umăr.
Japonezu ține cu mâna strâns de curea, în timp ce eu am apucat de cealaltă și încep să trag ușor, în timp ce încerc să-i abat atenția de la mâinile mele. "Aaa... baaag! Old bag! Not good, old bag! Defect!" îl fac eu să înțeleagă cum stă treaba cu rucsăcelu meu. Dar japonezu e mai încăpățânat ca un catâr. "Ooo... nice bag. How much!?" repetă el ca un papagal dresat să scoată mințile musafirilor și să le azvârle pe sticla ferestrei. Pfuuu... n-o scot la capăt cu omul ăsta. Mă încrunt la el, privesc lung la rucsac și încerc să-l lămuresc pe îndelete. "See. This bag old. E uzat. Seee... fire pulling out. Se deșiră." "Ooo... deșirăăă. Nice bag, deșirăăă" repetă japonezul după mine ca un roboțel. "See cifrele astea?! S-au decolorat, nici nu se mai see them" îi arăt eu un 6 și un 7 cusute pe fața ghiozdanului. "Old, old, ca naiba de old, de când era fii-miu atâtica" îi arăt înciudat cam cât era fii-miu acu vreo 20 de ani. "Ooo... yes, yes, atâtica... nice atâtica!" cântă iarăși japonezul, căci vorbele sale par a fi înșirate pe portativ. "How much?! Two hundred?!". Ăsta nu pare japonez, pare turc. Degeaba îi tot explic eu, că el nu înțelege nimic din ce-i spun. "No ureche la fermoar, see?! No zip! Defect!" identific eu și alte probleme ale obiectului disputei, în încercarea disperată de a-l îndupleca să dea drumul bretelei și să mă lase să plec.
Între timp însă, în jurul nostru s-au tot strâns alți japonezi micuți, toti cu nicoanele și canoanele la gât, care se uită lung și tăcut cum ne târguim. "See, are și gaură în fund" îi arăt eu entuziasmat ceea ce până atunci aș fi ascuns cu îndârjire. "Ooo... nice fund, nice fund" recită după mine de-acum întregul cor al japonezilor mici, interesați de rucsacuri vechi și jerpelite. "Three hundred?" se bagă în vorbă o femeie înțepată cu umbreluță roz și mănuși de dantelă. Iar mie abia acum îmi pică fisa. Hundred?! Despre ce hundred e vorba?! Nu cumva ăștia or vorbi de biștari?! Nu apuc să mă dumiresc bine că altul cu alură de luptător de sumo, întinde mâna spre mine de parcă ar vrea să mă înhațe și să mă azvârle cu burta dincolo de linia pătratului. "Five hundred!" "Ce hundred mă, voi sunteți nebuni?! Nu-i de vânzare, ăsta e rucsacu meu de la ăla micu. E vechi și jerpelit! Vintage! Vechitură!" le arăt eu ridicând rucsacul cât mai sus, astfel încât să poată vedea toată lumea și să le intre bine în cap.
Aaa... cu asta parcă le-am pus foc la fund. Se animă toți dintr-o dată și țipă entuziasmați, întinzând brațele, în încercarea de a pipăi cu propriile degete obiectul. "Ooo... vintage, vintage, very vintage..." "Seven hundred" țipă unul din spate pe care nici nu-l văd, așa de mic e. "One thousand" vine replica doamnei cu umbreluță și mănuși de dantelă. Ăștia sunt nebuni, dau o mie de lei pe rucsacu meu?! Păi îl vând. Dacă sunt așa înnebuniți după el, și-mi dau o mie de lei, îl dau. Zău că-l dau.
"Give me one thousand lei for this?" încerc eu să tranșez problema. "Euro, euro" țipă fiecare agitând mâinile înspre mine ca să-l văd mai bine și să-i vând lui obiectul. Japonezii sunt din ce în ce mai agitați și mai energici. "Thousand and hundred" sare unul, "thousand and five hundred" se aude altul, "two thousand" țipă femeia cu umbreluță, care simte că pierde teren și pare să fie înghițită de masa de oameni care se înghesuie împrejur.
Nu-i a bună! Caut din ochi o scăpare din cleștele ce mă împresoaraă, dar nu pare să se ivească de niciunde. Doar omul meu constat ca a dat drumul la breteaua rucsacului, storcit fiind în menghina mulțimii. Profit și-l strâng încetișor la piept, fără să atrag atenția, în timp ce le arăt cu mâna spre streașina clădirii de vizavi "Loook... watashi ni shashin o torimasuuuu". Și toți se uită ca la comandă spre locul indicat de mine. Vă dați seama că am ușchit-o degrabă și nici că m-am mai uitat în urmă.

Hmmm... mă întrebați de rucsac?! Cu ce sumă l-am dat până la urmă?! Păi ce, eram tâmpit să-l mai vând după ce am aflat că valorează cel puțin două mii de parai?! Nici vorbă! L-am păstrat și-l port pe umărul drept ca un cocoș înțepat...

3 comentarii:

DaenIris spunea...

”Ăsta nu pare japonez, pare turc.” :)))))))))))

Excelent, Mosu! Am râs in hohote.
:D
Vai de mine, eu il dădeam de când a zis ăla ”five hundred”!!!
(Și rău făceam! Că ratam ditamai ”afacerea”.)

mosu spunea...

:) irisule, io zic sa te uiti bine prin camara, prin debara, prin sifonier, piata aia la luvru e maaare si japoneji multi!

DaenIris spunea...

păi da, dar ar trebui să-mi dea un avans doar ca să pot ajunge cu rucsacul in piața aia...
:D