vineri, 17 iunie 2016

Despărţirea

Primise semnalele de recunoaştere cu două ore în urmă. Confirmase mirat, pornise programul de andocare automată şi îşi pironise ochii pe ecranele monitoarelor în aşteptarea musafirului nepoftit. Modulul de transport ar fi trebuit să ajungă abia peste cincizeci de ore spaţiale, totul fusese planificat în cele mai mici detalii, aşa cum era planificată orice acţiune pe care o desfăşura în cadrul programului spaţial, de la banala curăţare a dinţilor sau exerciţiile fizice zilnice, până la misiunile importante precum diversele reparaţii ale staţiei spaţiale sau vizitele periodice ale modulelor de aprovizionare. Era puţin ciudată decalarea întâlnirii, dar se obişnuise demult cu nesfârşitele mirări pe care i le oferea Spaţiul.
Ar fi putut porni sistemele de comunicare pentru a obține o confirmare de pe Pământ, dar impulsurile ar fi consumat o cantitate apreciabilă de energie și fusese sfătuit să conserve rezervele existente pe cât posibil, având în vedere că stația urma să fie dezafectată curând și nu se dorea să se mai investească într-ânsa. De altfel, întrebarea ar fi fost cel mai probabil o pierdere de vreme, căci nu cunoștea pe nimeni altcineva în Univers care și-ar fi putut dori să-l întâlnească și cu atât mai puțin ar fi găsit pe cineva în stare să trimită semnalele de recunoaștere corecte, mai ales că el însuși le actualizase cu numai zece zile în urmă.
Exact la momentul calculat zări pe monitor silueta mătăhăloasă a modulului care se apropia încet, pregătind minuțios manevrele de andocare. Inima îi tresări. Pentru prima dată de când se afla pe stația spațială modulul venea gol și urma să plece plin. Dacă totul se desfășura conform planului el, împreună cu colegul trimis de acasă, ar fi trebuit să transporte în modul lăzile deja pregătite, închise și sigilate, ce conțineau roadele muncii echipei de aproape zece ani, apoi ar fi pășit la rândul său înăuntru și ar fi pornit călătoria de întoarcere către casă.
Simți o fulgerare în piept. Totul mersese ceas cu fiecare ocazie, dar de data aceasta simțea o anume zvârcolire a inimii ce nu-i dădea pace, un mănunchi de gânduri cenușii încolăcindu-se ca vulpile tinere într-o hârjoneală furioasă pe care n-o mai simțise niciodată. Dacă de data aceasta, tocmai de data aceasta, lucrurile n-aveau să meargă conform planului?! În Spațiu nu se pot face greșeli decât o singură dată. Și nu-i era teamă de moarte. Nu, nu era vorba de teamă. Dacă i-ar fi fost teamă nu s-ar fi înhămat la munca pe care o făcea. Era convins că moartea e doar un pas al călătoriei prin Univers. Iar trupul e o haină oarecare, pe care o porți o vreme și pe urmă o arunci și iei alta, în vreme ce spiritul, spiritul rămâne liber să călătorească mai departe prin nesfârșirea Spațiului.
Sistemele mecanice de conectare țăcăniră scurt și silențios, sistemul de egalizare a presiunilor pufăi greu ca un oftat neputincios și ușa ecluzei se deschise.
- Știi cine sunt și de ce am venit, nu-i așa?! – îi întinse mâna străinul, privindu-l rece.
Tresări. Rămase o clipă încremenit apoi întinse mâna la rându-i fără să spună nimic. Zâmbi doar amar. Ar fi putut răspunde fără probleme “Nu știu!” căci chipul străinului nu se potrivea cu cel al persoanei pe care Pământul îi spusese că o va trimite și nici cu al alteia din echipa programului. Cum la fel de adevărat ar fi putut răspunde “Știu!” căci petrecuse car de vreme împreună cu străinul și nimeni nu-l putea cunoaște mai bine.
- Atunci să purcedem la treabă. Nu avem prea mult timp la dispoziție – replică el militărește și se strecură în compartimentul-depozit de unde apucă prima ladă, o ancoră de cordonul de ghidare, pentru a o împinge apoi ușor cu podul palmei către modul.
Îl urmări docil și ridică a doua ladă parcurgând meticulos aceiași pași. Străinul dădea impresia că-i grăbit. I se părea curioasă graba aceasta. El ar fi trebuit să fie cel grăbit. Întoarcerea pe Pământ ar fi trebuit să-i creeze acea stare de euforie explozivă, care să-i facă sângele să alerge năvalnic prin vene. Dar nu se întâmpla așa, nu știa să-și explice de ce. Străinul era harnic și priceput. Făcea totul ca la carte, așa cum probabil o făcuse și el în primele luni ale misiunii. Dar între timp obosise. Își duse un deget la tâmplă și încercă să se concentreze. Era obosit, sau era altceva?! Oboseala, plictiseala nu existau în vocabularul unui astronaut. Și atunci ce era?!
- Ei, s-a întâmplat ceva?! Nu te simți bine?! – îl aținti străinul ridicând mâna să-l sprijine.
- Da, da… mă simt bine, nicio problemă - și apoi coborând un pic privirea și privindu-și lungul trupului continuă abia auzit - costumul…
Străinul se încruntă, dădu mirat din umeri și își văzu mai departe de treabă, nu înainte ca bărbatul să-i observe cicatricea fină de pe obraz, acolo unde se îmbină maxilarele. Instinctiv degetele îi zburară spre propria împreunare a maxilarelor. Era acolo...
- Nu mai avem mult – îi zîmbi străinul fericit și ridică lada cea mai voluminoasă, cea care conținea plantele cultivate în spațiu de-a lungul timpului.
- Nu mai avem mult… - replică palid ca un ecou bărbatul.
Știa că străinul urmează să scoată procedura electronică pentru a se asigura că totul fusese încărcat conform instrucțiunilor și mai ales pentru a seta sistemele automate în vederea ultimei misiuni a stației, cufundarea definitvă în Nesfârșit. Nu era mare lucru, doar un impuls ușor înainte și totul s-ar fi pierdut în direcția aleasă fără niciun efort…
Se așeză și-l urmări atent pe străin. Știa foarte bine ce face și era extrem de meticulos. Iar în timp ce simțea cum inima-i se face tot mai mică, străinul părea tot mai energic și mai viguros.
- E gata?! – întrebă el când constată că străinul nu mai urmărește rândurile documentului electronic ci își rotește ochii în jur ca și cum ar fi vrut să mai facă o ultimă verificare înainte de a ieși și a închide ușa în urma-i pentru o scurtă eternitate.
- Aproape – mormăi el.
Și după ce parcurse cu atenție un cerc complet măturând riguros cu privirea interiorul stației, se îndreptă spre modul și începu să introducă în computerul principal datele progamului automat de zbor pentru întoarcere.
Bărbatul se ridică să-l urmeze, făcu câțiva pași către punte dar tocmai când ajunse la un braț distanță de ușa ecluzei, aceasta se închise brusc în fața sa. Apoi secvența automată își execută pașii alunecând nestingherită spre declupare…
- Heiii… ce faaaci?! Ce dracu faaaci?! Ce mama naibii, unde te crezi?! – strigă bărbatul furios lovind cu pumnii și cu picioarele în ușa masivă după ce-și reveni din surpriză.
Străinul nu părea că-l aude. Și după câteva minute nici nu-l mai putea auzi, căci secvența de izolare se finalizase și cea de decuplare îi urmă.
- Heii… dobitocule, întoarce-te! Nu fi tâmpit, nu poți să mă lași aici! Imbecilule! – bubui bărbatul în geamul gros al ecluzei, în timp ce fereastra din partea cealaltă se depărta de prima foarte încet, milimetru cu milimetru. Străinul se ridicase de la pupitru, se apropiase de geamul ecluzei și îl privea neutru, încremenit. Nu i se putea citi pe față nici ură, nici cruzime, nici mânie, ci doar nepăsare. Nepăsare și poate un dram de mirată curiozitate.
Când modulul ajunse la un braț distanță, bărbatul încetă să mai lovească fierul rece. Un declic îl făcu să-și revină ca prin magie din furie și să-l privească pe străin încremenit, cu aceeași detașare cu care acesta îl privea la rându-i.
Un zâmbet strâmb îi încolți pe buze. Ochii mari ai străinului deveneau tot mai mărunți, capul i se micșora întruna, apoi modulul însuși începu să descrească ca un balon dezumflându-se, devenind pe rând o basculantă, o coroană de tei, un butoi, un pepene, o călimară, un degetar, pentru a rămâne, în cele din urmă, doar un punct luminos ca o stea.
Bărbatul oftă. Nu mai era nici mânios, nici trist, nici mirat, se simțea doar deșertat. Se răsuci pe călcâie pentru a înainta către pupitrul de comandă, când zări cu coada ochiului oglinda. Zâmbi iar! De data aceasta lung și plin. Fusese cerința lui oglinda aceea. El fusese cel care-i convinsese pe șefii cei mari s-o instaleze. “E cel mai simplu mod în care putem sta de vorbă cu cineva. Zero efort, zero costuri, zero implicare. Doar beneficii” – punctase el sec. Câțiva specialiști biologi se opuseseră vehement, spunând că oglinda ar fi perturbat progamul de dezvoltare personală deja aprobat, dar glasurile lor fuseseră degrabă acoperite de ale celorlalți și oglinda fusese instalată cu proxima ocazie.
Expiră lung… Se obișnuise demult cu nesfârșitele mirări pe care i le oferea Spațiul. Nu avea decât să o bifeze și pe aceasta ca fiind una din ele. Nici măcar faptul că privindu-se în oglindă nu-și mai zări chipul, ci doar peretele din spate și undeva jos lângă el lăzile pline, nu-l mai mira...

2 comentarii:

DaenIris spunea...

a mai căzut o mască...
Frumos! >:D<

mosu spunea...

a cazut... ;)