sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Cuiul din ţeastă

M-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare. Îmi simţeam ţeasta ca pe o pungă cu puroi care se umflă, se tot umflă, multiplicându-se din ea însăşi ca o reacţie nucleară, dar ai cărei pereţi rezistau eroic, vibrând, tremurând, gemând, asta până la un moment dat când urmau să cedeze şi ei şi toată mizeria avea să se împrăştie în dejurîmprejur cu pocnituri şi zvârcoliri. Totul pornea din creştet, unde simţeam ca un vârf de ac fierbinte, ac ce se continua încins până înăuntru, în mijlocul craniului, vârful lui ascuţit presând pe punga aia de puroi ca o lamă tăioasă pe gâtul condamnatului.
Brrr ... m-am scuturat instinctiv, speriat de propria-mi imaginaţie lugubră. Probabil din cauza ei şi dormisem atât de rău, gândul captiv rostogolindu-se toată noaptea, bezmetic ca un hamster pe scara rotundă fără sfârşit. Am dat să mă ridic dar capul a zvâcnit scurt şi o străfulgerare interioară m-a răscolit din tălpi şi până în vârful firului de păr nedeşteptat, aruncându-mă înapoi pe pernă, ca într-o încercare nereuşită de electrocutare. Era evident, mă îmbolnăvisem în mod cu totul surprinzător dar extrem de grav!
N-am căutat prea mult motivul stării mele jalnice, căci imediat ce am început să-mi plimb mâna prin păr în scopul potolirii fierberii interioare, am dat peste el. Era chiar în creştet, mic, rece, metalic. După ce am reuşit să mă târâi până la baie abia agăţându-mă cu degetele de colţurile mobilei, de craterele din ziduri, de uşile nehotărâte şi m-am privit atent în oglindă, n-am mai avut nicio îndoială. Aveam un cui în cap. Era acolo, în toată splendoarea lui, exact aşa cum îl văzusem cu ochii minţii. Vă daţi seama că m-am speriat grozav! Cine să-mi bată mie un cui în cap?! Şi în ce scop? Cuie-n talpă, da! Dar în cap?! Asta era imposibil de înţeles. Ce efect avea să aibă cuiul ăsta asupra sănătăţii mele şi mai ales asupra felului de a gândi?! Am dat fuga la doctor, iar acesta aruncându-mi doar o privire în viteză m-a trimis val-vârtej la radiografie.
Cât am stat să aştept în anticameră am văzut că nu eram singurul cu cuie-n cap şi spaima primordială a lovitului de soartă s-a potolit. Bine, nu erau chiar cuie în toate cazurile. Un domn în vârstă avea de exemplu un dinte de aur. Îl călca pe nervi când mesteca şi încet încet dintele s-a deplasat din maxilar prin gingie, obraz, pe lângă osul zigomatic, în sus până la creier. Un alt domn avea în cap o monedă de un euro. Cel puţin aşa au crezut la început, căci la o cercetare amănunţită, după un RMN minuţios, aveau să constate că domnul cu pricina avea de fapt nu mai puţin decât zece mii cinci sute şaptezeci şi două de monezi de un euro, adică exact cât un Audi A4 B8 la mâna a doua din Vitan. O tânără un pic mai plinuţă şi cu câteva coşuri pe faţă, avea o brăţară de aur, plină toată numai diamante, cum dumnezeu o fi intrat acolo fără să te râcâie nu înţeleg, se lamenta doctorul numărând atent diamantele sclipitoare. O altă domnişoară avea o pioneză, în timp ce o doamnă mai coaptă, platinată şi cu pieptul îmbelşugat avea un şir întreg de cuie din acelea care se pun în filmele americane pe soşele pentru a sparge cauciucurile celor ce fug din calea poliţiei.
Domnule, intraţi vă rog, m-a poftit asistenta în timp ce doctorul se uita cu interes la radiografie. Ştii domnule ce-ai în cap?, m-a întrebat el eu nedisimulată uimire. Un cui, i-am răspuns, căci pusesem doar degetul pe el şi îl privisem de aproape în oglinda de la baie, care deşi pierduse o parte din acoperirea argintată din cauza băilor fierbinţi pe care le fac şi a rasolului dat de producător, reflecta destul de bine realitatea. Nu domnule, o femeie, m-a lovit el cu stânga în timp ce în dreapta ţinea în continuare radiografia mea. Eu am zâmbit superior, cum doctore o femeie, că doar femeia nu-i ţăruş metalic şi nici paratrăsnet. Am simţit cu degetul meu cuiul ăla metalic, nu-mi vinde gogoşi. Atunci doctorul s-a uitat lung la radiografie, după care a pus-o pe masă lângă cititorul de carduri şi mi-a zis să mă aplec. Da domnule ai dreptate, a bombănit în timp ce mă pipăia în creştet exact acolo unde se simţea atingerea metalică, apoi a luat iar radiografia în dreapta, în timp ce cu stânga îşi scărmăna bărbia şi m-a pocnit din nou. Ha, ha, ha... nici nu bănuieşti ce e cu cuiul ăla domnule, mi-a servit-o doctorul profund amuzat, ce-o fi găsit aşa amuzant nu înţeleg şi e greu de înţeles, vă spun eu, atunci când ai un cui proptit în propriul creier. Nu e cui domnule, e flecul metalic de la pantof, mi-a explicat doctorul continuând să râdă în barbă, uite aici şi mi-a întins radiografia. La început am vrut să i-o arunc înapoi căci pe ea se vedea clar că am un cui în cap, nici vorbă de femeie, dar la o privire mai atentă i-am dat dreptate. Nu era un cui, umbra aceea albă era chiar o femeie. Subţire, înaltă, frumoasă, cu o fustă scurtă până un pic deasupra genunchiului, cu o bluză subţire de vară ca o furtună curcubee şi cu o nebunie de pantofi cu tocuri înalte terminate cu flecuri metalice ca nişte cuie. Am dus mâna la creştet, da putea fi foarte bine un flec şi nu un cui. Apoi am leşinat.
Domnule, domnule, hai domnule dă-o-ncolo de treabă, de la un flec leşini şi dumneata, mă trezeşte asistenta vârându-mi insistent sub nas pieptul dumisale mirosind a mixandre. Au păţit alţii lucuri mult mai urâte, mă linişteşte ea. L-ai văzut adineauri p-ăla cu nasu mare?! Nu-i mai scoate nici dracu euroii din cap. N-au ce să-i facă, acolo rămân până la moarte, mi se confeseaza ea şoptit. Nici nu poate să-l mai ţină drept între umeri, îi cade tot timpul pe dreptul. Şi fata aia cu brăţara, e mult prea periculos s-o mai extragă acum, riscă să-i zgândăre minţile. Hai domnule trezeşte-te, fii bărbat, ce naiba. Cine n-ar vrea să aibă în cap o femeie aşa frumoasă ca a dumitale. Ba nu-i a mea deloc, mă apar eu brusc trezit la realitate. Da a cui e? Nu ştiu, habar n-am cine e, mint cu neruşinare. În cabinet doctorii s-au strâns grămadă şi privesc ca un buchet de garoafe radiografia mea. Ce ochi superbi are, murmura unul. De un albastru infinit, adaugă pierdut altul. Fugi doctore că-s verzi toată ziua intervine abrupt asistenta care m-a resuscitat intrând în cabinet şi făcându-şi loc printre ei. Şi ce păr şaten răvăşitor. Doctoreee, e un roşcat castaniu, nu e şaten deloc. Trebuie să fie un R5, dacă nu mă înşel. Doctorii tac în cor şi îşi coboară privirile în pământ.
Şi acummm, încerc eu o intromisiune în liniştea făcută roată între halatele albe, cum mi-o scot din cap pe femeia asta? Ar fi două variante, una invazivă mai dureroasă şi una non-invaziva. Ce invazivă doctore, mai invaziv decât ea nu cred că poate fi nimeni. Mi-a invadat totul, şi corpul şi creierul şi trecutul şi viitorul. Să se înfigă aşa în ţeasta mea, n-a fost deloc lalocul ei! N-ai idee cine e?, mă chestionează şi bărbatul, după ce a făcut-o deja femeia. Nu, mint din nou. Şi nici cum a ajuns acolo?! Nici, mint iar. De fapt nu mint pe de-a-ntregul. Chiar nu ştiu cum a ajuns acolo. Ba ştiu, dar mă înşel pe mine însumi. Ba nu, nu ştiu, dacă e s-o luăm la bani mărunţi. A intrat probabil singură, milimetru, cu milimetru, bucată cu bucată. A prins de veste când nu eram acolo şi a intrat încetul cu încetul. Altfel n-aş fi lăsat-o. N-aş fi lăsat-o?, mă întreb smulgând radiografia din mâna doctorului. Albul femeii se topeşte ca o îngheţată, nu mai e un cui, e o umbrelă desfăcută. A coborât pe gât în jos şi s-a împrăştiat în tot trupul. O simt în călcâie, în piept, în coapse, în umeri, în buze, în buricele degeteleor. Ohhh, mai ales în buze şi în buricele degetelor. Ca prin ceaţă îl aud pe doctor continuând. Metoda invazivă constă în utilizarea unui cleşte special ca un forceps între ale cărui fălci se prinde partea metalică a femeii. Apoi cu mişcări dibace şi rotite uşor în mod continuu se trece la extragerea corpului străin. Metoda non-invazivă ar consta în introducerea în interior a unui alergen care ar face-o pe femeie să dorească ea însăşi să părăsească calota craniană. Această metodă necesită însă foarte mult timp pentru că trebuie găsit elementul care odată introdus în corp să asigure siguranţa în proporţie de 100% că nu va produce pagube mai mari decât folosul obţinut. Şi având în vedere că nu o cunoaşteţi pe femeie va fi foarte greu să găsim…
Doctore, se poate trăi cu un cui în cap, îi întrerup eu tirada?! Desigur, se poate, ştiinţa a mai întâlnit cazuri similare. Ar fi de exemplu un american, Dante Autullo din Chicago, care şi-a împuşcat un cui în cap din greşeală şi fără să-şi dea seama. Sau Bill Parker din Gulfport, Mississippi, căruia i-a sărit în cap o schijă metalică în timp ce tundea iarba. Sau pisica aia din oraşul Sioux, Iowa, tot în America. Toţi au trăit binemerci. Numai căăă… se schimonoseşte doctorul şi-mi ia din nou radiografia din mână. Uite, dacă ne uităm aici, albul a coborât, uite vezi vârful ăsta ca o rădăcină de ţelină, a intrat în partea asta mai cenuşie, ba mai mult, s-a desfăcut acolo ca un puf de păpădie. De-aiaaa… nu ştiu dacă e bine să-ţi spun, dar a fost afectat creierul. Iremediabil.
Închid ochii. Poate n-ar mai trebui să-i deschid. Dar o fac pentru a smulge radiografia şi a o face bucăţele. Mă răsucesc pe călcâie şi o şterg către uşă. O lăsăm baltă doctore, rămâne aşa cum e. S-ar putea să te doară, ţipă el după mine. O să te doară sigur. O s-o simţi în călcâie, în piept, în coapse, în umeri, în buze, în buricele degeteleor. Ohhh, mai ales în buze şi în buricele degetelor. Mă întorc spre el încruntat. Nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să scot limba. Ochii s-au împăienjenit. Asistenta râde. În spatele meu uşa de sticlă s-a închis automat. Nu-i nimic, o luăm de la capăt cu un cui în creştet!

marți, 12 ianuarie 2016

Suerte de matar (final)

(continuarea povestii de aici: http://blogulluimosu.blogspot.ro/2016/01/tonomatul-partea-intai.html)

Era îngrozitor de frig. Am aruncat valijoara în portbagaj, am urcat repede în maşină şi am pornit în trombă. Am schimbat vitezele una după alta până când maşina s-a lansat pe şosea ca un yacht pe asfaltul oceanului. Şoseaua era complet goală. Lumina dimineţii abia mijea de sub frunzele tremurânde. Îmi aduceam aminte perfect. Povestea avusese loc cu ceva mai bine de doi ani în urmă. La Sepulveda, în Spania. Nu apucasem să am o imagine clară a femeii, dar ochii, ochii nu aş fi putut niciodată să-i uit. Era noapte, ieşisem dintr-un tapas şi mă îndreptam agale spre hotel ocolind pe străduţe lăturalnice în încercarea de a-mi oferi câteva clipe întru limpezirea gândurilor şi a sufletului. Cei doi vorbeau în spaniolă. Nu înţelegeam mai nimic din ceea ce-şi spuneau. Încercau să păstreze tonul în şoaptă dar debitul lor verbal era din ce în ce mai năvalnic.
Erau la zece metri, doisprezece nu mai mult, cufundaţi în semiîntuneric la adăpostul unui perete înalt din cărămidă nisipândă. M-am oprit şi am privit umbrele mişcătoare. După câteva minute de ceartă femeia a tăcut şi a dat să plece. Bărbatul a tăcut la rându-i apoi mânios a scos ceva din buzunar. N-am bănuit atunci ce este dar ulterior a fost clar că scosese un revolver. Ea s-a răsucit şi la confruntat şuierând două vorbe ascuţite, atât, două vorbe ascuţite ca lamele aceleiaşi spade înfigându-se între coarnele taurului. Au început să se certe din nou, şoptit, pentru ca cele două umbre să se unească în cele din urmă într-una. Nu-mi dădeam seama dacă perechea a ajuns la o înţelegere şi s-au prelins unul în braţele celuilalt sau dimpotrivă, lupta surdă devenise una corp la corp. Şi tocmai când eram pregătit să dau o şansă serioasă primei opţiuni s-a auzit focul de armă. Umbra a rămas în picioare o vreme, apoi o jumătate s-a desprins şi s-a prăbuşit la pământ. Cealaltă jumătate s-a aplecat asupra primeia, a cercetat-o preţ de câteva secunde, apoi a rupt-o la fugă. A trecut pe lângă mine ca un fulger. Când a ajuns în dreptu-mi a ridicat ochii îngrozită. Nu se aştepta să existe un spectator. N-am apucat să văd prea bine faţa femeii, dar ochii, ochii m-au străpuns. Avea privirea ciutei încolţite. Îngrozită, tulbure, ruptă de lume. Am încercat să uit întâmplarea. N-avea niciun rost să mă prezint la poliţie, eram într-o ţară străină, tot ceea ce văzusem era învăluit în cenuşiu şi în plus orice ancheta m-ar fi obligat să rămân locului o vreme iar eu aveam treburi, aveam şuruburi de vândut. După două săptămâni am înnoptat în aceeaşi localitate. Îmi rezolvasem toate problemele şi mă întorceam înapoi spre Madrid urmând să părăsesc Spania în ziua următoare. În restaurant, pe perete era o fotografie lipită cu bandă adezivă. Nu-i dădusem atenţie când am intrat, dar în timp ce aşteptam să vină paella, am privit-o atent. Era chipul unei femei. Nu înţelegeam ce scrie sub poză dar îmi puteam imagina. Era căutată de poliţie. "Ce-i cu femeia? Ce-a făcut?" l-am întrebat pe băiatul care-mi întindea farfuria. "A ucis un bărbat acum două săptămâni. O caută toată poliţia din Spania! Nu-i dau de urmă." Atunci am îngheţat. Am privit atent fotografia şi mai ales ochii femeii. Nu era nicio îndoială. Era femeia din seara aceea, cea care trecuse pe lângă mine ca o furtună, după ce se auzise focul de armă. "Sper să scape. E o femeie tare frumoasă!" a mai spus băiatul şi s-a îndepărtat clătinând din cap. Nu aveam nicio îndoială, era aceeaşi femeie pe care o luasem cu maşina cu o zi în urmă şi care acum şedea ghemuită pe bancheta din spate.
- E cald? - am întrebat privind în oglinda retrovizoare, încercând s-o potrivesc astfel încât imaginea din urmă să vină de pe chipul femeii şi nu după dunga şoselei.
Femeia nu răspunse. Era exact aşa ca atunci când o găsisem pe şosea, cufundată sub gluga ca o cască de cosmonaut. Doar că nu mai zâmbea. Dimpotrivă, privirea-i era albastru furtună, buzele strânse buchet, spaţiul dintre sprâncene adunat în cute înghesuite.
- Nu ne-am întâlnit întâmplător ieri nu-i aşa?!
- Nu! - a recunoscut ea.
- Mă cauţi de atunci?
N-a răspuns continuând să se cufunde în jacheta groasă ca un copil îmbufnat care n-a primit jucăria dorită.
- Ai venit să mă ucizi! De-asta mă cauţi, nu-i aşa? Am găsit pistoletul în rucsacul tău!
Femeia a tresărit, a apucat iute rucsacul, l-a desfăcut, a scos pistoletul şi l-a verificat. Era încărcat, aşa cum îl lăsase.
- N-am încotro, nu?! Acum chiar nu mai am încotro! După noaptea care-a trecut am avut o ezitare, dar acum nu mai am niciuna. Cine te-a pus să suni la poliţia spaniolă?
- Ai coborât după mine?
- Desigur. Eşti un copil, te trădezi imediat. Mi-am dat seama pe dată că ţi-ai amintit cine sunt. Că ştii tot. Mai bine luam o puşcă cu lunetă şi-ţi trimiteam un glonte între ochi acolo pe şosea, în loc să-ţi deschid portiera maşinii. Ar fi fost mult mai simplu.
Ţinea pistoletul în poală cu podul palmei proptit pe mâner şi cu arătătorul pe trăgaci.
- Am fugit cu prima maşină care mi-a ieşit în cale. Am stat ascunsă o vreme în Madrid. Când lucrurile s-au liniştit am pornit-o spre Danemarca. Acolo m-am aşezat. Mi-am schimbat complet fizionomia, stilul, viaţa. Am reuşit să obţin un paşaport nou. Am încercat să uit. Poliţistii sunt prosti, sunt niste slujbaşi care dacă li se termină programul pleacă acasă, îşi mănâncă liniştiţi supa fierbinte, îşi fut nevasta, apoi a doua zi o iau de la capăt cu noile cazuri apărute peste noapte. Nu m-ar fi găsit în vecii vecilor. Dar în tine nu puteam avea încredere, tu m-ai fi putut trăda imediat. Aşa că m-am întors acolo. Am găsit barul unde băusei şi hotelul în care ai stat. N-a fost uşor, a trebuit să verific câteva zeci de oameni. Şi a durat fantastic de mult, mai mult decât îmi permiteam.
O vreme tăcu ca şi cum s-ar fi măcinat în privinţa deciziei pe care ar fi trebuit să o ia.
- Tot nu-mi dau seama cum de m-ai recunoscut. M-ai zărit doar o secundă în noaptea aia. Era întuneric. Acum arăt cu totul altfel, m-am schimbat mult.
- Ochii!
- Poftim?
- Ochii. Doar ochii ţi i-am văzut în noaptea aceea. Atât şi nimic altceva. Erau înfiorători. Speriaţi, înspăimântaţi, nepământeni. Ochii mi i-am reamintit şi azi noapte.
Apoi iarăşi trecu o pauză lungă.
- De ce m-ai luat dacă ştiai toate astea? Mă încurci teribil. Ştii de ce te caut, nu ţi-e teamă deloc că am să te ucid? Pentru asta am venit la Hara. Pentru asta te caut de aproape un an şi-ţi urmăresc de bună bucată de vreme drumurile prin Europa. E viaţa ta contra vieţii mele. Aş face-o fără să clipesc. Atunci a fost o întâmplare nefericită. Nu trebuia să se întâmple aşa. El m-a ameninţat iar eu m-am apărat. Arma s-a descărcat din greşeală. Dar acum e altceva. Viaţa m-a înrăit. Sunt o fugară, un om fără lume, fără viitor. Dacă am să te fac să taci definitiv îmi voi recăpăta viaţa.
- Nu-mi spune mie astea. Dacă vrei să te confesezi cuiva oprim la primul post de poliţie. Sincer, nu mă interesează.
- M-am gândit că s-ar putea să conteze…
- E un semn de omenie.
- Căcat! Poţi să încetineşti, te rog?!
- Aş putea. Dar am ajunge prea târziu la Oslo şi nu-mi doresc asta. Risc să pierd avionul. Pentru ce vrei sa încetinesc?
- Dacă te împuşc în ceafă vreau să mergem suficient de încet cât să scap cu viaţă din accidentul ce va urma.
- Încetinesc dacă întradevăr te-ai decis dar eu nu cred asta. Se vede în ochii tăi că încă oscilezi. Greşesc?!
- Nu! Ştii, ai un dar aparte de a privi lumea in ochi. Cu toate femeile faci asta, sau ţi-a căşunat tocmai pe mine?! Tot încerc să înţeleg de ce n-ai plecat fără mine şi nu găsesc un răspuns satisfăcător. Ai fi putut s-o faci. M-ai fi putut păcăli uşor deşi stăteam îmbrăcată în mijlocul patului cu urechile ciulite aşteptând să aud deschiderea uşii, pentru a veni după tine.
- De ce-as fi facut-o?! Cei de la poliţia spaniolă mi-au dat un răspuns ferm “cazul a fost clasat”. Exact ceea ce bănuiam, am vrut doar să confirm. N-am spus nimic atunci, aş fi făcut-o cu atât mai puţin acum. Şi-apoi mi-am spus că poţi fi o companioană extraordinară dacă te relaxezi un pic. Şi cum eu sunt tot timpul singur…
- Poftiiim…???
- Sunt sigur ca asta gândeşti şi tu. Eşti o fată isteaţă. Chiar foarte. Dacă m-ai ucide ar trebui să alergi din nou. Dacă ai rămâne în apropierea mea m-ai avea tot timpul sub ochi, ai căpăta încredere şi ai scăpa complet de temerea că cineva te-ar putea turna.
- Eşti un idiot, nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva!
- Ştiu! Dar acum cu siguranţă îţi trece! Rotiţele au început să se învârtă în direcţia despre care-ţi vorbesc.Am avea amândoi numai de câştigat. Şi putem lua de acum încolo o singură cameră, am ieşi mai ieftin şi am scuti vorbele pe la colţuri. Ai văzut cum se uita puştiul ăla la noi. Într-un an ne-am putea chiar căsători. Apoi las slujba asta şi îmi iau una de birou, am deja o vârstă. Tu alegi unde să fie biroul. Undeva departe de Spania, unde e cald şi soare. Sudul Italiei?! O insulă în Grecia?! Coasta Dalmatică?! După aia facem şi doi copii. Hmmm… poate trei. Ei, ce spui, e tentant?
- Eşti un cretin, dar unul absolut delicios! Recunosc că sună bine propunerea ta, al dracului de bine. Opreşte naibii şi lasă-mă să urc în faţă!

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Suerte de matar (partea întâi)

A apărut în faţa mea ca o nălucă. M-am speriat grozav, am tras de volan spre centrul şoselei, apoi am frânat. Eram în mijlocul pustiului, n-avea ce să caute acolo. A alergat spre maşină, a deschis portiera şi m-a întrebat candidă.
- Mergi către Hara?
Întrebarea mi se părea de domeniul absurdului. Eram probabil la o sută de kilometri depărtare de cea mai apropiată aşezare omenească, era un frig de crăpau pietrele, iar ea mă întreba dacă merg către Hara, un sătuc mic aruncat la dracu-n praznic în drumul spre Oslo.
- Urcă.
Avea o pereche de blugi strânşi pe picior, cizme îmblănite urcând până la jumătatea gambei, mănuşi de blană cu un singur deget, o jachetă groasă de iarnă cu glugă şi un zâmbet continuu curgător.
- Ce naiba cauţi prin pustietatea asta pe jos?
- Merg la nişte prieteni. Şi n-am maşină. Nici bani! – mi-a răspuns în bărbie în timp ce-şi scotea mănuşile şi-şi dezvelea faţa de sub gluga ca o cască de cosmonaut. E frig, brrr!
- Vii de departe?
- De foarte departe. Din locuri mult mai calde – a bombănit din nou încercând să descheie fermoarul jachetei cu mâinile înghetate.
Am privit-o cu coada ochiului. Era o femeie tânără cu trăsături frumoase şi un corp asijderea. Avea părul blond drept coborând peste umeri şi faţa rotundă cu rostogoliri dulci. Nu ştiam ce vârstă să-i dau. Putea fi o puştoaică cu alură matură cum erau majoritatea puştoaicelor din partea aceea de lume sau la fel de bine putea trece drept o femeie trecută binişor de treizeci de ani.
- Nici tu nu pari de pe aici.
- Nu! Sunt cu treburi.
- Ce fel de treburi? Cu ce te ocupi? – a continuat să mă descoasă cu dezinvoltură de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea.
- Sunt comis-voiajor.
- Comis voiajor? – a început ea să hohotească, dezvelindu-şi dinţii albi frumos aliniaţi ca soldaţii la paradă. Credeam că acum cu internetul care ajunge în cel mai îndepărtat coltişor de lume nici nu mai există o asemenea meserie. Şi ce vinzi?
- Şuruburi!
- Şuruuuuuburi – a căscat ochii spre mine, împreunând sprâncenele.
- Da, dar nu orice fel de şuruburi. Şuruburi pentru reparat oase. Sunt speciale. Uneori pot fi folosite şi pentru reparat suflete. Ai vreo problemă de remediat? – am încercat eu o glumă, dar nu m-a băgat în seamă.
- Vrei să dăm drumul la muzică?! Îţi place Madeleine Peyroux? Jazz…
Am rotit butonul aparatului şi muzica a invadat interiorul maşinii.
“Smile though your heart is aching
Smile even though it's breaking
When there are clouds in the sky
You'll get by.”

Am ajuns târziu la motel. Ea şi-a pus pe umăr rucsacul cu un gest rapid şi abil de excursionist profesionist, în timp ce eu m-am grăbit să-mi scot valijoara din portbagaj cu mişcări de orăşean nedestupat.
- Cred că de aici drumurile noastre se despart.
- Da. Mulţumesc foarte mult pentru drum – mi-a întins ea mâna.
N-a fost să fie însă aşa şi împotriva oricăror previziuni drumurile noastre aveau să se unească pentru încă o bună bucată de vreme.
- Camera 20 pentru domnul şi 21 pentru doamna – ne-a zâmbit băiatul de la recepţie profesional şi cu oarecare subînţeles în timp ce ne întindea cheile. “Heiii… ştiu prea bine că e doar un paravan şi doamna are să sfârşească în aşternuturile tale cât de curând. Doar nu sunteţi primii care veniţi aici cu aceeaşi maşină şi apoi îmi cereţi camere separate” părea să spună privirea băiatului.
- Cred că o să ne mai vedem dacă stăm unul lângă altul – a mustăcit ea, în timp ce descuiam amândoi uşile camerelor. Pleci dimineaţă?
- Da. Foarte. Tu?
- Eu o să mai rămân o zi două – trebuie să aranjez întâlnirea cu prietenii.
Primul impuls a fost să-i propun să o duc mai departe. Am ezitat însă o fracţiune de secundă suficient cât uşa ei să se deschidă şi-apoi să se închidă în urma-i. Era simpatică.

Sala de mese, căci nu putea fi numit propriuzis un restaurant, era de-a dreptul cazonă. Câteva mese şi scaune din lemn brut, o încăpere lipsită aproape total de căldură şi culoare, fără feţe de mese, fără perdele, fără tablouri sau alte nimicuri tresărind pe pereţi. Doar într-un colţ un tonomat, o piesă rară pe care proprietarul o păstrase nu neapărat pentru a face muzică cât mai ales istorie. Am cerut o porţie de pinnekjott şi un pahar mare de akevitt în speranţa ca voi avea un somn lung şi odihnitor.
Ea a apărut la cinci minute după mine. Mai târziu aveam să înţeleg că nimic nu fusese întâmplător şi că probabil ascultase dinapoia uşii cum ies, aşteptase preţ de-o răsuflare, apoi coborâse la rându-i. Mi-a tăiat respiraţia de cum s-a ivit. Era complet schimbată. Dacă la prima întâlnire avea un aer tineresc şi sport, acum era elegantă de-a dreptul şi absolut răpitoare, deşi circumstanţele momentului nu erau deloc favorabile. Avea o bluză de lână pe gât, dar care îi lăsa braţele complet dezgolite, stropită pe piept cu un şirag de mărgele roşii, probabil din lemn de tec. În jos o fustă scurtă, tot din lână aş fi zis, deschisă de asemenea la culoare, abia îi acoperea torsul, în timp ce picioarele lungi erau învelite într-un dres gros în aceeaşi nuanţă cu bluza. Era mai înaltă decât părea de departe. O pereche de botine castan cu un lănţic subţire auriu căzând într-o parte completa ţinuta.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să o privesc atent pentru a fi sigur că este aceeaşi femeie pe care o adusesem cu maşina. Lucru confirmat, mai ales după ce i-am privit ochii. Ochii erau cu siguranţă aceiaşi, pentru restul n-aş fi băgat mâna în foc. Apoi gândul mi-a fugit la rucsăcelul ei. Probabil că în afara lucrurilor pe care le purta altceva nu mai încăpea în el, ceea ce mi s-a părut neaşteptat şi ciudat. Când s-a oprit în faţa mea, m-a izbit în nări parfumul delicat de flori de câmp, dărâmând şi ceea ce mai rămăsese în picioare în urma impactului vizual. Întreg ansamblul emana o fascinaţie magnetică, deşi nu avea nimic provocator, nici măcar subraţul care-mi smulgea privirile subţiindu-le în fir rostogolit şi legăndu-le mosor.
- Bună seara. Pot să şed lângă tine? – m-a întrebat zâmbind. Se pare că nu mai e altcineva p-aici şi n-aş vrea să mănânc singură.
A privit apoi rotund încăperea, timp în care zâmbetul i-a dispărut, fixându-şi în cele din urmă ochii pe tonomat.
- Frumoasă piesă!
A cerut un pahar de brennevin şi friptură de cerb cu legume, apoi s-a întors către mine, gest care a mai adus două surprize. Prima, părul. Nu-l observasem atunci când intrase, dar nu mai era nicidecum drept cum îmi păruse în maşină, ci plin de volum, cu rostogoliri de valuri, dansând languros la fiece mişcare a capului. Era uluitoare vraja ce-l transformase. Iar a doua, bustul generos care ar fi tăiat respiraţia oricărui pământean cu oarece ustensile în pantaloni. Şi ca să completeze tabloul asomatic, două sfârcuri indecente, frezate probabil la vreun strung pentru sâni hiperobraznici, împungeau materialul gata să iasă prin ţesătură. Am simţit cum mă trec năduşelile. Şi ea a simţit, căci a pus picior peste picior scoţând de sub masă gambele violin arcuite. Iar mai târziu un pic, pentru a-mi prezenta şi terminaţiile de dincolo de genunchi ale gambelor, s-a ridicat de pe scaun şi s-a apropiat de tomomat cu mers de felină, domol, trecând încet un picior prin faţa celuilalt şi lăsându-l apăsat în podea dincolo de tocul deja înşurubat, rostogolind înaintea privirii mele bolnave fesele rotunde ca două mingi medicinale. A meşterit două secunde la el, apoi s-a întors zâmbind larg către mine.
- Dansezi? Ufff… e grozav de plictisitor aici! N-am găsit Madeleine Peyroux dar au Diana Krall. E OK?
Pulpele îi erau ameţitoare iar posteriorul cărnos şi tare ca două spinări de orci înfometate. Am dat din cap precum căţelul din parbriz şi m-am înfăşurat în jurul trupului ei ca vâscul în jurul bradului. Capitulasem complet. În mai puţin de zece minute!

Când am ajuns în cameră mi-a făcut vânt în pat iar ea s-a lipit cu spatele de uşă trecându-şi arătătorul prin spaţiul îngust dintre buze, ca şi cum ar fi încercat să deschidă un fermoar imaginar. Cu un gest calculat a ridicat bluza peste cap dezvelindu-şi sânii plini. Iar sfârcurile nu erau nicidecum frezate la vreun strung pentru sâni hiperobraznici, ci erau complet naturale şi bine înfipte în bazăl. Apoi nu mai ştiu nimic din tot ce s-a întâmplat. Chiar nu mai ştiu! Doar feliile de lumină portocalie venind de la reclama luminoasă din stradă dând pielii ei o alură imaterială, astrală şi privirea scormonind dejurîmprejurul ca două lasere subţiri şi extrem de tăioase.
În cele din urmă am căzut doborât. Fabulos, absolut fabulos! Cu ochii în tavan contemplam gâfâind nemurirea şi nu reuşeam să-mi scot din cap nedumerirea. Fusese doar o preafericită întâmplare sau totul fusese premeditat? Nu sunt un bărbat care să umezească dorinţele femeilor. Sunt tern, fad, ca un curcan fără mirodenii, lipsit de strălucire, de arome. Şi atunci de unde patima cu care mă devorase, de unde pofta sălbatecă?! Nu putea să fie decât preparată din gelatină groasă ca un lutefisk, nicidecum zvâcnind din înlăuntruri fierbinţi. În plus, femeia îmi părea cunoscută. Abia în pat, printre gâfâieli, mi-am dat seama de asta. Privirea, privirea era cea care-mi scotocea aducerile-aminte. Îmi părea cunoscută deşi chipul femeii nu-mi spunea mai nimic. Şi culmea, în întuneric părea că se profilează şi mai bine imaginea trecutului, ca o devoalare în camera obscură a unei poveşti cinematografice de demult.
Iar când a ieşit complet goală din baie, a stins lumina, în timp ce ochii au cotinuat sa scânteieze. Şi-atunci mi-am amimtit. Şi am îngheţat. O cunoşteam pe femeie, desigur că o cunoşteam. Iar circumstanţele întâlnirii noastre fuseseră sângeroase. La propriu.

- Alo, politia din Sepulveda? Aş vrea să lămuresc o problemă legată de o crimă care a avut loc în urmă cu aproximativ doi ani. O femeie care a împuşcat un bărbat. Da, da… Îmi pare rău, nu pot vorbi mai tare, trebuie să vorbesc în şoaptă…

(va urma)

luni, 4 ianuarie 2016

Neluţu şi încălzirea globală

Neluţu este un tănăr student. Eminent, spune maică-sa. Eu nu pot să mă pronunţ căci nu-l cunosc foarte bine. Se poate să fie căci e scund, cocoşat, are ochelari, părul lins căzând dintr-o parte peste ochi şi coşuri pe faţă. Multe şi mari. L-am întâlnit doar de două ori. Când nu mergea liftul. Eu coboram de la 9 şi el urca către cer. Asta a fost prima dată, a doua oară ne-am întâlnit la tomberoane, eu venisem să arunc gunoiul, lui îi scăpase un condensator de un microfarad pe fereastră şi coborâse să-l caute. Nu cred că l-a mai găsit, aşa de mic. Neluţu are o mulţime de chestii în cap şi în apartament. Majoritatea invenţii. Toate neterminate. Sârme, mecanisme de ceas, motoare de aspirator, cuve de la maşinile de spălat, ligheane din aluminiu, bobine de antenă de la aparatele Gloria, spirale de la maşinile de tocat şi câte şi mai câte. Neluţu studiază toată ziua. E foarte conştiincios şi foarte însetat de cunoaştere. Nu iese niciodată din casă. În schimb vine poştaşul în fiecare dimineaţă şi-i aduce tot felul de cărţi tehnice, majoritatea cumpărate de Neluţu pe net de la anticari de ocazie care fac speculă, sau în fine aşa-i zicea înainte, acum se zice că fac business. Neluţu stă toată ziua cu nasu-n cărţile pe care le aduce poştaşul şi le răsfoieşte înfierbântat. De multe ori Neluţu stă şi cu nasu în monitor şi citeşte diverse articole scrise cu litere mărunte. Tot tehnice, multe au şi scheme complicate. Cu ochii le citeşte, nu cu nasul.
Eu scriu poveşti. Bine, nu scriu chiar tot timpul, uneori îmi plimb pisica. Ştiu, am scandalizat tot blocul fiindcă ies cu pisica în zgardă la plimbare, dar ce să fac, stau la 9 şi pisica nu ştie să ia singură liftul şi nici să coboare pe scară nouă etaje nu poate.
Staţi un pic că sună cineva la uşă.
Era sectoristul. A venit să mă-ntrebe pentru a noua oară dacă nu-l cunosc pe bărbatul care s-a aruncat în cap de la balcon din apartamanetul de la doi. I-am răspuns că nu ştiu ca şi în celelalte opt dăţi. A dat neîncrezător din cap. Nu mă crede. Nici eu nu m-aş crede să fiu în locul lui. Bineînţeles că-l cunosc, doar suntem o familie aici, dar de ce să mai complicăm lucurile?! Treaba e şi aşa destul de complicată. Ieri au mai venit doi bărbaţi şi o femeie de la ISU să mă întrebe cu ce şi-a dat foc vecina de alături şi dacă avea autorizaţie. De când cu incendiul de la Colectiv au devenit foarte scrupuloşi. Bărbaţii şi femeia cred că erau înţeleşi pentru că prea-şi făceau ochi dulci. “Fuck off” le-am zis dar nu ştiu dacă au auzit ce le-am spus pentru că mestecam cu gura plină nişte zacuscă cu hribi o minunăţie.
Toată tevatura asta a început acum vreo lună. Neluţu n-a spus nimic, a tăcut chitic. Dar l-a dat în gât Tanti Măndica de la 37 care auzise ceva de la maică-sa lu’ Neluţu plus alte câteva chestii puse cap la cap din ce văzuse ea cu ochii ei, că era controloare RATC pe 101M şi vecină de palier cu mă-sa lu Neluţu. Cică Neluţu e negru tot de supărare. Tot calculează şi răscalculează. E naşpa rău cu încălzirea globală. Au dat şi la teveu, dar ăştia nu vor să spună chiar tot-tot să nu sperie lumea. Însă câte ceva mai răsuflă şi spre-ncoa’. Ieri la Polul Nord au fost două grade şi la Petroşani minus cinşpe. În fine, una peste alta la viteza cu care se încălzeşte Terra şi cu care se topesc gheţarii, Neluţu a calculat că nivelul Mării Negre va creşte cu mai bine de doi metri în următoarea lună. Şi mai mult apoi. Asta nemaipunând la socoteală efectul ţunami. Vă daţi seama, toată gheţăraia aia de la Polul Nord care se topeşte furibund şi care vine-ncoace năvalnic…
Multă lume a crezut că-i doar glumă, dar cum Neluţu n-a vrut să recunoască nici în ruptul capului ce ne-a povestit Tanti Măndica, toţi au înţeles că-i groasă. O vreme s-a şuşotit pe la colţuri, apoi oamenii au început să-şi facă griji. Noi suntem primii loviţi căci suntem chiar la faleză. Ştiu, faleză v-a trebuit, să vedeţi Soarele când răsare şi apusul reflectându-se-n mare firea-ţi ai naibii de nababi, acu aşa vă trebuie, să luaţi primii în freză încălzirea globală, aşa o să ziceţi. Şi pe bună dreptate. E mişto Soarele când răsare din mare şi mai ales când se scutură-napoi la înserare, dar nabab nu-s, pe-onoarea mea!
Pe urmă a început toată lumea să se aprovizioneze pe termen lung. Foarte lung. Toţi au pornit discret. Au mărit încet încet ritmul de aprovizionare de la mall de la o dată pe săptămână, la de două ori pe săptămână, apoi la trei pe săptămână, apoi în fiecare zi. Georgescu a cumpărat chiar apartamentul de deasupra, pe care îl păstrau Mihăileştii pentru fiică-sa care e plecată în Dubai, dar care le-a scris că nu mai vine, doar ca să-şi facă debara. Ei sunt cei mai fericiţi. Ceilalţi înghesuie pe unde pot, în şifonier, sub pat, în scrin, în balcon, în masca de la chiuvetă, în lada de pantofi.
Cel mai groaznic moment a fost când Gheorghiu a ieşit pe balcon într-o dimineaţă, Gheorgiu stă la zece şi a ţipat de-a băgat în sperieţi tot blocul arătând cu degetul spre marginea fractală a nisipului “Mareaaaaa”. S-au repezit toţi la el, la zece, să urmărească ce văzuse Gheorghiu de tresărise aşa, de se înclinase blocul spre balcoanele din faţă, că Marioara de la 8 chiar a zis că i s-a vărsat zeama din borcanele cu gogonele aflate pe partea ailaltă, dar de sus de acolo nu se vedea mai nimic căci era ceaţă, aşa că au coborât cu toţii jos. Şi Gheorgiu avea dreptate, marea înaintase serios pe nisip, câţiva metri chiar, ca o reptilă perfidă. Pe nisipul nostru. Târâş şi laş.
Atunci a început panica. Cei de la parter şi de la unu şi-au luat catrafusele şi s-au mutat în uscătoarele de la etajele de mai sus. Maricel, care n-a mai găsit loc în uscător, căci prioritate au avut ăştia cu copii şi pe urmă ăia cu neveste, a zis că el iese sus pe bloc şi-şi face culcuş acolo, dar ceilalţi l-au oprit, ce mă eşti nebun, nu vezi că-i iarnă, vrei să te-mproaşte valul şi după aia să îngheţi ca un rahat. Până la urmă l-a luat înăuntru Maricica că şi asa avea ea patul mare şi trupul mărunţel.
De la ţipătul lui Gheorghiu n-a mai dormit nimeni, toată lumea a stat zi şi noapte cu ochii pe fereastră, de ni se făcuseră tuturor ochii mari şi rotunzi şi trupul galben, probabil de la icterul dat de stres, întocmai ca la minioni. Până la urmă Moş Baladă a zis că n-are rost să stăm toţi cu ochii pironiţi pe geam şi mai bine facem prin rotaţie, luni etajul doi, marţi etajul trei şi tot aşa, dar Tincuţa n-a fost de acord că cică ăia de la doi şi trei nu văd mare lucru şi pun colectivitatea în pericol, în timp ce ăia de la nouă şi zece sunt avantajaţi că văd până hăt departe, aşa c-am tras la beţe, am consumat o cutie întreagă, măcar să ne ametecăm norocul.
De cum am instalat plantoanele însă, apa a început să crească continuu, nu mult, puţin câte puţin, din ce în ce mai puţin puţin. Acum o săptămână intra în scara blocului, azi a înghiţit etajul unu. La naiba! Şi asta în miezul iernii când termometrele arată binişor sub zero grade. Chiar bine de tot. Dar ce să-i faci, pe o parte a lumii e frig de-ţi îngheaţă basca-n cap, pe cealaltă e cald de se topesc gheţarii.
Din păcate, de teama unui viitor imediat incert, unii au început să cedeze psihic, cum a fost de exemplu Rădulescu, de-i e cumnat lu’ Hărăşteanu de la doi. A venit săracu să-şi facă revelionu la vecinu dar n-a mai putut să plece din cauza apei. Noi ăştilalţi fusesem pregătiţi de Tanti Măndica, Dumnezeu s-o binecuvânteze, ştiam la ce să ne aşteptăm, dar pe el l-a luat ca din oală. S-a trezit cu încălzirea globală direct în cadă, că facea baie amărâtu şi i-a intrat apa pe sub uşă, iar când a dat să iasă să-şi pună papucii, ia papucii de unde nu-s, că pluteau bine mersi pe încălzirea globală şi ajunseseră deasupra veceului, noroc că era capacu aşezat.
Aşa şi cu vecina, că-şi luaseră săracii Sandero în rate şi tare bucuroşi mai erau, da într-o dimineaţă când a dat să scuture faţa de masă de firimituri a îngheţat la fereastră. Sanderou nu mai era unde îl lăsaseră când veniseră cu el de la Piteşti. În locul lui era doar apă, apă multă venită de departe, mai de departe decât Piteştiul, taman de la gheţarii nordului. De l-a strigat şi pe bărbat-su, că iniţial au crezut c-au fost hoţii da pe urmă l-a vazut el mai în larg lângă un trailer sub pavilion panamez şi un vas de pescuit turcesc, d-ăsta venit să ne mănânce calcanii, făcute toate aşa ca o tocană moldovenească. Şi erau atât de emoţionaţi săracii, îţi dai seama, erau fierţi, maşină nouă, nici rodajul făcut, că ea şi-a stins ţigara tremurândă în farfuria lu bărbat-su în loc s-o stingă în scrumieră, da şi el îşi pusese în farfurie taman ziarul de dimineaţă în loc să-şi pună felia de pâine, aşa că a luat imediat foc, iar bărbat-su a dat să sufle să-l stingă, da uitase c-are gura plină cu ţuica trasă de dimineaţă ca să-şi înece amarul, aşa c-a suflat ţuica peste flacăra din Libertatea exact spre nevastă-sa care s-a aprins ca o torţă de sus şi până jos.
Şi asta n-a fost tot, că au mai păţit-o şi alţii. Nea Guţă de exemplu, el nu că-şi face barcă să iasă pe mare cănd o ajunge apa la el la balconul de la 5. Degeaba a tras nevastă-sa săraca, el a ţinut-o tot pe-a lui, a desfăcut patul, a desfăcut şifonierul şi s-a apucat să-şi facă barcă. Au dormit în sacii de dormit, că-i aveau de când erau tineri şi mergeau pe munte. Cearceafuri erau binemerci destule că venise nevăsta-sa cu zestre ca lumea, doar cu catargu s-a muncit puţin da până la urmă s-a învoit cu vecinii de palier să ia mâna curentă de la scară pe care-a tăiat-o într-o noapte cu bomfaieru.
Şi au mai fost şi alţii, nici nu-i ştiu gaborii pe toţi care-au paţit-o într-un fel sau în altul, că nici mie nu mi-e prea bine când stau şi mă gândesc deşi când scrii le mai şi umfli câte puţin. Mmm… poate chiar mai mult. Da ia staţi, apropo de gabori, ăsta de adineauri cum a ajuns la mine dacă e apa până la doi?! Arunc un ochi pe fereastră. Grozăvie! Apa cât muntele, ne-mpresoară ca un şarpe uriaş şi ne strânge gata să ne sufoce. Ce naiba?! Ies în fugă pe scară, plotonieru a plecat demult probabil. Alerg degrabă după el sperând să-l mai prind. Nu-i! În schimb aşaaa în fuga mare şi picioarele goale nici nu-mi dau seama c-am ajuns la parter. La parter unde nu-i nici picătură de apă. Mă apropii tiptil de uşa blocului. O deschid încetişor. Nimic. Adică despre apă vorbesc. Nici urmă. Şi nu în bloc, dar nici măcar aşaaa pe aproape. Cobor pe faleză, mă apropii de ţărm. Marea la locul ei. Nu mai înţeleg nimic! Apoi toate încep să mi se învârtă în cap ca bilele de la Loteria Română. Şi exact ca la Loteria Română iese tocmai aia care trebuie. Ştiu!!! E clar! Am fost cu toţii derutaţi de o iluzie colectivă. A fost doar o Fata Morgana, o proiecţie croşetată din gânduri viitoare, din reflecţii ale unei apocalipse ce avea să vină ţesută în imaginaţia noastră. Nimeni dintre noi n-a descoperit adevărul pentru că nimeni n-a încercat să-l afle cu adevărat ieşind pur şi simplu din bloc, din coconul viselor noastre. Am început să ţopăi de bucurie într-un picior. Trecătorii mă priveau miraţi cu figuri îngrijorate. Eu le dădeam cu tifla şi continuam să ţopăi ca un cocostârc beat. Scăpasem de şarpele care ne încolăcea lacom, scăpasem de iminenţa unei inundaţii catastrofale. Neluţu avusese dreptate, doar că noi n-am vrut să-l ascultăm. Calculele sale, era evident, fuseseră greşite. Probabil era vorba doar de o virgulă pe undeva, nimic grav. Am dat fuga să le spun şi celorlalţi. Dar când m-am întors… când m-am întors…

Lipsisem doar o jumătate de oră, hai trei sferturi, poate nici atât şi apa ajunsese între timp până la nouă. Sub ochii mei puhoaiele au cuprins şi ultimul nivel măturându-i pe toţi cei refugiaţi pe acoperiş. Doar Nea Guţă şi nevastă-sa s-au mai salvat pe barca făcută din sifonier, recamier şi mâna curentă de pe palier…

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Prinţesa

Prinţesa a apărut în viaţa lui Constantin într-o zi de joi. Cu o seară înainte un camion descărcase în scuarul dintre blocuri câteva bucăţi de mobilier şi o grămadă de nimicuri cufundate în 10-15 cutii de carton potrivite ca dimensiune şi zăvorâte cu bandă adezivă gri. Nimeni n-a văzut cine le-a urcat în blocul de patru etaje şi nici unde anume, căci noaptea acoperise totul ca o prelată sub care n-aveai a şti ce se petrece, dar toţi au remarcat-o a doua zi dimineaţă pe Prinţesă. Era o femeie tânără, brunetă, cu părul scurt şi cu trup subţire, cu picioare lungi totdeauna înfipte în tocuri ascuţite. Avea un mers semeţ dar unduitor, ce părea să cânte la fiece pas, cu spatele drept, cu capul dat uşor înapoi şi nasul în vânt, ceea ce-i oferea o privire direct conectată la linia orizontului şi niciodata la boţul de asfalt de sub picioare pe care părea să-l ignore la fiece călcătura şi o frumuseţe crudă de parcă ar fi scuturat din priviri roi de campanule albe la fiecare atingere cu dejurîmprejurul. De-aia o şi porecliseră oamenii după nici două zile de la sosire, Prinţesa. “Ai văzut-o p-aia nouă de se mută la 4 în locul Ioneştilor, merge aşa ţeapănă de parcă are o ţepuşă-n fund şi coroană pe cap, zici că-i prinţesă?!” şuşoteau babele pe la colţuri. De fapt ştirea că locuieşte la 4 în locul Ioneştilor era doar o presupunere pentru că nimeni n-o văzuse urcând sau coborând dar singurul apartament liber în tot blocul era cel al Ioneştilor cărora le plecaseră amândoi copiii în America şi se hotărâseră în sfârşit să-şi vândă apartamentul şi să se mute la ţară. Şi-n mod paradoxal nimeni n-a ştiut niciodată, până la sfârşit, cum o cheamă cu adevărat pe Prinţesă. Degeaba iscodiseră în facturile de la întreţinere, degeaba îşi întrebaseră rudele angajate la primarie, degeaba trăgeau cu urechea de fiecare dată când o auzeau vorbind, apartamentul era pe numele unui bărbat ce nu spunea nimic urbei iar numele tinerei femei nu apărea nicăieri. Nici numele nu-l ştiau şi nici prenumele. Aşa că au rămas să-i spună doar Prinţesa.
Constantin fusese vrăjit din prima clipă de frumuseţea femeii. Era exact opusul a ceea ce promovau cu asiduitate televiziunile şi societatea în general. N-avea nici buze sau sâni de silicon, nici gene făcute, nici obrajii boiţi, nici curburi ademenitoare ale şoldurilor dezvelind dorinţe, nici priviri sfredelitoare scormonind prin ochii larg căscaţi înlăuntrul puţurilor cu ghizduri umede. Părea că trece prin lumea care o înconjoară ca o pasăre, plutind undeva între cer şi pământ şi ocolind cu eleganţă orice învolburare a prezentului ce putea deveni un obstacol. Şi cu toate acestea era atât de frumoasă! Iar frumuseţea i se descoperea la fiecare privire aruncată-mprejur, la fiecare pas coborât şi săltat, la fiecare respiraţie, ca un boboc ce-şi dezveleşte miezul parfumat de sub rochiile nenumărate de petale. În a patra zi a sosirii Prinţesei, Constantin îşi mutase scaunul din dormitor, pe care îşi arunca zilnic hainele când venea de la treabă, dinspre capătul patului în dreptul ferestrei, ceea ce-i permitea să supravegheze în tihnă aleea scurtă de la intrare şi să o vadă pe Prinţesă de fiecare dată când intră sau iese din bloc.
Tot într-o zi de joi, dar câteva luni bune mai târziu, Constantin a aflat că Prinţesa ştie a zâmbi. Ba chiar a râs preţ de jumătate de minut. N-ar fi crezut una ca asta căci de fiecare dată când trecuse pe lângă ea, ca din întâmplare, în fugă, căci stătea îmbrăcat, iar pantofii fără şireturi îl aşteptau cuminţi în dreptul uşii doar să-şi treacă picioarele prin ei în coborârea-i vijelioasa, nici nu-l băgase în seamă ci căta în zare cu faţa complet neutră spre gânduri numai de ea ştiute. Atunci însă, joi, se întâlnise cu altă femeie, tânără ca ea şi stătuseră vreme de vreo zece minute de vorbă pentru ca în cele din urmă Prinţesa să zâmbeasca uşor şi apoi să izbucnească în hohote spre uimirea întregii asistenţe care o urmărea dindărătul perdelelor groase.
A fost o mare schimbare pentru Constantin, căci Prinţesa devenise dintr-o dată umană, tangibilă, materială. Ceea ce i-a dat curaj şi după ce a ratat de câteva ori o abordare directa, a reuşit în fine să-i întindă mâna. “Pot să vă ajut eu să duceţi sacoşa? Şi eu merg tot către casă!” a întrebat-o el înclinându-se uşor cu o mână la piept ca un paj, poate involuntar, dar cu siguranţă vizibil, întinzând apoi braţul pentru a lua sacosa plină din mâna delicată a femeii. Era a optsprezecea oară când o urmărise până la supermarketul din zonă în speranţa că va da într-un fel sau altul peste dânsa. “Desigur domnişorule!” îi răspunsese Prinţesa zâmbindu-i împovărător de dulce şi întinzând pasul înaintea-i. “Domnişorule!” Nu auzise cuvântul acela rostit niciodată de nimeni şi nici nu şi-l imaginase rostit vreodată de cineva. Pe Constantin îl bufnise râsul dar îşi strânsese buzele între dinţii mărunţi ca de viezure ca să nu pară prost crescut şi o urmă cuminte. Prinţesa, urma să constate el mai târziu, avea un fel ciudat de a vorbi, folosind cuvinte care se potriveau situaţiei dar care parcă erau culese precum cireşele din pom, de ici şi de colo faţă de cum erau de coapte şi nu orânduite ca legumele la tocană. Multe seri mai târziu pe când avea să-şi rumege pe îndelete una din măruntele victorii, Constantin avea chiar să constate că vorbele Prinţesei păreau mai degrabă traduceri ale unui străin de meleagurile acelea, neobişnuit cu vorbele localnicilor, ca şi cum ar fi gândit tot ce i-ar fi trecut prin cap într-o limbă, pentru a a-şi dezghioca apoi înlăuntrul în cuvinte ce nu-i erau familiare.
Şi nu atunci ci exact doi ani mai încolo, când în fine aveau să-şi stea alături şi să-şi dezvelească sufletul unul altuia, Constantin avu o revelaţie care-l făcu să se cutremure. Prinţesa era cu totul altfel plămădită faţă de toate femeile pe care le întâlnise şi nu erau puţine deşi era tânăr. Nu ştia să-şi explice în ce fel, dar ceea ce simţise atunci, demult, vizavi de felul ei de a vorbi, simţise şi când îi ascultase înlăuntrul grăind fără vorbe. Prinţesa părea că vine din altă lume. Avea un bun simt extraordinar nemaîntâlnit între oamenii de rând, era firavă ca o floare dar puternică ca o acvilă, vedea dincolo de ceea ce pentru oamenii obişnuiţi erau doar ziduri şi mai ales trăia cu patimă, arzând la fiece vorbă ce-o atingea ascuţit. Abia atunci Constantin, punând cap la cap tot ce aflase despre dânsa de-a lungul celor doi ani în care o urmărise cu nestăvilită îndârjire, înţelese că Prinţesa nu e trup pământean, ci e fiinţă coborâtă din stele şi rătăcită dintr-o nefericită întâmplare pe Pământ. I-a şi spus asta cu sobrietatea neiertătoare a unei asemenea descoperiri, dar ea a râs şi nici nu a confirmat dar nici nu a negat, mulţumindu-se a chicoti şăgalnic ca o şcolăriţă. “Aşa crezi tu despre mine?! Dacă aşa crezi tu, aşa o fi, asta e bine!”.
Prinţesa avea zile în care râdea cu poftă şi cu nealterată sinceritate ca un copil, răscolind cu hohotele sale cele mai urâcioase înlăuntruri, pentru ca mai apoi să cadă în prelungi melancolii cu accese violente de tristeţe ireparabilă şi hohote de plâns nestavilite. Atât de rău i se rupea sufletul lui Constantin încât într-o seară, când hohotele năvăliseră învolburate prin ţevile coloriferului şi umpluseră micul său dormitor, îşi luase inima în dinţi şi urcase până la dânsa cerându-i cu palmele împreunate “Spune-mi te rog ce pot face? Lasă-mă te rog să-ţi fiu de folos! Cum pot să te ajut să te întorci?”. “Să mă întorc? – îl privise ea mirată prin draperia de lacrimi rotunde. Unde?” “Înapoi la ai tăi!” Prinţesa l-a scrutat o vreme încruntată, apoi a izbucnit în râs împreunându-şi braţele după gâtul său şi sărutându-l lung şi pofticios pe gura. “Micul meu Prinţ pământean, ce m-aş face eu fără tine!”.
A fost primul pas spre o prietenie inimaginabilă pentru Constantin, între un pământean cu nimic ieşit din comun şi o prinţesă venită din stele şi rătăcită în mod neaşteptat tocmai pe Pământ. Şi a încercat Constantin să o cunoscă cât poate mai bine pe Prinţesă şi lumea sa. A deschis netul şi a purces a studia meticulos toate planetele unde ar fi putut exista viaţă. Aflase de exemplu cu nespusă uimire că doar Calea Lactee ar contine aproximativ 8,8 miliarde de planete asemănătoare Pământului şi care s-ar putea dovedi ospitaliere pentru viaţă. Citise cu asiduitate despre Kepler 69c, o planetă din afara sistemului nostru solar, care orbitează în jurul lui Kepler-69 la aproximativ 2700 de ani lumină faţă de Pământ, în constelaţia Cygnus şi care seamănă aproape perfect cu acesta, dar şi despre altele asemănătoare, despre Gliese 581e din constelaţia Libra, despre 55 Cancri e care se învârte în jurul Soarelui precum Pământul, despre Kepler 22b din constelaţia Cygnus, despre Gliese 667 Cb din constelaţia Scorpius şi despre multe altele. Citise apoi cu nestăvilită speranţă despre posibilitatea ca drumurile de la Pământ la cea mai apropiată planetă locuită să se facă totuşi cu o viteză mai mare decât viteza luminii, ceea ce i-ar fi permis Prinţesei să se întoarcă înapoi la ai ei înainte ca viaţa să i se fi scurs. Citise despre Metrica Alcubierre a unei regiuni spaţiu-timp care ar permite o călătorie la viteze fabuloase, despre Tubul Krasnikov, un fel de autostradă de superviteză a Cosmosului cum auzise că erau cele din Germania şi despre transferul între spaţii curbe prin găurile de vierme. Şi cu toate acestea îi era teamă. Drumurile erau mult prea lungi şi nesigure.
Şi poate că povestea lor de iubire ar fi continuat la nesfârşit, oscilând între siguranţa atingerii şi incertitudinea privind cele 8,8 miliarde de planete cu potenţial locuibil din Calea Lactee, dacă într-o seară de mai Prinţesa n-ar fi năvălit pur şi simplu în micul său apartament pentru a se arunca în braţele-i tremurânde. “Mi-e frică, Printule! Nu ştiu ce să mă fac…”. N-a întrebat-o de ce. A mângâiat-o doar pe păr şi a strâns-o tare de tot în brate, lăsând-o să-şi verse lacrimile rotunde ca florile de mărgăritar peste cămaşa sa cadrilata. Şi lui îi era frică...
“Mi-e frică tare Prinţule! Trebuie să plec, trebuie neapărat să plec!”. Şi sufletul lui Constantin a tresărit iar faţa i-a zâmbit pe de-a-ntregul. În fine accepta să se întoarcă! Şi avea nevoie de el! O adora mult prea mult pentru ca iubirea-i să fie una egoista. “Când?” a întrebat el liniştit continuând să o mangaie pe par. “În noaptea asta! Tu trebuie să mă duci sus pe deal. De acolo are să vină să mă ia!”. Constantin a ajutat-o să-şi strângă câteva lucruri de grabnică trebuinţă într-o geanta de damă, a sărutat-o apăsat pe buze, apoi a încuiat uşa în urma-i, a luat-o de mână şi au început să urce amândoi pieptiş povârnişul aburcat, printre pietre ascuţite şi ierburi uscate. “Până aici, Prinţule! De aici mă descurc” i-a spus ea icnind din greu, strângându-şi într-o mână geanta şi cu cealaltă cuprinzându-i obrazul. Era fierbinte palma Prinţesei, era grozav de fierbinte astfel încât simţi cum degetele ei îi ating oasele feţei, ba mai mult, trec prin piele şi prin carne şi i se plimbă pe vârfuri moi prin creier. Pentru o clipă Constantin crezu că fata o să să se aprindă, chiar acolo sub ochii săi, pe vârful culmii şi are să se tranforme în cenuşă înainte ca ai ei să mai apuce să o ridice la cer. “Hai du-te, Prinţule, te rog du-te, acum e doar momentul meu, doar al meu” a suspinat Prinţesa îndepărtându-se şi imediat a văzut luminile ameţitoate. Apăruseră de niciunde. Nu era mult mai mare decât un automobil obişnuit, era însă rotund şi plin de lumini de jur împrejur. A coborât ca o stea strălucitoare chiar pe vârful culmii, deschizând patru picioare de metal ca patru arcuri elastice şi o trapă simplă ca o uşă de apartament de bloc, doar că se rostogolea spre picioarele umblătorului şi nu se deschidea într-o parte.
Constantin n-a dormit, ci a plâns continuu până când Soarele a ieşit de după deal, moment în care şi-a spălat faţa cu apă rece, şi-a pus cea mai bună cămaşă şi a decis să coboare din bloc şi să spună Lumii adevărul. Dar Lumea ştia deja adevărul, sau măcar parte din el, a constatat Constantin cu grozavă uimire. “Ai auzit că a dispărut Prinţesa?! Cum a sosit, aşa a plecat, învelită în noapte şi în mister!” şuşoteau unii. “Ai auzit că a murit săraca? Offf, Doamneee, ce nenorocire!” se văicăreau alţii. Constantin i-a liniştit însă pe toţi şi le-a explicat cu lux de amănunte toată povestea, începând cu vorbele parcă traduse ale Prinţesei şi terminând cu urcarea ei în farfuria zburătoare pentru a se întoarce la ai ei, din noaptea care tocmai se încheiase. “Sărăcuţul de tine, cât trebuie să suferi…” îşi dădeau coate cei ce-l urmăreau, dar Constantin nu stătea să le asculte vaietele, ci mergea mai departe să le povestească tuturor minunata întâmplare ce se petrecuse chiar sub ochii săi. “Prinţesa s-a întors la ai ei! I-am văzut eu când au venit să o ia acasă. A strâns câteva lucruri mărunte într-o geantă maro şi apoi a urcat într-o farfurie zburătoare luminoasă…” “Offf, dragul de tine, cât trebuie să mai suferi…” îi răspundeau toţi într-un glas, privindu-l cu milă.
Când i-a văzut coşciugul Constantin a început să râdă. Se gândiseră la toate, îi făcuseră chiar şi o ieşire pământeană din scenă. “De ce nu-i deschis capacul, hmm? Pentru că nu-i nimeni acolo! Ea a plecat, s-a întors la ai ei! Acolo îi e doar costumul pământean croşetat de ei” încercase Constantin să-i convingă pe cei ce-i ascultau vorbele, plecând apoi mai departe să le explice şi celorlalţi lucruri care lui îi erau atât de clare dar pe care lumea se înverşuna să le ignore. Chiar şi atunci când i-au spus că trupul ei fusese atât de ciopârţit încât abia putuse fi identificat, Constantin râsese cu poftă. Un fost iubit şopteau cei mai mulţi, în timp ce alţii vorbeau despre lucruri şi mai urâte. Dar Constantin ştia că doar el cunoaşte întregul adevăr, aşa că i-a lăsat în plata Domnului şi s-a întors spre cărţile sale despre Calea Lactee şi găurile de vierme şi Metrica Alcubierre şi Tubul Krasnikov, privind în fiecare seară luminos către stele…