prietenul meu MIC

MIC era prietenul meu. Venea de pe Steaua MCXX2CW în fiecare sâmbătă să ne jucăm. MIC nu era mai mai mic decât mine ca vârstă, dar avea corpul unui copil de doi ani. Aşa erau toţi ai lor, scunzi şi rotunzi.
MIC avea un costum spaţial verde cu fante lunguieţe în jurul ochilor. Avea multe fante costumul spaţial al lui MIC, de jur împrejurul rotundului de verde. MIC vorbea întruna, toţi cei de pe Steaua MCXX2CW erau grozav de vorbăreţi. Mi-ar fi plăcut să-i văd buzele atunci când vorbeşte, dar el nu purta niciodată cască, doar ochii îi treceau dincolo de materialul rezistent la radiaţii prin lentilele groase de plastic, altceva nu răzbătea din el. Şi bineînţeles nici ochii nu se vedeau, căci plasticul era complet opac. Eu doar îmi imaginam cum trebuie să arate MIC. De altfel nu ştiam nici măcar cum îl cheamă. Sistemul de decodare a vocilor scotea un schelălăit ca de câine izbit cu piciorul atunci când MIC îşi spunea numele. Numele acesta l-am inventat eu.
MIC trăgea dungi adânci cu sabia laser în colbul gros din grădina casei. Încerca să deseneze o navă spaţială. Ce altceva puteam să facem într-un mediu atât de sinistru?! La un moment dat MIC s-a oprit din rostogolire. Sabia laser se poticnise într-un glod dur. MIC a început să-l râcâie cu sabia.
- Ei, ce-i asta? – m-a întrebat mirat. MIC punea rar întrebări. El ştia tot despre orice. Sau aproape…
- Nu ştiu! – i-am răspuns răstit.
Dar ştiam. Era un fir de iarbă pietrificat pe care îl puteam păstra doar pentru mine, ca şi un gând măcar. Am fost bucuros că n-a trebuit să mă simt prost o bucată de vreme pentru firul de iarbă ascuns, căci imediat maică-mea a strigat pe fereastră.
- BIC, haide, ia-ţi la revedere de la prietenul tău şi vino la masă.
- Trebuie să plec – i-am spus lui MIC. Trebuie să merg la masă. Rămâne pe sâmbăta viitoare.
- Da – mi-a răspuns MIC la fel de trist ca şi mine. Apoi s-a aşezat jos în colbul înalt cât bocancii cu talpă metalică groasă ce compensau lipsa gravitaţiei, şi-a scos combinezonul verde cu bocanci cafenii, şi-a pus în picioare şosetele albe, sandalele, apoi şi-a tras pantalonii scurţi de velur şi cămaşa cadrilată, a scos din buzunar dispozitivul de teleportare şi mi-a făcut scurt cu mâna.
- Pe sâmbăta viitoare!

Voiam să facem un copil

voiam să facem un copil
ea a spus să-l facem din cocă
pentru că are să crească mai uşor
are să fie pufos şi-o să zâmbească tot timpul

eu am propus să-l facem din zăpadă, alb
cât ninge ţinem pe balcon
iar când are să se topească de drag
îl adunăm într-o cană
din care au sa se hraneasca toată vara flori

doctoriţa de familie ne-a sfătuit
să tragem o copie după unul gata făcut
are ea o imprimantă taciles la cabinet
i-ar fi mult mai simplu şi ei mai ales acum
de când ne ţinem toată viaţa pe card

mama s-ar fi mulţumit şi cu prâslea din poveste
numai să fie o poveste originală
iar prâslea cu totul şi cu totul…
cu totul şi cu totul…
na că nu mai ştiu cum voia mama sa fie
cred ca destept

până la urmă am renunţat
căci pentru un timp ne-au despărţit
pe mine m-a luat EA, pleacă o vreme
şi a aruncat romanul cu coperţi vişinii
în care locuiam pe fundul genţii, să fie
pe prietena mea, muză într-un volum de poezie
a cules-o din raft EL, a răsfoit-o într-o doară
şi a aruncat-o pe noptieră lângă alte 4 romane neîncepute
şi o pereche de ochelari cu rame galbene subţiri