marți, 29 aprilie 2014

marți, 22 aprilie 2014

Acarienii

De la o vreme nu mă simt prea bine, n-aş putea să explic foarte clar ce am, am adeseori ameţeli, dureri de cap, priviri înceţoşate, goluri în stomac, uneori frisoane, cad adesea în letargie, mănânc, mă mişc, mă duc la servici, îmi văd de treburi, fac ceea ce făceam şi până acum fără nicio excepţie şi cu toate astea simt că ceva nu merge, nu e la locul lui sau mai degrabă nu se aşează deşi eu mă strădui, încerc, lucrurile ar trebui să se lege ca într-un puzzle uriaş şi pe măsură ce te apropii de final, să se contureze cât mai clar desenul, deşi încă lipsesc câteva piese importante care să-l definească pe de-a-ntregul, micile succese sunt tot mai ascunse în spatele marilor dezamăgiri, marile succese nu vor mai veni niciodată căci nu mai e timp, şi-atunci stai şi te-ntrebi, ba nu, nu stai, căci dacă ai sta să te întrebi ai înnebuni pentru că nu exista nici o persoană care să-ţi dea răspunsurile pe care le aştepţi, din simplul motiv că ea persoana nu s-a născut iar ele întrebările nu au răspuns, totul e doar presupunere, doar aşteptare, şi atunci te arunci cu capul înainte în ziua de mâine doar ca să nu mai ai vreme să gândeşti, timpul îţi vâjâie pe la urechi ca şi cum ai pedala în goana mare pe bicicletă, iar dacă ar fi să definesc cumva starea asta de spirit aş spune că sunt uşor abătut, nu ştiu de ce, căci sunt şi florile, sunt şi păsările, e fata asta cu picioare lungi şi sânii mici, sunt şi poveştile şi atunci cine îmi poate răspunde la întrebări, stiu, nimeni.
Am făcut o vârstă rotundă, nu-mi pare rău de nimic din ceea ce s-a dus, îmi pare rău de cele pe care n-am apucat să le fac, nimic nou sub soare, de-aia zic mereu că mă uit doar înainte şi deloc îndărăt, am o familie frumoasă, o casă pentru care mulţi mă invidiază, mi-am luat o maşină mişto care între timp s-a stricat dar n-am spus la nimeni că merg mai mult pe jos sau cu autobuzul, o amantă, toţi bărbaţii pe care îi cunosc şi care au făcut o vârstă rotundă au măcar una, dar ce folos cu toate astea, nu mă simt cu nimic mai împlinit, parcă e un gol înăuntru al dracu care cu cât trece timpul şi adun mai multe experienţe, cu atât se face mai mare, iar eu alerg ca bezmeticul să-l umplu, deşi n-am idee cu ce, ceva bănuieli am dar nu-mi vine a crede şi nici nu mi se pare că ar fi potrivit momentului, mă uit îngrozit în jur încercând să înţeleg ce ar trebui să mai culeg ca să umplu golul ăla înainte să se scurgă timpul, e ca la Ianţu trebuie găsit rapid răspunsul doar unul e valid şi aici nu poţi să suni un prieten şi nici să întrebi publicul, mă simt ca pe o planetă străină, nimic nu îmi pare familiar, nimic nu îmi pare de folos, şi golul interior devine tot mai mare, devine hău, chiar aşa se termină lumea, surpându-se înăuntru?
Ceva s-a schimbat de la un timp, am început să plâng la filmele melodramatice şi până acum mi se mai umezeau ochii şi simţeam nodul ăla în gât de trebuia să merg până la baie şi să tuşesc tare de câteva ori ca să mi se ducă, apoi îmi spălam ochii cu apă rece şi abia pe urmă mă întorceam în sufragerie şi mă aşezam zâmbind pe canapea lângă ceilalţi, dar acum e de-a dreptul fantastic, nu credeam să mi se întâmple asta vreodată, îmi curgeau lacrimile pe amândoi obrajii la filmul de ieri dracu să-l ia de film, era cu o puştoaică căreia îi murise tatăl jokeu dar ea trăia doar pentru cai şi fugea de oameni, era lung filmul, au vrut să-i ducă aia iapa la abator s-o facă cârnaţi dar ea s-a ambiţionat să devină călăreaţă deşi îi era frică de maică-sa şi de oameni în general şi de întuneric şi de tot, doar de cai nu, filmul era sensibil nimic de zis, nici de tipul ăsta care era eroul principal şi a jucat in filmele cu Piedone acum într-un rol serios şi bine condus, noroc că nu era nimeni în cameră să vadă pârâiaşele de pe faţa mea, nevastă-mea tocmai pleacase la coafor iar copiii de ceva vreme la casele lor, filmul era pe la doişpe ziua, a trebuit să-mi scot ochelarii şi să-mi şterg ochii cu un cerceaf, se umezise de tot cearceaful ăla, mi i-am tot şters o dată, de două ori, de trei, ori, ai fi zis că tai ceapa pentru tocană, dar n-a aflat nimeni nimic, doar eu m-am speriat că ceva nu e în regulă, sunt om în toată firea ce dracu şi am păţit eu altele şi mai rele şi n-am vărsat nicio lacrimă.
Am fost şi pe la medicul de familie, i-am spus că mă simt obosit, că mă dor primăverile, că mi se umezesc ochii la filmele cu cai care stau să moară, că înnebunesc de plăcere când văd lebedele şi raţele sălbatice şi egretele şi stârcii şi tot păsăretul ăla sosit ca la un semn pe balta formată din senin pe pajistea din drumul spre servici, că-mi plac femeile, m-a pus să-i aduc urgent de la firmă hartia că-mi plătesc lunar asigurările medicale, pe urmă mi-a zis să-mi fac analizele, la şapte dimineaţa eram la coadă că toată lumea s-a trezit să-şi facă acum analizele, sunt doar un pic peste limită cu limfocitele, cu monocitele, cu densitatea, naiba ştie ce densitate, cu glicemia, cu colesterolul chiar mai mult, mai ales cu ăla rău LDL, de ce dracu nu înţeleg că nu mănânc nici gras, nici mult, fac sport, fac dragoste, dar ea mi-a zis să termin cu prostiile că-s sănătos tun, dar n-ar fi rău să iau din când în când câte o aspirină după masă, să nu-mi fac probleme şi dacă am ceva doar de la cap mi se trage, că prea am mult timp liber şi mă gândesc numai la tâmpenii, mai bine mi l-aş ocupa cu ceva serios cum ar fi grădinăritul, în loc să stau toată ziua în casă în faţa calculatorului, să visez cai verzi pe pereţi şi să mâzgălesc la hârtii fără nicio noimă, cum ar fi asta, de unde o fi aflat şi ea că mâzgălesc hârtii fără nicio noimă nu ştiu, că eu n-am spus la nimeni, decât unei fete care are părul lung şi negru şi ceafa dezgolită căreia îi place să citească literatură.
Asta până-ntr-o zi când a sunat la uşă o domnişoară că vrea să-mi vândă aşa hodoronc-tronc un aspirator, era mică, mică, mică de tot de ziceai că e o şcolăriţă de generală, şi căra pe umăr un ditamai gentoiul de sub care abia se zărea, pe urmă aveam să aflu că înghesuia în el pliante şi casete video cu aspiratorul ăla pe care voia ea să-l vândă, spunea că nu e un aspirator ca oricare altul ci unul aparte care te scapă de acraieni care pot să-ţi facă viaţa o mizerie dacă nu te ocupi la timp de ei, îţi intră şi în covoare şi în draperii şi în aşternuturi şi în piele şi în vise îţi intră, abia atunci am ciulit eu urechile că nu auzisem niciodată de acarieni, dar aveam vaga senzaţie că viaţa mea e pe cale să devină o mizerie şi atunci i-am deschis fetei şi i-am cerut mai multe informaţii in legătură cu acarienii ăştia şi ea mi-a arătat o fotografie cu unul în prim-plan iar eu m-am îngrozit că arăta ca un monstru înspăimântător şi-am dat să fug dar m-a liniştit şi mi-a spus că-i mărită de nu ştiu câte mii de ori şi de fapt acarienii sunt nişte animăluţe microscopice care trăiesc în firele de la covor şi în faţa de pernă şi în praful de pe mobilă şi în aerul pe care îl respir, pe bune şi în aerul pe care îl respir am întrebat-o eu cât se poate de serios şi ea mi-a răspuns că de-asta e aşa bun aspiratorul ăla al ei că-i strânge şi din aerul pe care îl respir, ceea ce eu n-am putut să cred dar ei nu i-am spus pentru că avea o faţă dulce de copil cuminte şi un zâmbet fermecător ca un bis la un concert al lui Harry Tavitian iar eu m-am gândit că e foarte posibil ca toată tristeţea mea să se datoreze acarienilor şi că n-ar fi rău dacă mi-aş cumpăra un aspirator din ăla şi i-am cerut mai multe detalii iar ea mi-a spus desigur o să se facă o prezentare undeva în următoarea săptămână, într-o casă cu multe covoare persane, cuverturi şi draperii la fereşti şi chiar cu vise, nu vrei s-o faci la tine m-a întrebat, explicaţiile ar fi mult mai uşor de înţeles şi eu am fost de acord doar că nu voiam să mai asculte nimeni explicaţiile alea, a venit a doua zi cu un matiz alb cu ceva scris pe el din care a scos o cutie mare în care avea aspiratorul şi toate auxiliarele lui, nici nu m-a lăsat s-o ajut, a zis că se descurcă şi singură eu doar să-i ţin uşa, pe urmă a început să-mi explice pedagogic cum e cu acarienii, o Doamne groaznic mai arătau în pozele alea color mărite la microscop, parcă erau nişte monştri veniţi din altă lume să ne colonizeze, acarienii sunt organisme mici, uneori microscopice, cu capul, toracele și abdomenul în general nediferențiate, cu aparatul bucal format dintr-o trompă alungită adaptată pentru ros, înțepat sau supt, mi-a recitat ea ca din carte, avea braţele albe ca laptele şi delicate ca miresmele de lăcrămioare, există mai mult de cinzeci de mii de specii de acarieni, mediul lor favorit este umed şi cald, iar locurile unde se simt ca acasă sunt păturile, mocheta, perdelele şi draperiile, printre altele, se hrănesc şi cu celule moarte de piele umană şi fire de păr căzute, a continuat ea să turuie în timp ce îi priveam vrăjit buzele, avea buzele mici dar rotunde şi pline şi avea ceva senzual în felul care rotunjea o-ul atunci când spunea aspiratooor, era de altfel o nuanţă erotică în toată prezentarea ei, mai ales atunci când a montat aspiratorul şi a început să tragă covoarele, ţinea un picior un pic flexat înainte şi pe cel din spate drept ca să se poată înfige în el atunci când apăsa pe ţeava aspiratorului, coapsa i se profila rotundă prin fusta subţire, avea un aer de jucătoare de tenis lovind cu sete minea la servici iar gamba era atât de elegant arcuită încât te-ai fi aşteptat să cânte cu glas de vioara la fiecare pas înainte, ea însă nici nu se mai uita înspre mine de teama privirilor mele care o înveliseră ca într-un cocon de mătase, mi se părea josnic ceea ce fac, dar nu mă puteam abţine, ştiam că ceva e în neregulă cu mine, asta este scăparea mea morală, deşi doctoriţa de familie îmi spusese cu totul altceva, dar ce ştiu doctorii ei se ocupă doar de ambalaj niciodată de ceea ce e înăuntru, crezi că ne mai putem vedea şi mâine domnişoară aş mai avea câte ceva de clarificat am întrebat-o eu timid într-un final când terminase cu covoarele, cu perdelele, cu pernele, cu draperiile, avea un ţumburuc din ăla care se pune în vârful ţevii pentru fiecare obiect în parte, pentru vise nu-mi arătase care e, ca să culeagă eficient toţi acarienii deşi mi-a explicat foarte clar că nu se poate scăpa de ei definitiv ci se poate doar reduce drastic numărul lor, dacă scădeţi temperatura sub douăzeci de grade sau dacă o creşteţi la peste şaizeci mor toti, şi ea a dat din umeri zâmbind. O vreme m-am simţit mult mai bine, mai ales joia, nu mă mai durea nici capul, nici umerii, nu mai aveam nici ameţeli, nici privirea nu-mi mai era înceţoşată, făceam ceea ce făcusem întotdeauna fără nicio excepţie, mâncam, mă mişcam, mă duceam la servici, îmi vedeam de treburi, bucuriile mici continuau să fie acoperite de marile dezamăgiri, bucuriile mari încetaseră să se mai profileze la orizont şi totuşi golul ăla începuse să se umple, bănuiala mea se adeverise deşi era doar o bănuială fără niciun fel de temei iar eu nici nu îndrăznisem să mă încred în ea, cât de puţin îi trebuie omului ca să-şi astupe golul ăla dinăuntru, un aspirator pentru acarieni, un aspirator care la prima vedere nici nu are ceva deosebit, e relativ mic şi banal dar are o grămadă de auxiliare, poate fi dus în braţe uşor de o fată subţirică cu aer de şcolăriţă de generala, dar e bun, e excelent şi pentru covoare şi pentru pături şi pentru perne şi pentru draperiile groase, dar mai ales pentru vise, şi unde mai pui că nici nu l-am cumpărat, încă mai studiez la pliantele pe care le avea fata în gentoiul ăla mare de sub care abia se zărea atunci când a venit prima dată, dar probabil că o să-l cumpăr în următoarele zile...

joi, 17 aprilie 2014

Specialiştii

- Ai auzit că zboară şi Popescu?
- Ei fugi. O taie şi-ăsta?
- Îhî – mormăie Paraschivescu în barbă continuând să scroşeteze la firul auriu.
Paraschivescu e albinos, are ochii mari şi o gură cât toate zilele. E printre cei mai bătrâni din branşă. E şi foarte muncitor, toată lumea apreciază produsele muncii sale. Şi mai are un atu mare. Nu prea îl interesează ce fac ceilalţi şi chiar dacă îi vede pe unii şi alţii venind sau plecând îşi vede conştiincios de ale lui.
- Şi unde zici c-o taie?
- La arabi. Au o făcut o fermă imensă acolo. Au nevoie de specialişti bine pregătiţi.
- Şi pe ce post?
- Fluture! – mi-o bagă Paraschivescu şi mă priveşte cu coada ochiului să vadă cum reacţionez.
- Fluture?! – mă mir eu evident. Direct fluture?! S-a scos!
Paraschivescu pune din nou capul în pământ şi purcede iar a răsuci ghem firul subţire de mătase. E o treabă migăloasă şi plicticoasă, dar la naiba, în ziua de azi faci ce poţi ca să supravieţuieşti, nu stai la parlamentări. Nu prea mai e loc pe piaţă. E o agitaţie nebună. Paraschivescu e un meseriaş. Firul lui de mătase iese întotdeauna subţire şi rezistent de poţi să ţii în el o piatră de macara. Gogoşile lui sunt cele mai delicate la atingere. Şi când spun gogoşi nu vă gândiţi laaa... Aaa... nu, nu. Am uitat să vă spun că eu ş Paraschivescu suntem viermi. La fel ca Popescu. Viermi de mătase. Am făcut câţiva ani o specializare în China, la mama lor, pe când eram doar larve, apoi când am devenit cristalide am făcut ceva cursuri de perfecţionare aici, iar acum suntem viermi de mătase cu patalama în toată regula şi tragem tare cu producţia. Merge binisor. nu mă plâng. Atâta timp cât este frunză de dud treaba e bună. Deşiii... mormăie unii că la americani ca să iasă firul delicat mănâncă ăia numai frunză crudă, ieşită de maxim o săptămână, d-aia de se topeşte în gură şi nu trebuie să-ţi smuceşti fălcile ca s-o macini mărunt. De unde dracu frunză crudă la noi?! Primăvara poate, dar în restul anului?! E bună şi asta care e, nu-i bai, cred că la ăia e vorba mai mult de fiţe şi de strategie de marketing, că vezi Doamne ce măsuri iau ei ca firul lor să fie cel mai cel. Chestii de prostit lumea.
Cu Popescu trebuie să spun cu mâna pe inimă că a fost o surpriză totală. Nu mă aşteptam s-o taie. E băiat la locul lui. Nu are ifose de mare vierme, nu manâncă mai mult decât ăilalţi, nu cere frunză crudă cum mai mormăie unii, iar firul lui e tot timpul drept şi frumos. La dracu, un profesionist! Nu zic că nu are şi el nemulţumiri, că cine nu are în ziua de azi?! Nu poţi să dormi toată viaţa sub frunza de dud, îţi trebuie ş ţie un acoperiş ca lumea deasupra capului şi ceva moale sub el. Pe urmă copiii. Lor ce le dai? Ce le laşi? După cum merge treaba cu poluarea asta nu ştiu câţi duzi o să mai crească în şanţurile de la marginea drumului. Că are şi el un viermişor la studii în Hong Kong (acum China nu mai e la modă) şi p-altul vrea să-l trimită în State, au ăştia un program MBA pentru mătase artificială şi au nevoie de viermi cu capul mare. Nu ştiu ce să zic, dar eu unul aş boicota treaba asta. Şi noi ăştilalţi ce-o să mai facem dacă merge afacerea cu mătasea artificială ieftina si de calitate, intrăm în somaj?! Că s-a umplut lumea de artificial. Nici ce mănânci nu mai ştii. Nu mai vorbesc de suflete. Artificial până peste poate.
L-au momit arabii cu frunză groasă. Nu putea să refuze. Şi l-au făcut direct fluture. La noi ar mai fi aşteptat probabil vreo zece-douăzeci de ani, dacă ar fi reuşit să reziste până atunci şi nu l-ar fi mâncat moliile. Zău dacă îi înţeleg pe ai noştri. Viermi specialişti, cu zeci de ani de studii în spate, cu experienţă cât cuprinde şi-i laşi aşa să se duca la alţii. Ce naiba dom’le! Unde e strategia de management?! Unde e spiritul lucid?! Unde e viziunea, privirea în perspectivă?! Oricum ai da-o pentru el e o treabă bună. Fluture! Eheee... Poţi să dai şi tu din aripi, să te înalţi deasupra lucrurilor, deasupra realităţii cenuşii, să vezi viaţa de la înălţimea soarelui. E ca o dezbrăcare de eu, rămâi nud, lipsit de orice antecedente şi orice prejudecăţi. Şi apoi te poţi muta de colo colo, poţi vedea lucruri noi, nu ca noi ăştia care am rămas, ne răsucim buimaci în cutia noastră de carton de doi pe doi, pe burtă, târâş-grăpiş. Şi nu mai vorbesc de zbor. E o senzaţie unică, uluitoare. Un zbor şi pe urmă poţi să mori.
Bravo lui, să aibă baftă. Ce-i nasol că p-aici o să rămână numai viermi rablagiţi, fără dinţi şi fără ouă, sau ţânci d-ăştia care mai au încă sericinază pe la gură. Cine-o să ducă lucruile mai departe? Ehhh... da’ nu-i treaba mea. Eu le am pe ale mele. Aşa că vă las, că tocmai am terminat o gogoaşă nouă şi trebuie să mă lepăd de ea şi să m-apuc de alta. Numai bine să vă fie şi săbători fericite!

duminică, 6 aprilie 2014

Gândăceii

Să fi tot fost vreo unşpe seara. Stăteam la masa din bucătărie cu un picior ghemuit sub fund iar cu celălalt bălăbănind prin aer, sprijinindu-mi în stânga capul greu în timp ce cu dreapta turnam în burdihanul însetat bere rece dintr-o cutie argintie. Cerul era plumburiu şi deşi închisesem fereastra bucătăriei îi simţeam greutatea pe umeri, îi adulmecam mirosul de fulgere în nări şi ascuţimea scânteierilor în pupila îngreunată. Pe primul l-am văzut aşa, într-o doară, cum pleacă dinspre piciorul mesei către uşa balconului. Înainta greu, ca un moş, ca şi cum n-ar fi fost sigur încotro vrea s-o purceadă. Nu semăna deloc cu gândacii obişnuiţi de bucătărie, dar de ce ar fi semănat dacă erau ai mei şi tot ce e al meu e altfel decât al altora?! Ăsta era mic şi ghebos, mai degrabă înalt decât lat, cu o culoare nedefinită dar nicidecum negru tăciune şi se deplasa încet şi un pic oblic ca un camion care are o osie strâmbă. L-am lăsat să ajungă în câmp liber, la jumătatea drumului dintre masă şi uşa de la balcon şi l-am luat la ţintă folosind una din cutiile goale strânse grămadă pe masă. Nu l-am nimerit. Nici cu a doua, nici cu a treia… Cutiile de bere cu forma lor cilindrică aveau şanse aproape nule să-şi afle o suprafaţă plană care să se lipească peste gresia albă cu vinişoare subţiri vişinii între care să prindă ca-ntr-un cleşte lighioana. O ultimă încercare a fost cu papucul din dotare, din pânză moale, dar se pare că lichidul din cutiile de bere îşi spusese cuvântul căci şi de data aceasta l-am ratat. “Mama mă-tii” mi-a scăpat printre dinţi şi înainte să dispară pe sub marginea pragului de la uşa balconului am înşfăcat un borcan de 800 de castraveţi muraţi tocmai golit şi m-am grăbit să-l pun cu gura în jos deasupra individului. Lighioana s-a oprit chiar în mijlocul cercului făcut de gura borcanului fără să încerce să găsească o cale de ieşire aşa cum fac de obicei gândacii de bucătărie surprinşi în situaţii similare. Am luat o foaie de hârtie, am băgat-o uşurel pe sub buza borcanului şi lighioana s-a prăvălit grămadă. Am ridicat tot ansamblul şi l-am adus pentru o absolut necesară inspecţie pe masă, lângă cutiile de bere rămase. Lighioana nu era în mod evident una obişnuită, căci pe lângă faptul ca era oarecum rotundă, părea să aiba doar două perechi de membre, iar una dintre perechi… ei bine una din ele nu părea a fi folosită deloc pentru mers. Cele două membre oscilau în sus şi în jos deasupra corpului propriuzis ca şi cum lighioana ar fi vrut să zvârle înspre mine cu neostoite mustrări şi întunecată mânie. Fiindcă privirile mi-erau şi aşa înceţoşate, am dat fuga la sertarul cu scule mărunte de casă şi am apucat lupa cea mare. Iar când mi-am aruncat ochii nu mi-a venit a crede ce se prăvale la marginea privirilor. Lighioana nu era nicidecum un gândac de bucătărie cum crezusem până atunci, ci un bărbat bătrân, mic mic, ghebos şi urât, care mă ameninţa furios cu pumnii. Am pus lupa deasupra-i şi l-am luat la purecat. Piticul nu era mai mare decât unghia de la degetul mic, avea pielea zbârcită, o burtă cât toate zilele şi două picioare mici şi strâmbe pe care părea că abia poate să-şi mai sprijine trupul, e adevărat susţinut în plus şi de un toiag. Avea capul aproape pleşuv, cu mici zbenghiuri de păr răvăşite aiurea şi o gura mare cât toate zilele. Şi deşi era gol-goluţ purta în picioare o pereche de pantofi mari, mari-mari, mult mai mari decât ar fi purtat în mod normal un bătrân stafidit, mărunţel ca unghia mea de la degetul mic, cu burta ca un balon şi picioarele subţiri ca grisinele. “Ce dracu e asta?!” mi-am spus şi am privit strâmb spre cele patru cutii de bere goale răsturnate pe masă. Patru de pe masă şi cu cele trei de lângă uşa balconului fac şapte. Apariţia picitului cu burta mare şi pantofii lungi nu mi se mai părea atât de greu de înţeles. M-am ciupit de obraz. Simţurile păreau la locul lor. Am dat fuga la baie, am aruncat în pumni bolovanii de apă rece şi mi-am frecat faţa cu ei. Şi iar, şi iar. M-am şters pe îndelete privindu-mi atent pupilele în oglindă. Păreau vii. Când m-am întors am găsit însă piticul acolo unde îl lăsasem, în borcan. “La naiba, am încurcat-o!” m-am zgribulit deodată la apariţia fiorilor reci pe şira spinării. Piticul s-a aşezat jos în fund, cu picioarele strânse în faţă, continuând să mă ameninţe cu pumnul. Am ridicat uşor marginea borcanului. “Ce dracu faci măgarule?” s-a oţărât el la mine pe sub buza de sticlă şi speriat am apăsat borcanul la loc peste foaia de hârtie. Piticul s-a ridicat în picioare, şi-a pus o mână în şold, s-a sprijinit cu cealaltă în baston şi a aşteptat sigur pe sine eliberarea. Oscilam. Borcanul apăsat peste foaia de hârtie menţinea o stare de ridicol pe care nu o puteam asuma. Un vis are contururi definite până la deschiderea ochilor, apoi rămâne doar un gând cu aripi străvezii. Pe de altă parte eliberarea ar fi putut conduce fie spre fuga incumbentului pe sub pragul uşii bucătăriei, ceea ce n-ar fi fost la urma urmei o pacoste prea mare, fie mai grav, căci ar fi fost imposibil de controlat, ar fi putut conduce la o confruntare directă cu acesta. Şi exact în momentul acela de cumpănă, când gândurile se legănau în echilibru pe scrânciob, l-am zărit pe al doilea. Abia se dezlipise de piciorul scaunului de pe care mă ridicasem şi înainta şontâc-şontâc către uşa de la balcon sau naiba mai ştie spre ce. Nu l-am lăsat să înainteze prea mult. L-am luat rapid de ceafă şi l-am azvârlit pe sub marginea borcanului în împresurarea de sticlă lângă celălalt. Am ridicat din nou lupa şi i-am privit atent. Nu-mi puteam crede privirilor. Doi pitici gheboşi, goi, dizgraţioşi, cu burta mare şi pieile atârnând mă priveau mânioşi de dincolo de peretele transparent, agitându-şi pumnii. Stăteau unul lângă altul, cu picioarele subţiri abia susţinând trupul rotund ca o bilă, sprijindu-se în toiag si ameninţându-mă. La prima vedere unul părea o dublura a celuilalt. De fapt asta am şi suspectat şi am urmat iar ritualul de mai devreme, ciupit, spălat ochii, verificat pupilele, şters faţa, dar când m-am întors în bucătărie cei doi pitici enervanţi mă aşteptau tot sub cupola de sticlă. Am ridicat borcanul, l-am pus deoparte şi am acceptat confruntarea. Nodul gordian trebuia tăiat. Văzându-se liberi piticii se potoliră însă ca prin minune şi fără să mă bage în seamă se porniră încetişor către marginea mesei.
- Hei, hei, hei… încotro?
Piticul numărul unu, cel din faţă, aruncă spre mine o privire mai degrabă scârbită decât mânioasă şi îşi continuă mersul, piticul al doilea imitându-l întocmai.
- La dracu! Cine naiba sunteţi şi ce vreţi de la mine? Doar n-o să dispăreţi acum ca nişte fantome!
Se pare că zbieretele mele dezarmate şi disperate au atins oarece coarde sensibile ale sufletelor lor gheboase căci dintr-o dată s-au oprit şi m-au privit drept.
- Chiar nu ne recunoşti? – mă întrebă privind mirat piticul Unu şi împreună cu piticul Doi întinseră gâturile spre mine în ideea de a le privi mai atent chipurile, în timp ce cu pantoful stâng, lung cât o zi de post, băteau amândoi cadenţat podeaua.
Nici vorbă să-i recunosc. Nu mai întâlnisem niciodată pitici în viaţa mea. Doar în Albă-ca-Zăpada, dar ăia stăteau cuminţi în povestea lor, că doar nu era s-o tulească şi s-o lase pe Albă-ca-Zapadă singură iar pe copii fără poveste şi în curtea mătuşii Aglaia dar ăia erau din ipsos vopsit şi nu se mişcau de la locul lor. Brrr... şi aşa hidoşi…
- Chiar nu ne recunoşti?
- Nu! – am răspuns eu sincer fără să mă mai gândesc.
Atunci piticul Unu şi-a întors privirea către piticul Doi, piticul Doi şi-a întors privirea către piticul Unu şi amândoi au început să râdă în hohote de se zgâlţâiau pereţii apartamentului.
- Tu chiar nu ne recunoşti! Habar n-ai cine suntem, aşa-i?! – s-a răstit piticul numărul unu înspre mine mai degrabă amuzat decât mânios.
- Pe onoarea mea dacă v-am mai văzut vreodată. Habar n-am cine sunteţi! N-am mai întâlnit în viaţa mea doi pitici ca voi, atât de urâţi şi atât de obraznici.
Piticii se priviră iar ca-n oglindă şi se puseră din nou pe hohotit.
- Ia dă-ţi cu mâna aşa prin păr – replică piticul Doi după ce se opri din râs, şi-mi arătă cum să-mi trec mâna prin păr înainte şi înapoi măturându-mi scăfârlia.
Am făcut întocmai şi spre totala mea surpriză încă trei pitici identici cu primii se prăvăliră pe masă lângă cei doi. Erau la fel de burtoşi, de chei şi de urâţi. Rămaseră o vreme ghemuiţi, apoi se ridicară cu greu întâi în genunchi sprijinindu-se în baston, pe urmă în poziţie bipedă şi mă priviră cu aceeaşi nedesimulată ură, adunând sprâncenele întunecos spre centru şi strângând buzele a încruntare.
Dar până să mă dezmeticesc eu, ochii nepotoliţi descoperiră undeva peste umăr în stânga un şir întreg de mogâldeţe coborând de pe scaun şi înaintând în şir indian ca furnicile spre nuştiunde. Am vrut să iau un papuc şi să-i strivesc ca pe nişte gângănii mizerabile dar privirea mi s-a înceţoşat cu totul şi am simţit cum mă ia ameţeala.
Nu ştiu cât am stat aşa leşinat. Când m-am trezit însă erau cu toţii acolo, pe masă lângă borcan. Patruzeci, cincizeci, n-aş putea spune exact câţi erau. Nu mai păreau mânioşi, păreau mai degrabă îngrijoraţi.
- Îşi revine – l-am auzit icnind pe unul care părea şeful lor şi un oftat de uşurare s-a auzit din piepturile tuturor.
- Cine naiba sunteţi, nesuferiţilor?!
- Noi nesuferiţi?! Tu eşti nesuferit! Păi dacă nu erai aşa ciufut crezi că ne mai luam lumea în cap?
- Hai spuneţi odată, nu mă mai fierbeţi! Cine sunteţi şi ce căutaţi aici?!
- Zici că n-ai auzit niciodată de pitici? Că nu ţi-au trecut niciodată prin cap?! Că nu ţi s-au lipit niciodată de creier? – s-a răstit la mine unul mai arţăgos, care se deosebea de ceilalţi prin barba albă şi sprâncenele stufoase, accetuând la fiecare frază pe “pitici”, “cap” şi “creier”.
Şi atunci am înţeles. Abia atunci am înţeles totul. A fost rândul meu să izbucnesc în râs, într-un râs nestăvilit şi isteric de om bolnav fără scăpare. Piticii de pe creier m-au privit îngrijoraţi. Cred şi eu că erau îngrijoraţi. O nebunie limpede, sănătoasă, i-ar fi scos definitiv din schemă, i-ar fi lăsat pe drumuri, s-ar fi putut vârî fără probleme sub pragul uşii de la balcon fără să aibă vreodată o cât de mică speranţă de întoarcere.
Şi am pufnit iar în hohote isterice, năvalnice, ca o mare nepotolită.
- Hei, hei, băiete… - fu rândul piticilor să-şi manifeste îngrijorarea. Hai potoleşte-te zău. Băiete, fii cuminte, stăpâneşte-te… - am mai auzit ca prin ceaţă şi am pierdut din nou contactul cu realitatea…