duminică, 23 februarie 2014

Singura solutie înc-o revoluţie

Pe amicul D îl cunosc de-un veac. Am copilǎrit pe aceeaşi uliţǎ, am mers la aceeaşi şcoalǎ. Pe urmǎ vremurile ne-au împletit cǎrǎrile de-alungul anilor ba depǎrtându-ne, ba apropiindu-ne. Acum ne vedem rar, de obicei la o bere, la grǎdinǎ. Aşa a fost şi în seara aceea. Era cald iar berea rece cu spuma adunatǎ în guler alb, alunecând vesela şi târând dupǎ ea bruma groasǎ adunatǎ pe sticla verzuie.
- Hai domnule vii?! – mǎ ia el repede fǎrǎ sǎ-mi dea nici mǎcar bunǎ seara şi punându-mi o mânǎ pe umǎr ca şi cum ar fi vrut sǎ mǎ salte degrabǎ din scaunul comod.
- Un’ sǎ vin domnule? Ce-i atâta grabǎ?
- Cum unde stimabile? La Universitate! N-ai auzit?! E democraţia în pericol!
- Democraţiaaa… Nu mai spune?! – bolborosesc eu şi mai iau un gât din ţapul cu bere rece care aluneca straşnic pe gâtul uscat. Democraţia e în pericol o datǎ la douǎ sǎptǎmâni şi Piaţa Universitǎţii e locul unde se reparǎ mintenaş orice fisurǎ a ei, aşa cǎ lucrul acesta nu mǎ mai înspǎimântǎ prea tare.
- Hai domnule, mai stai pe gânduri?! Viitorul naţiunii stǎ în mine, în dumneata, în noi toţi. Ce naiba, nu poţi sta înţepenit aici sǎ bei bere şi ţara sǎ se scufunde! – ţipǎ amicul întinzând mâna spre halbǎ pentru a indica subiectul abjectei mele destrǎbǎlǎri, dar chiar înainte sǎ o atingǎ o înşfac rapid şi sorb cu înghiţituri mari ce a mai rǎmas în ea, punând-o apoi goalǎ pe masǎ sub ochii hipnotizaţi ai amicului.
- Ei bine acum poţi spune! Explicǎ-mi pe îndelete te rog, care-i graba?!
- Cum care-i graba?! Dumneata n-ai auzit?!
- Ce s-auz?!
- De manifestaţie! De scandal! De revoluţie… Vuieşte media, urlǎ ziarele, explodeazǎ televizoarele.
- Ce revoluţie domnule, dumneata vorbeşti serios…?! Şi eu unde am fost?!
- La grǎdinǎ, la bere, un’ sǎ fii! Halal – îmi replicǎ amicul şi duce mâna la obraz într-un gest de completǎ dezaprobare a jalnicei mele prestaţii.
- Ei, hai, hai – îl iau la rost. Mai bine zi ce-i cu manifestaţia. E treabǎ serioasǎ?
- Sigur domnule! Aşa nu se mai poate! Trebuie sǎ facem ceva, nu mai putem sǎ stǎm nepǎsǎtori. Trebuie sǎ scǎpǎm de tiranie. Dumneata nu vezi ce vremuri trǎim?! Ei se îmbuibǎ ca nişte porci iar noi o ducem dupǎ o zi pe alta ca vai de mama noastrǎ. Ia spune, îţi ajunge salariul pentru toate cele de trebuinţǎ?
- Nu prea-mi ajunge! – replic eu cu jumǎtate de gurǎ, aia în care nu se mai simte berea grozavǎ bǎutǎ un pic mai devreme.
- Pǎi vezi?! Da nu-i aşa cǎ ai ratǎ la bancǎ şi abia te-ajungi la chenzinǎ s-o plǎteşti?
- Am, nu zic nu, da nu m-a pus nimeni s-o fac, am fost eu…
- Pǎi vezi?! – îmi ia amicul vorba din gurǎ fǎrǎ sǎ mǎ lase s-o duc pânǎ la capǎt. Da în piaţǎ ai vǎzut cu cât a crescut carnea?! Da cartofii ai vǎzut cǎ s-au dublat?! Da brânza ai vǎzut cǎ s-a fǎcut douǎ sute?!
- Ei hai cǎ mai gǎseşti şi cu o sutǎ dacǎ te duci la… - încerc eu sǎ repar nedreptatea fǎcutǎ brânzei dar amicul îmi ia iar vorba din gurǎ aruncând-o ghemotoc sub masǎ.
- Pǎi vezi?! – mǎ repede el din obişnuinţǎ cǎci de data asta n-am apucat sǎ ne punem de acord.
- Da învǎţǎmântul ai vǎzut unde e?! Da sǎnǎtatea ai vǎzut cum stǎ?!
- Am vǎzut…
- Pǎi vezi domnule?! Şi atunci mai stai pe gânduri?! Hai degrabǎ sǎ salvǎm democraţia – mǎ apucǎ el de mâneca cǎmǎşii şi mǎ trage spre ieşirea de la grǎdinǎ…
- De cine s-o salvǎm domnule? De cine? – încerc eu sǎ pun lucrurile pe calea cea dreaptǎ în drum spre locul de impact cu democraţia, sau în fine cu gaura din ea.
- Cum de cine stimabile?! De vrǎjmaşi, de asupritori, de hienele care sug sângele poporului, de îmbuibaţii ǎştia care nu ştiu decât sǎ fure cu amândouǎ mâinile fǎrǎ sǎ le pese de suferinţele noastre, de leprele astea care s-au cocoţat acolo sus doar fiindcǎ au carnet de partid, da încolo n-au nimic în capul ǎla ca un harbuz, nimic, mǎ-nţelegi?!
- Şi ce trebuie sǎ facem? Dumneata te-ai gândit?
- Cum domnule ce trebuie sǎ facem?! Sǎ dǎm cu ei de pǎmânt. Sǎ-i trântim sǎ le meargǎ fulgii. Sǎ se înveţe minte sǎ se mai atingǎ de banii noştri, de bunurile noastre, de femeile noastre…
Eu mǎ gandesc la a mea şi mǎ simt în siguranţǎ, de-a mea nu s-a atins încǎ nimeni aşa cǎ încerc un schelǎlǎit oarecum nedumerit…
- Daaaa…
- Aşa domnule, e foarte bine cǎ eşti de acord! Pe oameni straşnici ca dumneata se poate bizui ţara, cu oameni ca dumneata viitorul nu poate fi decât luminos. Hai p-aici - îmi aratǎ el strǎduţa îngustǎ care duce spre piaţǎ. Auzi?! Deja s-aude vuietul revoltei… Ooo ce bǎtǎlie o sǎ mai fie, ce caftealǎ…
- Serios?! – îl întreb un pic speriat. Şi noi cu cine ţinem?
- Cum cu cine domnule?! Cu opoziţia?! Pe ei îi susţinem şi îi apǎrǎm. Jos puterea! Jos duşmanii poporului – ţipǎ el cât îl ţin bojogii, mai ales cǎ drumul începe sǎ se umple de bǎrbaţi înaintând cu paşi repezi şi cu pumnii încleştaţi asemeni nouǎ.
- Haideti sǎ salvam democraţia. Jos lichelele! Moarte mincinoşilor… - ţipǎ lângǎ noi un grup de câţiva bǎrbaţi viguroşi, genul de lucrǎtori la furnal, cu faţa negricioasǎ, cu sprâncenele groase şi ochii mânioşi, agitând braţele neostoite în aer.
- Haideţi, haideţi – îmi face amicul cu ochiul, încântat cǎ suntem din ce în ce mai mulţi de-ai noştri…
- Auzi bǎ ce mǎgǎrie… Sǎ vinǎ ǎştia… E democraţia în pericol bǎ, e în mare pericol – sare un bǎrbat cu şapcǎ, cu un ochi vânǎt şi o cicatrice urâtǎ pe gât, care se pare cǎ a furat startul la revoluţie.
- Da domnule, ce mǎgǎrie – îngaim eu bucuros cǎ sunt deja pus la punct cu detaliile revoluţiei şi nimic nu mǎ poate lua prin surprindere.
- Da, da, e democraţia în pericol, trebuie s-o salvǎm – sare şi amicul din ce în ce mai zâmbitor în mijlocul mulţimii care se strânge şuvoaie spre piaţǎ.
- Trebuia sǎ ne închipuim c-or sǎ facǎ asta – se încruntǎ omul cu şapcǎ scrâşnind din dinţi iar eu sunt tare bucuros cǎ suntem de aceeaşi parte a baricadei. Lichelele! Au supt sângele poporului, ne-au furat banii, ne-au batjocurit femeile, şi-au bǎtut joc de noi…
- Da, daaa… - dǎ din cap amicul tot mai încântat de similitudinea de opinii, iar eu mǎ gândesc iar la nevastǎ-mea care acum e acasǎ şi probabil se uitǎ la televizor din fotoliu sǎ vadǎ în direct revoluţia al carei participant activ sunt…
- Îţi dai seama bǎ?! – se întoarce spre mine bǎrbatul cu şapcǎ de care sunt acum lipit cǎci şuvoiul de oameni s-a îngroşat binişor. Sǎ dai niste legi aşa tâmpite şi acuma sǎ vorbeşti de-a-ndoaselea. Sǎ ţipi ca din gurǎ de şarpe cǎ ǎia fac şi ǎia dreg când tu nu ai fost în stare de nimic, de nimic bǎ, nicio lege ca lumea, nicio decizie folositoare, niciun ban pus bine la buget. Pǎi ce cristoşii mamii lor mai vor acuma bǎ?! - se înfurie colegul cu şapcǎ scoţând din buzunar un ţâştibâşti metalic, probabil un talisman, pe care îl strânge cu putere în pumn.
- Da, da… nicio lege ca lumea n-au dat cretinii, nicio decizie cu cap, nicio hotǎrâre de guvern care sǎ ajute poporul, nimic, nimic domnule, numai pentru ei - ţipǎ amicul spre colegul cu şapcǎ de peste mine şi-i aratǎ pumnul strâns pe care-l bate de trei ori peste inima.
- Nu ştiu decât sǎ ia cu amândouǎ mâinile. Şi cu nesimţire. Nesimţire cât încape. Nişte scursori, nişte lepre… Sǎ le storci sub talpǎ ca pe nişte nǎpârci – ţipǎ colegul cu şapcǎ din ce în ce mai excitat, cǎci suntem destul de aproape de piaţǎ, exemplificând mişcarea cu tocul pantofilor demult terminaţi.
- Noroc cǎ a aflat un coleg ce vor sǎ facǎ şi ne-a anunţat sǎ venim cu toţii sǎ apǎrǎm democraţia…
- Da, da, s-o apǎrǎm – sare şi amicul entuziasmat de-a dreptul de istoria pe care o scrie cu propriile mâini.
- Cǎ rahaţii ǎştia din opoziţie ar face orice sǎ rǎstoarne guvernul…
Opaaa… La început am crezut cǎ n-am auzit bine, dar îl privesc în ochi pe amicul meu, iar el pare sǎ aibǎ aceeaşi nedumerire judecând dupǎ privirea holbatǎ ca de broascǎ, deci am auzit bine.
- Cum domnule? Cine încearcǎ sǎ rǎstoarne guvernul? – întreabǎ amicul nedumerit, încercând sǎ limpezeascǎ situaţia.
- Rahaţii bǎ, rahaţii aştia… - se rǎsteşte colegul cu şapcǎ sigur pe sine.
Asta auzisem şi noi din prima dar problema noastrǎ e cǎ nu ştim unde sunt situati rahaţii. Dincoace sau dincolo de baricadǎ?! Aşa cǎ îmi iau inima în dinţi şi cu jumǎtate de gurǎ încerc sǎ clarific lucrurile, mai pe departe, pentru a nu-l supǎra pe colegul cu şapcǎ.
- Rahaţii din…?! Din stânga sau din dreapta? – încerc eu sǎ-l ajut.
- Ce stânga şi ce dreapta bǎǎǎ… Te vǎd om bǎtrân. Ce, mai are vreunul ideologie?! Mai are vreunul curent?! Mai are vreunul linie?! Nimic… toţi dupǎ ciolan.
Şi tocmai când credeam cǎ bǎtǎlia e pierdutǎ, omul adaugǎ…
- Ăştia din opoziţie… Au stat patru ani cu labele pe ciolan şi acu nu-i lasǎ p-ǎştilalţi. Sǎ se care, sǎ-şi vadǎ de treabǎ. Vor tot ei, tot ei…
- Serios domnule?! – se zburleşte amicul care e complet debusolat şi cǎruia i-a cǎzut de tot faţa zâmbitoare de pânǎ mai adineauri. Cum domnule... opoziţia... Eu credeam cǎ democraţia e în pericol…
- Da, da… Democraţia. Pârliţii ǎştia din opozitie vor s-o distrugǎ, sǎ-i da foc. Vor sǎ rǎstoarne guvernul legitim la ţǎrii. Guvern numit de parlamentul ales de popor. Noroc cǎ am aflat la timp şi am venit sǎ-l sprijinim.
- Serios domnule?! Pǎi noi credeam cǎ….
- Ce credeai dumneata e total lipsit de relevanţǎ, importantǎ e realitatea şi realitatea ţi-o spun eu care e. Ăştia din opoziţie sunt nişte curve. Cu C mare, de la cǎcat.
- Cum domnule?! Nu ǎştia de la putere sunt nişte curve? Io aşa credeam – se frǎmântǎ în sufletul amicului mesajul ideologic.
- Pǎi ce sǎ facǎ bieţii oameni bǎ? Dacǎ nu sunt lǎsaţi sǎ guverneze ce vrei sǎ facǎ bǎ?! Dacǎ toatǎ ziua trebuie sǎ vinǎ şi sǎ dea cu subsemntul ba colo ba colo cum vrei sǎ guverneze bǎ? Lasǎ-i dracu sǎ-şi vadǎ de treabǎ şi pe urmǎ tragem linie. Nu crezi?! – se întoarce tipul cu şapcǎ cu privirea sfredelitoare spre amicul meu.
- Ba daaa… - îngaimǎ el. Cred cǎ aşa ar trebui. Apoi începe sǎ blboroseascǎ în barbǎ mai mult pentru sine. Şi pentru mine…
- Pǎi ǎştia ar trebui lǎsaţi domnule sǎ guverneze. Cum sǎ le apreciezi munca dacǎ nu-i laşi sǎ guverneze şi-i pui sǎ dea cu subsemnatul toatǎ ziua bunǎ-ziua…?!
- Salvǎm democraţia! Jos lichelele! Moarte mincinoşilor! Moarte opoziţiei! – se aud câteva zeci de glasuri de jurîmprejurul nostru…
- Noroc cǎ sunteţi aici domnule – îmi şopteşte amical la ureche bǎrbatul cu şapcǎ, cǎci deja totu-i un vuiet. Cu tipi straşnici ca dumneata se poate salva democraţia, se pot pune bazele statului de drept şi oamenii pot trǎi în sfârşit într-o ţarǎ care sǎ-şi ţinǎ în mâini propriul destin…
- Da, daaa… Sus democraţia! Jos Opoziţia! – mai apuc eu sǎ rǎcnesc înainte ca puhoiul sǎ se reverse în piaţa ticsitǎ de lume…

duminică, 16 februarie 2014

Despre iubirile mele trecute şi viitoare

N-am avut noroc în dragoste. Sau poate cǎ nu m-am priceput sǎ fac alegerile potrivite, tot aia-i, cert este cǎ m-am lipit de iubire ca apa de penele gâştei.

Prima mea poveste de dragoste a fost cu o floare de nufǎr, parca v-am povestit despre asta. Avea un trup subţire şi ‘nalt, poate surprinzǎtor pentru unii care cred cǎ floarea de nufǎr nici nu are trup ci pluteşte pe apǎ aşa ca un nor ce cerul albastru, petale albe catifelate şi o mireasmǎ suav ameţitoare. Am furat-o într-o searǎ ca un hoţ din lacul din mijlocul parcului, am adus-o acasǎ şi am aşezat-o pe masa din sufragerie într-un bol rotund în o care ţinusem pânǎ nu demult pe Cleo cǎreia îi mijlocisem între timp o întâlnire cu Nemo, în urma cǎreia au rǎmas nedespǎrţiţi ea continuând sǎ locuiascǎ la el. Bineînţeles cǎ n-am avut curaj sǎ o ating, nicicum s-o dezvelesc. Ne-am privit toatǎ noaptea prin uşa întredeschisǎ, ne-am privit fiind un fel a spune cǎci era o noapte neagrǎ, singurul fior de luminǎ venind de la felinarul din stradǎ şchiop şi amorţit. Şi de la zambetul ei. Spre dimineaţǎ ne-am privit o vreme cu ochii grei de încântare, eu adormind apoi tocmai când începuse sǎ se crape de ziuǎ. În trei zile s-a ofilit oricât m-am chinuit eu sǎ-i împrospǎtez apa, sǎ-i aduc tot ce are de trebuinţǎ, sǎ-i deschid porii de verde ca sǎ se umple mai bine de catifelare şi alb.

Nici din a doua încercare nu mi-a mers prea bine. Avea un corp superb, sânii mici, mijlocul subţire, picioarele lungi, coapsele frumos rotunjite, gambele elegant arcuite şi un funduleţ de-ţi fǎcea privirile sǎ se zvârcole zǎnatece exact ca un semafor din acela cu doi ochi de la trecerile de cale feratǎ fǎrǎ bariere. O dezbrǎcam în fiecare zi cu mâinile înfierbântate împlecitindu-mi degetele prin butonierele cǎmǎşilor ei albe pânǎ când intervenea sǎ mǎ salveze şi sǎ-mi arate adevǎratul mers al lucrurilor, ne întindeam pe pat sau pe iarbǎ ea cu faţa în sus, eu cu faţa spre ea şi ne pierdeam aşa ore întregi, nimeni nu le-a ştiut vreodatǎ numǎrul. Apoi ea se ridica brusc şi-mi spunea cu glas sigur, autoritar, trebuie sǎ fac un duş, era curatǎ ca o mâţǎ şi mirosea întotdeauna a flori, dispǎrând deîndatǎ în cabina de duş, în timp ce eu mǎ furişam mereu în urma ei fǎrǎ sǎ ştie sau poate ştia şi-i priveam trupul absolut fabulos şi funduleţul ǎla apetisant prin pereţii de plastic blurat ai cabinei. Era altceva, trupul ei nu mai avea contururile ferm definite, se vaporiza parcǎ împrǎştiindu-se în dejurîmprejur, impregnându-se în pereţi, în oglinda mare şi pǎtatǎ, ahh cât de prost fusese argintatǎ, în prosoapele moi. De vaporizat nu cred cǎ se vaporiza dar ceva se întâmpla, nu ştiu ce, pentru cǎ la fiecare întâlnire devenea tot mai micǎ, din ce în ce mai micǎ, am legat asta de faptul c-o sorbeam din priviri cu spatele rezemat de uşa de la baie, pânǎ într-o zi în care conturul de dincolo de pereţii bluraţi s-a risipit de tot amestecându-se cu aburul dens din baie. Am alergat într-un suflet la administratorul blocului sǎ-i spun sǎ blocheze degrabǎ ventilaţia şi golirea la canalizare, sǎ caute nişte filtre, nişte site ceva, pe care sǎ le instalǎm apoi pe traseu pentru a-mi putea recupera dragostea. La început a râs ca un prost, pe urmǎ când a înţeles cǎ fata care urcase la mine pur şi simplu a dispǎrut, avea hainele încǎ pe pat, a început sǎ alerge ca disperatul. Am fǎcut din tifon, avea nevastǎ-sa în dulǎpiorul de medicamente pentru feşe, un fel de capcanǎ de suflete ca o plasǎ de fluturi, ne-am suit pe bloc şi am pus-o peste coloana de aerisire de la bǎi. Mai greu a fost cu apa care ducea spre canal cǎ a trebuit sǎ închidǎ un robinet mare şi vechi care se înţepenise, a avut nevoie de o ţeavǎ pe care a bǎgat-o printre spiţele robinetului ca sǎ facǎ pârghie şi sǎ poatǎ opri suvoiul de lacrimi. Pe urmǎ am adus eu sita de macaroane, aia care aratǎ ca o cascǎ de cosmonaut cu gǎuri multe, mici şi trei picioare şi am trecut totul prin ea. Dar credeţi cǎ a mai rǎmas ceva din iubirile mele?! Tz! S-au dus. S-au dus cu totul. Douǎ sǎptǎmâni am plâns în pumni, dar pânǎ la urmǎ mi-am spus cǎ aşa mi-a fost scris şi cu asta basta, viaţa trebuie sǎ meargǎ înainte.

Dar dacǎ merge din eşec în eşec ce te faci?! A treia era melomanǎ. Am dus-o la Ateneu la concert. Nu mi-a povestit niciodatǎ cât de intens trǎieşte muzica. Asta i-a fost fatal. Din prima clipǎ în care alǎmurile au început sǎ se ciocneascǎ şi sunete tari au pornit a se împrǎştia prin salǎ am simţit-o cum vibreazǎ odatǎ cu muzica. Vibra la propriu, fiecare sunet înfingându-se în carnea ei şi explodând în sute de alte sunete, unele complet de neînţeles pentru mine, care se rupeau din carne într-o rostogolire continuǎ de miniexplozii. Când am privit-o nu mi-a venit sǎ cred, se descompunea în particule fine, în jurul ei creându-se o aurǎ asemenea sfinţilor, ca în filmele cu engage şi disengage când trupul se disipǎ în particule elementare pentru a se recompune apoi undeva la kilometri distanţǎ sau poate într-o altǎ lume. Dar trupul ei nu ştiu dacǎ şi unde se mai recompunea, eu vedeam doar cum dispare sub ochii mei, rapid şi ireversibil. M-am aruncat între ea şi scenǎ îmbrǎcându-i trupul cu trupul meu şi încercând sǎ o apǎr de concertul la care eu însumi o adusesem, pesemne cǎ asta i-a plǎcut teribil cǎci m-a strâns fierbinte în braţe şi am simţit cum se topeşte în mine dar mie asta îmi mai trebuia, dupǎ ce cǎ se discretiza în particule microscopice sub bombardamentul notelor muzicale împrǎştiindu-se împrejur şi risipindu-se odatǎ cu muzica, acum trebuia sǎ se mai şi topeascǎ. Când sala s-a ridicat în picioare sǎ ovaţioneze orchestra locul de lângǎ mine era gol, ea dispǎruse complet, n-a mai rǎmas nici urmǎ, decât programul concertului în care subliniase cu rujul ei arǎmiu Vivaldi cele patru anotimpuri.

Cu siguranţǎ însǎ cel mai rǎu mi-a pǎrut de ultima. Avea un glas primǎvǎratec, cristalin şi zglobiu ca un trianglu într-o orchestrǎ de instrumente cu coarde. Nu ne vǎzusem niciodatǎ, cǎci eu stǎteam la malul mǎrii iar ea locuia unde se-agaţǎ harta-n cui dar vorbeam toatǎ ziua la telefon, ne luasem un abonament din acela în care doi vorbesc, unul plǎteşte. Din prima zi începuse sǎ scânceascǎ şi sǎ-mi spunǎ cǎ îi e dor de mine şi cǎ ar vrea sǎ mǎ vadǎ. Ar fi vrut sǎ mǎ duc dar eu nu puteam aveam servici, aveam o mare de îngrijit, aveam motocicleta, una veche moştenitǎ de la tata, un ИЖ care n-a mers niciodatǎ dar pe care o lustruiam în fiecare duminicǎ când ieşea soarele, dacǎ ieşea. Mereu mǎ suna sǎ-mi spunǎ cǎ se usuca de dor şi cǎ dacǎ nu vin eu are sǎ vinǎ ea şi eu o întrebam cum are sǎ vinǎ iar ea râdea şi spunea cǎ prin cablul de telefon. Nici vorbǎ s-o cred vǎ daţi seama, dar a fǎcut-o sǎrǎcuţa cǎ se uscase de dor. M-am gândit cǎ e ceva în neregulǎ când n-a mai rǎspuns la telefon trei seri la rând, pe urmǎ au început vecinii sǎ reclame la Romtelecom cǎ se aude înfundat şi nu mai rǎzbeşte glasul de dincolo. Şi nu numai cei de pe lângǎ mine au reclamat dar mai mulţi de mai departe, dincolo înspre Tulcea, Brǎila, Galaţi. Au trebuit sǎ taie cablul în câteva locuri şi în cele din urmǎ au gǎsit urme din ea, rǎmǎsese înţepenitǎ într-un cot pe undeva pe lângǎ Focşani, nu mai erau decât câteva zâmbete schimonosite, nişte îmbrǎţişǎri atrofiate ca mǎnunchiul de ghiocei chinuindu-se sǎ iasǎ prin pǎtura groasǎ de frunze. Trei zile n-am putut dormi de durere iar când am ieşit din casǎ aveam ochii atât de roşii şi de umflaţi încât altǎ culoare nu-mi mai pǎtrundea prin priviri. Totul era roşu şi casele şi copacii şi oamenii şi gândurile…

Pufff… pesemne cǎ n-am noroc în dragoste. Sau nu ştiu eu sǎ fac alegerile potrivite şi merg mereu pe cartea necâştigǎtoare, pe cartea care se dilueazǎ şi se risipeşte...

duminică, 9 februarie 2014

Mǎslinul

De vreo douǎ sǎptǎmâni m-am simţit rǎu cu stomacul. E aşa ca o pasǎre zbuciumatǎ, ca o prindere în gheare, undeva jos în zona buricului. O vreme am crezut cǎ-mi trece dar fiindcǎ durerea nu s-a îndepǎrtat nici cu ceaiuri, nici cu hapuri, m-am dus la medic. Medicul m-a pus sǎ mǎ dezbrac, m-a palpat, m-a ascultat, m-a întrebat unde şi cum mǎ doare şi pe urmǎ m-a trimis sǎ fac o radiografie. Când m-am întors cu ea şi i-am întins-o, s-a încruntat brusc, apoi s-a întunecat şi în cele din urmǎ a început sǎ bombǎne singur în barbǎ.
- E grav doctore? - l-am întrebat speriat.
- Nici eu nu ştiu ce sǎ zic. Pânǎ acum n-am mai întâlnit aşa ceva. Aş zice cǎ nu-i prea grav - m-a încurajat el mângâindu-şi gânditor bǎrbuţa scurtǎ a la Kogǎlniceanu.
Am tǎcut aşteptând sǎ termine de gândit şi sǎ-mi spunǎ ce am. Cum însǎ n-a fǎcut-o, ci a continuat sǎ-şi mângâie prelung bǎrbuţa ţuguiatǎ şi asprǎ, l-am descusut iar:
- Ce am?
A ezitat sǎ-mi rǎspundǎ. A ridicat ochii spre cer, apoi a privit iar radiografia, apoi pe mine. Eu fierbeam ca un magiun în tuci bâţâind uşor din cap şi îndemnându-l astfel cu bǎrbia sǎ treacǎ peste pragul contemplǎrii şi sǎ-mi dea un rǎspuns concret.
- Un copac - s-a iţit el brusc ca un capac de roatǎ care se decide cu de la sine putere sǎ-şi ia zborul de pe maşina în fugǎ.
- Un ce? - mǎ înclin eu spre doctor fǎcând urechea pâlnie.
- Un copac - insistǎ el pǎrând cǎ nu bagǎ de seamǎ perplexitatea mea.
Am crezut cǎ glumeşte. Am mai mulţi prieteni medici şi sunt tare şugubeţi bǎieţii ǎştia. Pentru zona asta de relaţii umane îţi trebuie stǎpânire de sine şi umor.
- Ce fel de copac? - mǎ prind eu în joc cu zâmbetul pe buze.
- Un mǎslin – mǎ repede el la fel de sobru şi de sec.
- Mǎslin? - o dau serios şi simt cum mi se înmoaie picioarele.
- Da, mǎslin!
- Un mǎslin în stomacul meu?!
- Da domnule, un mǎslin în stomacul dumitale, priveşte aici.
Şi întinde pe panourile luminoase radiografia. Se putea vedea fǎrǎ doar şi poate în punguţa aia care era stomacul meu o tulpinǎ, o rǎdǎcinǎ puternic ramificatǎ şi câteva ramuri, culmea, cu frunze.
- Asta e de la mine din stomac? - întreb eu buimac.
- Asta doar dumneata poţi sǎ-mi confirmi. Nu eu am fǎcut radiografia. Dar analizând toate rezultatele investigaţiei pare foarte plauzibil.
- Ce cautǎ mǎslinul ǎsta acolo doctore? Ce e cu el în stomacul meu? O fi întruchiparea ideii de pace, de bine? De aici o fi venind? - încerc eu sǎ gǎsesc un rost înlǎuntrului rǎmuros.
- Cred cǎ mai degrabǎ de la un sâmbure vine. De mǎslinǎ!
- La dracu. Atunci sǎ-l scoatem! - sar eu complet nemulţumit de ideea de a avea un mǎslin în stomac. Şi încǎ unul înfrunzit!
Doctorul dǎ capul pe spate face un pas înapoi şi zâmbeşte amar.
- E prea târziu. E-n trei luni deja.
- Trei luni de ce?! - încerc eu sǎ înţeleg despre ce vorbeşte.
- De viaţǎ. Trei luni de viaţǎ! Dupǎ trei luni nu mai poate fi scos - mǎ lasǎ el cu gura cǎscatǎ şi cu picioarele tremurânde.
Apoi, observându-mi faţa pǎmântie, reia:
- Dumneata ai vǎzut ce rǎdǎcini are?! Uite aici printre intestine, vezi firicelele astea albe subţiri? - îmi aratǎ el cu creionul scos din buzunarul de la piept al halatului impecabil de alb. Ţi-ar sfâşia maţele dacǎ am încerca sǎ-l scoatem. Vraişte ar face!
- Adicǎ doctore vrei sǎ spui cǎ .... - dar nu mai apuc sǎ-mi gǎsesc cuvintele şi mǎ prǎbuşesc pe primul scaun care-mi picǎ sub fund.
- Dupǎ trei luni nu se mai poate. E ca la avort - vine el cu precizarea pe care speram sǎ n-o facǎ.
Îmi vine sǎ urlu. Cum dracu sǎ fi crescut sǎmânţa aia in mine?! De ce o fi ales sǎ prindǎ viaţǎ tocmai în stomacul meu? De ce n-o fi crescut în burta unui cal!? Sau a unei gaini!? Sau şi mai bine al unei vaci?! Asta are burdihanul mare, e rumegǎtoare. Şi mai presus de toate regurgiteazǎ iarba ca s-o mestece pe îndelete când îi vine cheful. Ar fi rezolvat imediat mǎslinul.
- Sǎ înţeleg cǎ aţi mai întâlnit cazuri ... - încerc eu marea cu degetul.
- Desigur. Nu e primul pom din stomac. Am mai întâlnit cireşi, lǎmâi, mandarini, portocali, meri. Mai rar pruni. Dar de fiecare datǎ oamenii au venit repede, în câteva sǎptǎmâni. Şi l-am extras fǎrǎ probleme.
- Şi-acum ce facem dacǎ am ajuns în trei luni? Doctorul dǎ din umeri neputincios. Pare depǎşit de situaţie.
- Aşteptǎm sǎ înfloreascǎ!
- Sǎ ceee? - urlu eu.
- Sǎ înfloreascǎ! Dacǎ în câteva luni nu dǎ semne cǎ ar înflori o sǎ se usuce singur. Mai mult ca sigur.
Nu vreau sǎ ştiu care ar fi urmǎrile dacǎ dupǎ câteva luni va da semne cǎ vrea sǎ înfloreascǎ. Îmi bag capul în palme şi ţâşnesc îngrozit pe uşǎ.
- Lasǎ dragǎ cǎ nu eşti singurul cǎruia îi încolţeşte o sǎmânţǎ în pântec. Suntem milioane - încearcǎ nevastǎ-mea sǎ mǎ linişteascǎ dupǎ ce îi povestesc îngrozit ce-am pǎţit.
Mmm… n-om fi chiar milioane ǎştia cu copaci în stomac. Cât de tâmpite pot fi şi seminţele astea sǎ încolţeascǎ într-un mediu atât de neprielnic?! Trebuie sǎ fii o sǎmânţǎ tare imbecilǎ! Una la un milion, una la zece milioane…
Nevastǎ-mea nu pare sǎ mǎ bage în seamǎ şi continuǎ:
- E o minune sǎ creascǎ o sǎmânţǎ în tine. E chiar esenţa vieţii dacǎ stai sǎ te gândeşti bine. Sǎ simţi cum din seva trupului tǎu se încheagǎ un ceva aparte, orice ar fi, un pom, un copil, o poveste. Sǎ simţi cum te descompui pentru a lǎsa ceva din tine pe lumea asta, aşa cum te-ai jupui pe dinǎuntru de un rând de sine. Nu cred cǎ întâmplǎtor te-a ales sǎmânţa aia pe tine, cǎ tu eşti cu ideile astea cu lepǎdatul de sine pentru a lǎsa ceva în urmǎ, nu eu.
Am senzaţia cǎ nevastǎ-mea a luat-o razna. O vreme sunt aproape convins cǎ e înţeleasǎ cu doctorul sǎ-mi joace o festǎ. Dar la naiba, eu cu mâna mea am dus radiografiile.
În fine, lucrurile s-au aşezat pânǎ la urmǎ. Doctorul, care m-a vǎzut periodic, a zis cǎ totul e în regulǎ şi n-am de ce sǎ-mi fac griji. Doar cǎ începusem sǎ prind în greutate, dar am pus asta pe seama vârstei, cǎci mai toţi prietenii mei prinseserǎ mai mult sau mai puţinǎ rotunjire în jurul buricului. Şi poftele începuserǎ sǎ expandeze, crescând cu fiecare zi ca un Fǎt Frumos dar şi asta am pus-o pe seama anilor adunaţi în jurul unei cifre rotunde ca o piersicǎ aromatǎ şi dulce, din cea care-ţi lasǎ zeamǎ lipicioasǎ pe bǎrbie…
Toate bune şi frumoase pânǎ într-o searǎ, când în mijlocul nopţii am simţit în somn cum mǎ sufoc. Am sǎrit ca ars şi am început sǎ dau din mâini şi din picioare ca un apucat. Nu intra niciun firicel de aer. Am început sǎ tuşesc amarnic, dar fǎrǎ rezultat. Eram îngrozit, am crezut ca mor, nu ştiam ce sǎ fac, ce mi se întâmplǎ. Eram livid, lac de sudoare, toate îmi tremurau. M-am pocnit singur cu mâna stângǎ pe spate, cum ne fǎcea maicǎ-mea când eram copil şi ne înecam. Noroc cu nevastǎ-mea cǎ în vâjâiala aia am trezit-o şi pe ea. “Ce-ai mǎ omule?!” Mi-a ars fǎrǎ sǎ stea pe gânduri doi pumni pe spinare sǎ-mi ajungǎ. Deodatǎ am simţit cǎ-mi sare ceva din gât, bietul de el se elibereazǎ şi pot din nou sǎ respir omeneşte. Când dau sǎ vǎd ce-mi obturase traheea, minune. O mǎslinǎ. Verde, nici prea mare nici prea micǎ. Şi cu o bucǎţicǎ de gogoşar în mijloc. A început sǎ râdǎ ca proasta “bravo bǎrbate , ai fǎcut-o!” şi-mi aratǎ cu mâna spre calendar. N-am înţeles ce-a vrut sǎ zicǎ din prima. Pe urmǎ m-am prins. Am adunat la repezealǎ lunile, mi-a dat dat fix. În cap!
De-atunci, cam o datǎ pe zi, o datǎ la douǎ zile tuşesc şi scuip o mǎslinǎ. Din ce în ce mai mare. Şi bucǎţica de gogoşar e mai rotunjoarǎ. Le strângem într-un borcan de opt sute în cǎmarǎ. A ajuns la trei sferturi. Când îl umplem punem de-o salatǎ de boeuf. Sau de-o poveste, om vedea…