miercuri, 25 decembrie 2013

Cea mai mare tâmpenie posibilă

Totul a început în vara lui… Ei uite că nici nu îmi mai aduc aminte când a început. Ştiu doar că eram proaspăt căsătoriţi şi că avusesem prima noastră ceartă serioasă. Serioasă e un fel a spune. Se iscase din nimic ca mai toate certurile noastre, dar escaladase rapid toate culmile răbdării şi ale îngăduinţei, transformându-se dintr-un fuior firav într-o tornadă ameţitoare ca o scară spiralată ce urcă spre cer desfăşurându-se tot mai amplu şi depărtându-se de locul din care a pornit. Nu vorbele ei îmi întunecaseră judecata şi nici bătutul din picior cu tocul ascuţit pe gresia rece, ci pavăza aceea pe care o punea între cuvinte şi rădăcinile lor, retezându-le asemeni unor limbi de foc smulse dindărătul buzelor delicate şi lăsate să se zvârcolească dogoritor înaintea privirilor îngheţate ale amândurora. Îmi părea de o încăpăţânare de nedescris, impenetrabilă precum cetatea Troiei înaintea darului otrăvit, sfidându-mă în acelaşi timp nu prin ceea ce afişa mândră de pe creneluri dar prin diferenţa între ceea ce arunca nonşalant în faţa zidurilor şi ceea ce ascundea obstinent dincolo de încercuirea de piatră. Trântise furioasă uşa şi se refugiase în cealaltă cameră. Îi auzeam icnetele şi bufniturile iar ea ştia precis că le aud, căci le scotea întocmai pentru a fi ascultate, aşteptând din partea-mi o grabnică şi prea plecată întoarcere în genunchi întru iertarea păcatelor şi zlobozirea Necuratului ce-mi ocupase temporar sufletul. Dar nici încăpăţânarea mea nu era mai prejos, căci de aceea ne luasem, pentru că eram două jumătăţi ale aceluiaşi întreg şi prin urmare nici vorbă de întoarcere în genunchi ci mai degrabă de trântit zgomotos în fotoliul cumpărat la jumătate de preţ de la vecinul de deasupra şi izbit cu piciorul, tandru e adevarat, în măsuţa turcească cumpărată din bazar, trei la set, cu picioare aurii şi geam fumuriu.
Tremuram de furie. Şi în mod paradoxal ea nu avea niciun rol în jocul acela, în fierberea aceea interioară. Era totul înlăuntru. Era doar o nemulţumire de sine, o nemulţumire faţă de incapacitatea mea de a controla lucrurile şi mai ales de a-mi controla gândurile. Şi purtarea.
M-am tot întrebat după aceea când am rememorat întâmplarea, din nou şi din nou, de ce nu s-a întâmplat atunci. N-am ştiut să-mi explic şi nici acum nu ştiu. Avea să se întâmple mai târziu, nu mult mai târziu. Ne trecuse. Ei aproape de tot, căci aşa era ea, acum arunca furioasă cu ceaşca de cafea după mine, două clipe mai târziu îmi zâmbea languros trecându-şi degetele cu unghii viu colorate peste buzele umede, mie cât să-mi regăsesc echilibrul, căci oricât încercam să şterg cu buretele cuvintele şi gesturile, ele rămâneau impregnate în memorie ca o pată de ketchup din ce în ce mai palidă, dar continuu prezentă, pe faţa de masă pentru oaspeţi oricât ar fi fost ea spălată şi supraspălată. Eram în parc. Era cald, era soare, o funie lăsată din cer pentru a te ajuta să te înalţi deasupra clipei. “Îmi aduci te rog un suc?” îmi zâmbise ea aşezându-se pe bancă şi ridicând un picior pentru a-l aşeza domol peste celălalt, dezgolind de sub fusta scurta o coapsă fierbinte şi ademenitoare.
M-am grăbit să-i caut băutura răcoroasă, m-am depărtat, m-am lansat pe poteci nebătute în căutarea unei scurtături, dar încet încet am început a mă pierde între învolburările de verde pai ale parcului. Pierdusem orice scop, sticla aceea mai mult se depărta decât să se apropie, devenind tot mai transparentă şi topindu-se în unduirile dogoritoare ale soarelui. Era mai degrabă o căutare de sine, o căutare a unor ancore în care să mă înham pentru a-mi păstra nealterate contururile. Şi dintr-o dată, cu totul neaşteptat am zărit-o. Stătea pe bancă aşa cum o lăsasem cu coapsa aceea dezvelită ca o afrodită de piatră vorbind lumii despre perfecţiunea femeii. I-am făcut semn dar ea nu m-a văzut, părea adâncită în gânduri. Şi atunci… atunci s-a întâmplat ciudăţenia. Am făcut un pas, doar un pas şi am dat peste zidul de sticlă groasă. La început nici nu mi-am dat seama ce e. L-am pipăit atent cu degetele. Era rece. Rece pentru ziua aceea toridă. Am crezut că e doar o iluzie, rod al imaginaţiei mele dealtfel destul de bogată. Am pipăit cu palmele în stânga şi în dreapta şi nu părea să se termine. Apoi am început să mă sperii. Zidul acela apărut ca din pământ pentru a ne despărţi. Am luat-o la fugă în stânga, total aleatoriu la stânga, în speranţa că voi putea ocoli zidul, dar nici vorbă. Nu se oprea niciunde, era lung, foarte lung, nesfârşit. Apoi am încercat să cântăresc momentul, să mă rup din învăluirea emoţiilor şi să judec limpede. În spate parcul, oamenii, florile. În partea cealaltă parcul, oamenii, florile. Ca într-o oglindă. Asta m-a pus pe gânduri. Deci nu noi eram despărţiţi de zidul cel gros. Eram… Apoi dintr-o dată m-am zărit pe mine. Da, da, eram chiar eu fără nicio îndoială. Aduceam bucuros sticla de suc. M-am aşezat pe bancă, i-am cuprins umerii şi am sărutat-o. Apoi am început să ne şoptim cuvinte abia conturate, alunecând pe buze ca un şirag de mărgele picurându-se una dintr-alta. Eram eu şi nu eram eu. Era ceva altfel în comportamentul bărbatului purtând pe umeri trupul meu. Dar era ceva deosebit şi în comportamentul femeii de dincolo. Era ea şi nu era. Exista o limpezime a imaginii, a gesturilor, a cuvintelor, o plutire în tot ceea ce se întâmpla acolo, ca şi cum lucrurile s-ar fi desfăşurat pe Marte sau pe Luna. Eram gelos pe bărbatul acela, cel care înconjurase atât de tandru cu braţele umerii femeii. Părea eliberat de orice greutate, părea imponderabil. Pentru o clipă m-am gândit că dincolo de zidul de sticlă oamenii nu au greutate. Nu ştiu de ce, dar aceasta era senzaţia stranie pe care o simţeam privind de dincoace, că oamenii erau imponderabili ca şi cum nimic nu i-ar fi atras pe Pământ.
“Ei, ai adus sticla aia de suc?! Mi-e o sete de mor!” am auzit în spate glasul ei. Am aruncat o privire peste umăr. Mă privea jumătate amuzată jumătate îmbufnată, ca un copil care nu şi-a primit jucăria dorită dar care încă mai speră că promisiunea se va transforma în realitate. Era ea cu siguranţă. Am privit înapoi spre femeia de dincolo de peretele de sticlă, dar zidul nu mai era, şi nici femeia, erau doar parcul şi oamenii şi florile…
“O tâmpenie mai mare nici c-am mai auzit vreodată. Cum să dai peste un zid de sticlă?! Aşaaa… netam nisam în mijlocul parcului. De sticlă zici?! Aşa ca ăsta?” se maimuţăreşte ea, începând să pipăie cu palmele larg desfăcute un zid imaginar aşezat de-a curmezişul camerei între noi doi, târându-se în genunchi sau căţărându-se pe orice bucăţică de mobilă mai înaltă pentru a găsi un locşor în care spaţiul comunică şi prin care s-ar putea strecura în braţele mele. “Vorbeşti de parcă un OZN uriaş ar fi aruncat o cupolă de sticlă peste tine, doar peste tine”. Părea întradevăr o mare tâmpenie, cea mai mare tâmpenie posibilă şi totuşi era atât de real. Dacă s-ar fi întâmplat doar o dată aş fi zis că a fost un vis, dar s-a întâmplat din nou şi din nou. Şi am constatat că nu avea neapărat legătura cu ea. Ci cu mine, doar cu mine. De fiecare dată când simţeam că lumea începe să se gâtuie ca un fuior de nisip trecând prin despicătura subţire a unei clepsidre, ea se deschidea în altă parte, într-un spaţiu complementar în care totul căpăta sens oricât de complicate erau sinusoidele curgerii. Şi de fiecare dată mă aşezam tâmp pe bancă, sau într-un loc ferit sub coroana unui copac, urmărindu-mă cum continui ceea ce am început aici în partea cealaltă, într- o lume lipsită de orice greutate, cu personaje plutind parcă într-un acvariu imens, cu trupuri contopindu-se unul în altul sau risipindu-se în felii subţiri ca norii pe cerul de vară…
“Şi n-ai reuşit să ocoleşti niciodată zidul?! Dar să treci peste el ai încercat?” m-a întrebat ea într-o zi şăgalnic…

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Moşu

   Am amorţit în autocar. O sǎ opreascǎ oricum la una din benzinǎrii. Sunt obligaţi, ceva legat de odihna şoferului. De parcǎ odihniţi nu pot desconsidera regulile de circulaţie. Ohoho şi încǎ ce mai pot! Fac câţiva paşi pentru dezmortit oasele. E frig. E soare dar e frig. Şi înǎuntru şi în afarǎ. La dracu, pentru patru zile mi-am propus sǎ simt doar soarele. Încerc sǎ fac abstracţie de frig, mai ales de cel dinǎuntru. Nevastǎ-mea nu vrea sǎ coboare. Ei îi e bine aşa, ghemuitǎ în scaun, cu genunchii la gurǎ şi completând chestiile alea cu litere şi pǎtrǎţele, ceva în japonezǎ, niciodatǎ n-am ţinut minte cum le zice. Intru în magazinul benzinǎriei. Mi s-a fǎcut poftǎ de alune învelite în ciocolatǎ. Nu ştiu ce mi-a venit cu alunele astea învelite în ciocolatǎ, dar mi s-a fǎcut o poftǎ teribilǎ. Eiii, stiu… sunt pofticios la dulce, recunosc. La tot ce-i dulce! Dar ştiu şi sǎ mǎ abţin. Acum nu vreau. Mǎ învârt dupǎ rafturi în cǎutarea rotocoalelor aromate. Nu pare sǎ aibǎ. Aaa… ba da, au ceva care aratǎ întocmai. Înşfac o pungǎ şi mǎ grǎbesc cu ea înspre casǎ. În doi paşi apuc sǎ citesc pe pungǎ “bomboane de ciocolatǎ umplute cu coniac”. Nu mai vreau niciun fel de alune în ciocolatǎ, gata. Pun punga la loc şi mǎ duc sǎ mǎ uşurez. Mai sunt vreo douǎ ore pânǎ la Constanţa. Curat. Noroc cu benzinǎriile cǎ ai un loc decent unde sǎ o faci. Scutur, zipui, dau sǎ mǎ spal. Cu coada ochiului observ cum un bǎrbat mǎ priveşte de dincolo de geam. E urât şi bǎtrân. Are pǎrul mare ca o ciupercǎ crescutǎ în dezordine, barba albǎ şi deasǎ împrǎştiatǎ precum un tufiş de buxus netuns, fruntea ridatǎ, sprâncenele nestǎpânite. Poartǎ ochelari cu rame antice din baga şi mǎ priveste pe sub ei cu interes.
   Şterg mâinile repede şi dau sǎ ies pe uşǎ dar bǎtrânul continuǎ sǎ mǎ priveascǎ de dincolo de fereastrǎ, pe fugǎ şi el. Ceva e straniu în toatǎ povestea asta. Mǎ apropii de geam. Se apropie şi el. Îi întind mâna. Mi-o întinde şi parcǎ dǎ sǎ zâmbeascǎ. “Salut” dau uşor din cap. “Salut” dǎ şi el. Mǎ imitǎ? Întind un deget, rotesc braţul, strâmb din buze ca un copil prost. Omul ǎsta mǎ im… O nuuu… Nu se poateee… Nu e posibil aşa cevaaaa… Simt cum mi se înmoaie genunchii. Aceea nu e o fereastrǎ. E o oglindǎ. Şi atunci?! E posibil aşa ceva? E posibil ca bǎrbatul de dincolo dee… Nuuuu. Nici vorbǎ. Cum ar putea fi posibil aşa ceva?! E imposibil. Eu sunt un bǎrbat tânǎr, în putere. Ammm… sunttt…. Îmi plac alunele învelite în ciocolatǎ, florile, femeile frumoase, poveştile… Nici nu poate fi vorba ca eu sǎ fiu bǎrbatul acela. E adevǎrat cǎ nu mi-am mai verificat de mult timp buletinul. De la ultima mutaţie cred. Dar nici aşa! Sǎ mǎ fi schimbat atât de mult? Oh, Doamne! Îi privesc din nou atent fruntea încreţitǎ, ochii obosiţi dar vii, pielea crǎpatǎ, barba alba şi deasǎ. Nuuu! Nici vorbǎ. Cineva mi-a furat trupul. Undeva în excursia asta de patru zile cineva mi-a furat trupul şi mi-a lǎsat altul în loc. Nu e nicio îndoialǎ! Dar unde? Când? Cine ar fi putut sǎ o facǎ? Tipul ǎla din banca a doua din faţǎ! Din spatele şoferului! Tot timpul s-a uitat cruciş la noi de când ne-am urcat în autocar. Nu ştiu ce-am fi avut de împǎrţit. Sau poate tipul din Ploieşti de la Mall. Mi s-a pǎrut tare dubios. Cu tǎietura aia pe faţǎ. Şi cu ochii întunecaţi ca o nestǎvilitǎ mânie. M-a urmǎrit tot timpul prin magazine şi când am intrat la toaletǎ a intrat dupǎ mine. Doar noi doi. Ar fi putut s-o facǎ fǎrǎ probleme. Sau poate tipul de la hotel. Nu i-am lǎsat niciun bacşiş. N-aveam schimbat. Am zis cǎ o sǎ-i las în ultima zi, dar la felul în care s-a purtat cu noi în celelalte zile… Precis el a fǎcut-o. Avea şi mobilul, avea şi cheia de la camerǎ. Ar fi putut s-o facǎ liniştit cât timp noi dormeam. N-ar fi trezit nicio suspiciune şi nu l-ar fi deranjat nimeni. Noi oricum eram rupţi de obosealǎ în fiecare searǎ. Dupǎ masa de searǎ burta atârna mai greu ca un marsupiu de cangur cu incumbentu la fereastrǎ. Eram îngrozit. Absolut îngrozit. Cum aveam sǎ-mi recuperez trupul? Trupul meu ǎla suplu. Bineee, cu un pic de burticǎ, cu un pic de spinare adusǎ. Dar suplu ce naiba, nu ca al ǎstuia. Cui puteam sǎ mǎ adresez?! Cui puteam sǎ explic ce s-a întâmplat?! Mǎ şi vedeam ca Sandra Bullock în “The net”, fǎrǎ identitate, veşnic pe fugǎ, urmǎrit de propria umbrǎ care nici mǎcar nu e a mea. Mi-am ridicat gulerul paltonului, mi-am rǎvǎşit bretonul peste ochi şi am ieşit afarǎ. Fata de la casǎ cred ca s-a prins de ceva cǎci atunci când am trecut pe lângǎ ea m-a privit fix în ochi. Aşa, baaaang! Fix în ochi, ca şi cum ar fi scos de sub tejghea un pistol şi mi l-ar fi înfipt în piept: “laşi aici tot ce ai pe suflet şi poţi sǎ ieşi; iar eu n-am sǎ anunţ poliţia”. Dupǎ ce am trecut şi-a mai aruncat ochii de câteva ori dupǎ mine. Mai trecea un produs prin scaner, se mai uita dupǎ mine, iar trecea un produs prin scaner iar se mai uita dupǎ mine. Pânǎ la urmǎ ţinându-mǎ departe de orice fǎpturǎ omeneasca m-am apropiat de autocar şi pândind sǎ nu fie nimeni în preajma uşii am urcat.
   Planul era simplu. Înainte de toate îmi trebuia un loc sigur unde sǎ mǎ pot ascunde fǎrǎ sa dau ochii cu lumea. Nimeni nu m-ar fi recunoscut în halul în care arǎtam. N-aş fi putut explica nimǎnui ce s-a întâmplat cu mine şi cum am putut ajunge în halul acela. Doar dacǎ… Dar nu, nu se putea sǎ mǎ fi schimbat atât de mult de la ultima mutaţie. Nici vorbǎ! Apoi ar fi urmat sǎ-mi caut trupul. S-o iau usurel înapoi pe urmele trecerii noastre prin lume şi sǎ-l gasesc. Şansele erau mici. Ştiam. Una dintr-o mie?! Una din zece mii?! Naaa… probabil una dintr-un milion. Unde sǎ mai gǎseşti aşa corp bine legat, cu cap sǎnǎtos înfipt între umeri, grijuliu proporţionat…?! L-ar fi lǎsat cineva care l-a gǎsit pe marginea bordurii?! Sau l-ar fi predat la poliţie?! Ehhh…
   Dar n-a fost sǎ fie. Nici n-apucasem bine sǎ ne punem în mişcare cǎ nevastǎ-mea cu pixul într-o mânǎ şi revista în ailaltǎ aruncǎ ochii înspre mine.
   - Auzi tu?! “Bǎrbat la sfârşitul cǎlǎtoriei” din trei litere. În concediu?! Liber?! Ce dracu o fi?
   M-a pocnit cu asta drept în moalele capului. Dacǎ ar fi luat o piatrǎ de pe marginea drumului şi m-ar fi pocnit cu ea în ceafǎ n-aş fi simţit durere mai mare. Era evident “moş”, dar buzele parcǎ mi se lipiserǎ cu superglue. Nu puteam descleşta gura. În schimb mi-am ridicat şi mai mult gulerul şi am încercat sǎ mǎ cufund în tǎcere.
   - Zi dragǎ! Ce-i? Hai cǎ mai am trei cuvinte şi-l termin şi p-ǎsta. Şi cu asta închei şi pagina doişpe – insistǎ nevastǎ-mea aruncând ochii încruntaţi cǎtre mine. Ea e îndârjitǎ, cand vrea sǎ obţinǎ ceva ştie cum s-o facǎ. Şi nu dǎ greş.
   N-apuc sǎ încerc sǎ dezlipesc iar buzele când o aud ţipând din toţi rǎrunchii.
   - Staaaaaaai! Stoooooop.
   Apoi se ridicǎ brusc în picioare şi începe sǎ cerceteze agitatǎ interiorul autocarului.
   - Opreşte dom’le. Opreşte, n-auzi?! L-am pierdut pe bǎrbat-miu. A rǎmas la benzinǎrie. A uitat sǎ urce tǎntǎlǎul. Şi dumneata cine eşti dom’le - se oţǎrǎşte ea cǎtre mine cǎutându-mi ochii, în timp ce eu încerc din rǎsputeri sǎ-mi feresc chipul.
   Şoferul frâneazǎ şi dupǎ câteva parlamentǎri evident perdante cu nevastǎ-mea trece pe banda de urgenţǎ şi începe sǎ dea înapoi. A trebuit sǎ cobor, ce era sǎ fac?! Ea a coborât dupǎ mine şi a luat la purecat toţi bǎrbaţii. Bineînţeles cǎ n-a gǎsit altul. Acum stau încuiat în WC-ul de la benzinǎrie şi scriu toatǎ povestea asta incredibilǎ pe onenote-ul de la telefonul cel nou. L-am sunat pe frate-miu sǎ vinǎ de la Brǎila sǎ mǎ ia. Dracu ştie cum o sǎ mǎ descurc şi cu el. Da avem noi semnele noastre. El o sǎ mǎ recunoascǎ sigur. Dar eu pe el?! În toţi anii ǎştia…