miercuri, 26 iunie 2013

Durerea de cap (II)

Se simţea sufocat. Scoase cravata din buzunar, o privi lung ca pe o bucatǎ din sine pe care o descoperea abia atunci, desfǎcu nodul, o întinse şi netezi atent cu dosul palmei cutele rǎmase. O împǎturi apoi în patru şi o lǎsǎ din mers pe marginea de beton ce înconjura spaţiul verde din jurul unui bloc cu zece etaje la al cǎrui parter murmura multicolor o ceainǎrie cochetǎ. Era ca o coadǎ de şopârlǎ de care se putea dispensa fǎrǎ prea mare greutate. Se jupuia de o bucatǎ de prezent pentru a dezveli viitorul. Avea sǎ-i creascǎ alta mai potrivitǎ ca formǎ şi culoare. Brusc, de dupǎ colţul blocului, teancul de hârtii pe care îl lǎsase în bǎtaia vântului îi reapǎru în faţa ochilor. Simţi o sǎgetare ascuţitǎ a inimii care-l fǎcu sǎ se sprijine speriat de primul stâlp de iluminat ce-i ieşi în cale. I-ar fi luat probabil câteva sǎptǎmâni bune sǎ refacǎ pachetul şi alte câteva sǎ-l completeze cu ceea ce-i fusese cerut. Iar timp nu avea, timp nu mai avea deloc. Timpul se subţiase exact ca o sârmǎ care vine ditamai trunchiul de metal la intrarea în fabricǎ pentru ca trecând succesiv printr-o serie de role tot mai apropiate una de alta sǎ devinǎ din ce în ce mai subţire, pânǎ când, chinuit de atâtea constrângeri, rǎmâne doar un firicel fin de te miri cum se mai întinde peste rolele grǎbite fǎrǎ sǎ se rupǎ. Nu-i plǎcea timpul ǎsta. Se temea cǎ odatǎ şi-odatǎ are sǎ cedeze. El ar fi vrut o bucatǎ de timp ca o bǎltoacǎ, ca o bǎltoacǎ adevǎratǎ din acelea rǎmase în urma ploii în mijlocul trotuarului şi în care copiii îşi plescǎie fericiţi pantofiorii spre disperarea mamelor care îi scuturǎ de mânǎ. "Ia uite, te-ai fǎcut ca un porc. Ţi-am spus de atâtea ori sǎ te uiţi pe unde mergi. Cǎ toatǎ ziua spǎl dupǎ tine şi tu nu ştii decât sǎ murdǎreşti." I-ar fi plǎcut sǎ-şi plescǎie picioarele prin timpul acela ca o bǎltoacǎ subţire şi albastrǎ şi nimǎnui sǎ nu-i pese cǎ risipeşte careîncotro minutele în stropi rotunzi. Dar nu mai avea putere, mai ales putere. "Dǎ-le dracului de hârtii" îşi spuse şi renunţǎ pentru totdeauna la ele. Era o decizie clarǎ şi irevocabilǎ. Se feri însǎ sǎ analizeze consecinţele pentru cǎ ştia cǎ asta îi va produce alte junghiuri pe care nu le mai putea suporta. Toatǎ viaţa analizase opţiuni şi consecinţe. Şi asta nu-l ajutase prea mult sǎ progreseze. Doar sǎ nu se facǎ de râs. Ceea ce nu-l încǎlzea foarte mult.
Mirosul de covrigi proaspeţi îl fǎcu sǎ-şi aminteascǎ cǎ nu mâncase nimic de dimineaţǎ. Ceru doi covrigi. Erau fierbinţi. Îi vânturǎ prin aer ca sǎ alunge fierbinţeala, apoi rupse unul şi muscǎ cu poftǎ. Era cu susan. Imediat îşi facu apariţia un câine care începu sǎ dea domol din coadǎ, îşi înclinǎ capul într-o parte şi prinse a clipi din ochi înduioşǎtor. Era de-al casei. Îşi avea numǎrul pregatit, numǎr care probabil nu dǎdea greş niciodatǎ. Mai muşcǎ o datǎ apoi aruncǎ covrigul câinelui. Pe celǎlalt îl bǎgǎ în buzunar. În semn de mulţumire câinele mǎri cadenţa oscilaţiei cozii. Mai fǎcu câţiva paşi apoi se opri brusc. Îşi puse mâinile în şold şi privi roatǎ. Habar n-avea cât mersese şi nici unde se aflǎ. Primul impuls fu sǎ scoatǎ telefonul şi sǎ vadǎ ce orǎ e. Renunţǎ, nu mai era nevoie. Cerul era tot mai stins, soarele devenind doar o pǎpǎdie mare rǎtǎcitǎ undeva printre acoperişurile mici ale caselor. Nu se putea întoarce acasǎ. Ar fi urmat neîndoielnic o ceartǎ uriaşǎ şi o binemeritatǎ dojanǎ. "De ce n-ai depus? De ce nu te-ai interesat? De ce n-ai cerut? De ce n-ai fǎcut?! De ce n-ai dres?!" Ar fi fost o avalanşǎ de deceuri mai periculoasǎ decât cele de zapadǎ din Alpi, cum fusese cea din urmǎ cu câteva sǎptǎmâni în care muriserǎ doi schiori austrieci. Îşi duse degetul la tâmplǎ şi rǎmase o clipǎ gânditor, apoi porni cu paşi hotǎrâţi cǎtre bulevard.
Îşi strânse bine sacoul în jurul trupului, se chirci ghemotoc şi închise ochii. Era o primǎvarǎ dulce, nu era foarte frig. Adormi imediat. Îl trezirǎ şoaptele bǎrbaţilor. Deşi simţi mâna care se învǎluia ca un şarpe în jurul trupului nu schiţa nicun gest. Crǎpǎ uşor genele. Îî trebui mai mult de un minut sǎ-şi dea seama unde se aflǎ şi cum a ajuns acolo. Rememorǎ rapid tot ceea ce se întâmplase în ultimele douǎsprezece ore. Când reuşi sǎ contureze realitatea strânse pumnul cu furie şi izbi puternic. Primul bǎrbat, luat prin surpindere, se clǎtinǎ şi cǎzu pe spate. Pe al doilea abia îl distingea în întuneric. Zǎri scânteierea şişului la momentul potrivit pentru a-şi centra lovitura. Pumnul sǎu atinse braţul bǎrbatului atât cǎt sǎ devieze traiectoria loviturii acestuia şi izbi falca în plin. "Morţii mǎ-tii" îl auzi pe cel de-al doilea şuierând printre dinţi. Douǎ secunde taberele rǎmaserǎ paralizate de fricǎ. Atât, doar douǎ secunde. Realizând imediat cǎ e momentul care va decide învingǎtorul se ridicǎ fulgerǎtor în picioare şi începu sǎ izbeascǎ la întâmplare cu picioarele. Loviturile venirǎ la timp cǎci al doilea şiş sclipi în întuneric. Nu aşteptǎ nicio invitaţie şi continuǎ sǎ izbeasca cu furie fǎrǎ sǎ vadǎ în ce. Din icnetele care sfârtecau noaptea înţelese cǎ loviturile nimereau în plin. Bǎrbaţii o rupserǎ la fugǎ. Îşi pipǎi buzunarul sacoului. Portofe1ul era acolo. Apoi buzunarul de la pantaloni. Şi telefonul era. Coborî lângǎ râu, luǎ apǎ în pumn şi îşi clǎti faţa. Soarele încǎ nu se zǎrea. Sǎ fi tot fost vreo douǎ sau trei. Urcǎ din nou pânǎ la piciorul podului şi se aşezǎ pe maldǎrul de cartoane. Ar fi putut fi mai isteţ. Era evident cǎ locul acela fusese amenajat ca un dormitor al boschetarilor. La fel de evident era cǎ hainele lui office atrǎgeau ca un magnet. Îşi lǎsǎ capul pe spate pânǎ când simţi rǎceala umedǎ a betonului. Capul începuse sǎ se goleascǎ de gânduri. Nu mai simţea apǎsarea aceea continuǎ în ceafǎ ca şi cum ar fi ţinut pe creştet tot cerul.
Când se auzi ţârâitul te1efonului soarele urcase deja binişor. Era seful. Apǎsǎ tasta cancel şi îşi şterse ochii cu mâneca hainei. Imediat auzi semnalul de intrǎri mesaje. "Pe unde umbli? Eşti în întârziere cu M14. La 2 avem ..." Era al zecelea de dimineaţǎ. Trei de la nevastǎ, douǎ de la şef şi alte câteva de la cei cǎrora le datora un rǎspuns. Curmǎ brusc gândul legat de casǎ şi de grija nevestei, desfǎcu te1efonul, scoase cartela, apoi se ridicǎ în picioare, se apropie de mal şi îl aruncǎ în mjlocul apei. Scoase apoi portofelul. Culese din el banii şi cardurile, apoi rupse migǎlos buletinul şi carnetul de conducere în bucǎţele mici pe care le puse grijuliu în buzunarul de la piept al cǎmǎşii. Portofelul luǎ urma telefonului. Pregǎtirile pentru noua sa viaţǎ fuseserǎ aproape încheiate. Mai era doar un pas, unul mic, pe care avea de gând sǎ-l finalizeze cât mai repede.
Hainele îi veneau bine. Le ochise la fix. Ar fi putut trece uşor drept un muncitor în construcţii. Unul amǎrât. Nu erau nici foarte vechi dar nici noi. Bonus, erau proaspǎt spǎlate şi miroseau bine. Costumul îl lǎsase în curtea oamenilor de unde furase hainele, împǎturit, lângǎ trepte1e casei. Schimbul i se pǎruse echitabil. Nu aveau de sǎ fie supǎraţi cǎ şterpelise o pereche de pantaloni şi o cǎmaşǎ veche de pe sârmǎ atâta timp cât se aleseserǎ cu un costum cam şifonat e adevǎrat dar aproape nou şi destul de scumpişor. Nu mai avea nicio grijǎ, capul i se golise de tot ca o pâlnie îngustǎ din acelea prin care se pune zaharul în damigeana de vişinatǎ, în care este de ajuns sǎ înfigi o andrea subţire pentru a debloca ghemotocul format în gâtul ei şi a lǎsa zgrumţurii albi sǎ alunece devale.
Trecuserǎ luni bune de când cartoanele de sub pod deveniserǎ noua sa casǎ. Între timp le schimbase pe cele pǎtrate de televizor cu unele lungi de frigider, mult mai potrivite unui pat încropit. Banii din portofel se terminaserǎ, iar cardurile fuseserǎ blocate chiar de a doua zi. Îşi ocupa timpul în special citind şi fumând. "Bulangiule, ai un chiştoc? Îţi dau douǎ disearǎ." Scoase din buzunarul pantalonilor un rest de ţigarǎ culeasǎ din staţia de taximetre şi o întinse bǎrbatului oprit în spatele sǎu. Era unul dintre cei doi care îl atacaserǎ în prima noapte. Nu-l recunoscuse în noile sale haine, cu pǎrul crescut anapoda şi cu barba uriaşǎ care-i acoperea aproape în întregime faţa. Al doilea nu mai apǎruse, se întreba uneori dacǎ nu cumva l-a omorât, dar se liniştea la gândul cǎ unui mort i-ar fi fost tare greu sǎ se facǎ nevǎzut atât de repede. Şi-apoi viaţa, noua sa viaţǎ, îl învǎţase sǎ fie neliniştit doar în ceea ce priveşte propria-i piele. Nu fumase niciodatǎ dar plictiseala îl fǎcuse sǎ se apuce. Îi era relativ uşor sǎ gǎseascǎ resturi de ţigarǎ mai lungi sau mai scurte pe lângǎ rigole sau în jurul bǎncilor din parcuri. Femeile erau cele mai darnice, rar fumau o ţigarǎ pânǎ la capǎt. Îşi aprinse şi el una, deschise cartea şi începu sǎ citeascǎ cu nesaţ. Pe Omulcucǎrţile îl cunoscuse în timpul unei razii a poliţiei. Bǎrbatul îşi strânsese rapid marfa dar nu putuse sǎ fugǎ cu ditamai lǎzile în braţe, aşa cǎ înşfǎcase el una şi alergase cu ea pe umǎr pânǎ la pasaj. Mai târziu, la o vorbǎ, îi vânduse câteva ponturi de marketing. Îl sfǎtuise de exemplu sǎ-şi vândǎ cǎrţile în parc mai degrabǎ decât în faţa supermarketului argumentând cǎ cei ce-şi risipesc gândurile printre frunzele copacilor sunt mai dispuşi sǎ le recupereze dintre filele cǎrţilor. Îi spusese apoi sǎ aleagǎ câteva titluri atractive cǎrora sǎ le punǎ preţuri mari astfel încât sǎ nu le cumpere nimeni şi sǎ rǎmânǎ mereu deasupra ca un ful de aşi, cǎci oamenii sunt intrigaţi mai degrabǎ de ceea ce ar putea sǎ obţinǎ decât de ceea ce le este la îndemânǎ. Îi explicase în cele din urmǎ cum sǎ le aranjeze pe curente literare, autori, ani. Drept recompensǎ Omulcucǎrţile îi oferise dreptul nelimitat de a împrumuta cǎrţile pe care doreşte din librǎria sa ambulantǎ. Şi avea ce citi. Erau în general clasici jerpeliţi, tipǎriţi cu zeci de ani în urmǎ, care nu mai aveau cǎutare. Homer, Vergilius, Sofocle, Zola, Poe, Cehov, Hugo, Tolstoi, Flaubert, Maupasant, Dickens, Stendhal, Dostoievski. Oarece trecere mai aveau doar Sandra Brown şi colegele ei, precum şi oamenii momentului gen Houellebecq, Llosa, Amos Oz, Pamuk, Murakami, care-şi fǎceau timp sǎ coboare din vârful piramidelor de cǎrţi în ziare, pe micile ecrane sau la standurile librǎriilor.

(va urma)

luni, 17 iunie 2013

Durerea de cap (I)

Închise ochii pentru câteva secunde. Era copleşit de obosealǎ. De cum apropie pleoapele încǎperea începu sǎ se clatine şi sǎ se surpe spre interior ca un castel de nisip construit în jurul unei idei sferice, trupurile prinserǎ a se înmuia şi a se dilua în dejurîmprejur ca o picǎturǎ de culoare într-un rotund de alb, pentru ca mai apoi sǎ înceapǎ sǎ se rǎsuceascǎ în jurul centrului pupilei, mai încet pe la margini şi din ce în ce mai repede spre centru antrenând într-un vârtej ameţitor, oameni, ziduri, sunete. Deshise ochii. Aştepta de mai bine de o orǎ la rând. Oameni mulţi, goliţi de înlǎuntru, aşteptând frǎmântându-şi mâinile sǎ dea ochii cu Mǎria Sa Funcţionarul. Fata din faţǎ nu mai termina cu întrebǎrile. "Contractul trebuie sǎ fie în copie sau în original?" "Când trebuie depus formularul?" "Anexele trebuie sǎ fie ştampilate?" Începu sǎ batǎ darabana pe marginea tejghelei. La şase avea întâlnire la apartament cu tipul de la imobiliare. Daca fata ar fi încetat cu întrebǎrile ar fi putut sǎ ajungǎ, altfel avea toate şansele sǎ rateze întâlnirea. "Urmǎtorul vǎ rog!" Întinse grǎbit hârtiile. Femeia le rǎsfoi trecând rapid peste ele. Apoi începu sǎ le citeascǎ atentǎ una câte una. "220 nu-i corect. Aţi trecut suma pe întregul an, trebuia doar pe ultimul trimestru. O refaceţi" Încercǎ sǎ îngaime ceva cum cǎ nu era nicǎieri specificat, dar femeia continuǎ fǎrǎ sǎ-l bage în seamǎ fluturând prin aer o foaie de hârtie scrisǎ cu litere mici. "Cu asta ce-i? Asta aşaaa volantǎ?! Trebuie legalizatǎ la notar. Douǎ exemplare" Apoi fǎrǎ sǎ facǎ pauza. "Şi 415 unde e? Fara 415 nu se poate rezolva. Treceţi pe la biroul 28 sǎ vǎ facǎ socoteala şi completaţi 415ele." "Biroul 28?" "Sus pe scǎri al doilea pe dreapta. Urmǎtorul". Urcǎ cu paşi abia târâiţi treptele. Biroul al doilea avea numǎrul 15. Se uitǎ împrejur. 16, 17, 14. Niciun 28. "Nu vǎ supǎraţi, biroul 28?" "Nu ştiu dom'le, nu-s de-aici.” "Nu vǎ supǎraţi, biroul 28?" "Habar n-am." "Nu vǎ supǎraţi, biroul 28?" "La etajul doi, al doilea pe dreapta." "La urmǎtorul etaj?" "Da." Urcǎ încǎ un etaj. Al doilea pe dreapta era biroul 28. Ciocǎni şi intrǎ. "Bunǎ ziua." Rǎmase încremenit în uşǎ. Aşteptǎ un rǎspuns dar nimeni nu ridicǎ privirea. Se apropie de primul birou şi tuşi scurt. "Nu vǎ supǎraţi, m-a trimi..." "Aşteptaţi!" Începu sǎ se enerveze. Era atâta birocraţie, atâta lipsǎ de organizare, de bun simţ. Şi asta la un serviciu de taxe şi impozite al statului, în locul unde se colecteazǎ banii pentru visteria ţǎrii. Atunci cum sǎ te mai miri cǎ visteria e goalǎ?! "Da, ce-aveţi acolo?” "M-a trimis de jos sǎ-mi faceţi socoteala." îi spuse femeii întinzând hârtiile. "Socoteala la ce?" Bǎrbatul rǎmase nemişcat. "Socoteala la ce?" reluǎ femeia apǎsând silabele fǎrǎ sǎ priveascǎ hârtiile pe care i le întinsese. "Aşa mi-a spus de jos." "De unde de jos?" "De la ghişeu." "De la ghişeu, de la ghişeu, dar de la ce ghişeu?" "Nu ştiu, era o doamnǎ blondǎ cu coc..." "La naiba!” scrâşni femeia şi luǎ hârtiile pe care le frunzǎri în grabǎ. Avea pǎrul platinat, un strat gros de rimel albastru pe la ochi şi unghiile de un roşu aprins cu floricele mici albe pe vârfuri. Nu era chiar la prima tinereţe, sǎ fi tot avut 45-50 de ani. "Mda... nu aveţi 412! 412ele l-aţi completat?! Dacǎ n-aţi completat 412 aţi venit degeaba." Tâmplele începuserǎ sǎ i se zbatǎ precum o vrabie închisǎ într-o colivie mult prea strâmtǎ. Privirea i se înceţosǎ. Era prea obosit ca sǎ se certe cu femeia cu unghii roşu aprins cu floricele albe. Şi de altfel nici nu avea ce sǎ-i reproşeze. Era vina ei cǎ n-are 412 completat?! Era vina Sistemului! Dar cu Sistemul nu se putea certa. Şi nici nu putea sǎ-i ardǎ una peste ochi aşa ca-ntre bǎrbaţi. "Pentru 412, pentru 412 cum fac?! Cum îl completez? De unde îl iau?" ÎI gǎsiţi jos la xerox sau îl puteţi descǎrca de pe net. Dacǎ aveţi probleme la completare mergeţi jos cum intraţi pe stânga, scrie pe uşǎ Legislaţie".
Lǎsǎ 30 de bani pe masa celui care fǎcea copiile şi primi formularul. Literele jucau ca nişte cǎpriţe tinere în cǎutare de mlǎdiţe crude de salcie. Oricât încerca sǎ le prindǎ nu reuşi, cǎpriţele sǎreau agile în stânga şi-n dreapta înainte sǎ punǎ ochii pe ele. Erau tinere şi vioaie, iar el era bǎtrân şi obosit. Scrisul era palid de tot. Nimeni nu mai umpluse cartuşul de multǎ vreme. Un cartuş nou însemna o sumǎ de bani. Nu înţelegea nimic din document. Pǎrea scris într-o limbǎ cu totul strǎinǎ a unor fiinţe venite din altǎ lume sa facǎ ordine pe Pǎmânt. Sau sǎ-l subjuge. Îl cuprinse ameţeala. "Sunteţi în regulǎ domnule?" îl întrebǎ bǎrbatul de la copiator repezindu-se sǎ-l ţinǎ de braţ. "Cred cǎ ar fi bine sǎ luaţi loc undeva. Vreţi un pahar cu apǎ?" "George, aleargǎ degrabǎ într-un birou şi cere un pahar cu apǎ." "Într-un birou?" se auzi de undeva de dupǎ zidul de sticlǎ. "Da mǎ, are dozatoare în fiecare, dǎ fuga." Cravata îl sugruma, o simţea ca un inel de foc în jurul gâtului, ca o zgardǎ de fier din cele pe care le aveau la ţarǎ câinii ce-şi trǎiau întreaga viaţǎ în lanţ. Îşi smulse cravata şi-şi descheie nasturii cǎmǎşii. Bǎrbatul de la copiator şopti ceva cǎtre paznicul cu bluzon albastru şi sapcǎ cu cozoroc negru. Nu auzi cuvintele sale dar îi ajunse la urechi rǎspunsul paznicului "Da dom'le şi-i tânǎr sǎracu." N-aveau decât sǎ creadǎ ce vor, nu-i pǎsa. Bǎrbatul de la copiator vǎrsǎ conţinutul paharului de plastic în palma-i uriaşǎ şi îi azvârli apa peste faţǎ. Se înviorǎ puţin. Ratase întâlnirea cu tipul de la imobiliare şi era pe cale sǎ rateze şi deadline-ul pentru lucrarea cu americanul. Încercǎ sǎ se ridice. Muşchii nu-l mai ajutau deloc. Oare ce altceva mai putea rata?! Îşi scoase din buzunarul pantalonilor lista cu "de fǎcut" pentru ziua de marţi. Erau 25 de probleme, şapte rezolvate, cinci amânate şi celelalte neatacate. Ieşi afarǎ şi trase adânc aer în piept. Începu sǎ-şi revinǎ. O porni pe jos fǎrǎ sǎ se uite încotro merge. Era prea mult, mult prea mult. Douǎ joburi, casa, apartamentul fetei şi al bǎtrânei de întreţinut, soacra cǎzutǎ la pat de îngrijit, ratele de returnat. Şi peste toate Sistemul. Ucigǎtor ca o otravǎ bine dozatǎ aleasǎ sǎ chinuie şi nu sǎ ucidǎ. Dǎdu drumul mǎnunchiului de hârtii. Teancul cǎzu greu şi se lipi de asfalt. Se opri şi le privi nedumerit. S-ar fi aşteptat sǎ le ia vântul, sǎ i le smulgǎ din mânǎ şi sǎ se joace cu ele aşa cum se joacǎ delfinii cu mingile în apǎ. Dar nu, hârtiile cǎzurǎ greu, cu zgomot şi rǎmaserǎ înţepenite ca şi cum s-ar fi înfipt în asfalt. Poc! Prima rafalǎ de vânt ridicǎ însǎ în aer pagina de deasupra. Era o cerere scrisǎ de mânǎ. Recunoscu scrisul soacrǎ-sii. Hârtia se roti de douǎ ori prin aer apoi cǎzu din nou pe pǎmânt la un metru distanţǎ de locul din care se ridicase. O nouǎ rafalǎ, mai viguroasǎ, ridicǎ paginile una câte una ca o maşinǎ ultraperformantǎ cu tǎviţe, sertǎraşe, motoraşe, asa cum aveau la ei la birou pe palierul conducerii. Ţac-pac, ţac-pac, ţac-pac... Teribilǎ maşinǎ! Hârtiile începurǎ sǎ se rostogoleascǎ nebuneşte prin aer. Una se opri în crengile unui copac, alta se lipi de un stâlp de iluminat ca un anunţ din cele cu "pierdut câine în zona... aducǎtorului recompensǎ", alte câteva prinserǎ a se roti într-un vârtej prǎfos împreunǎ cu o mânǎ de frunze uscate lângǎ treptele unei case. Celelalte îşi continuarǎ zborul zlobii de-a lungul strǎzii ca un stol de puştoaice zburdalnice abia ieşite pe poarta şcolii. Le urmǎri cu privirea pânǎ când devenirǎ mici ca un mǎnunchi de frunze complet decolorate.
Încercǎ sǎ-şi goleascǎ capul de gânduri. Scuturǎ tare de câteva ori în speranţa cǎ gândurile au sǎ fie azvârlite împrejur aşa cum vǎzuse cândva într-un documentar despre modul în care se culeg mǎslinele în Grecia, cu maşinile acelea speciale care prind trunchiul copacului, îl înconjoarǎ cu o prelatǎ mare şi apoi scuturǎ de el pânǎ când toate mǎslinele cad în prelata circularǎ. Dar gândurile nu se scuturarǎ ca mǎslinele din Grecia, ci rǎmaserǎ la locul lor continuând sǎ-l apese agasant pe creier. Trebuia cu orice preţ sǎ scape de gânduri. De toate, aşa îngrǎmǎdite cum erau, înghesuite unele în altele, izbindu-se între ele pentru a rǎmâne deasupra. Dar mai ales trebuia sǎ scape de teama cǎ nici luna urmǎtoare n-are sǎ poatǎ sǎ plǎteascǎ mizerabila de ratǎ, de teama cǎ n-are sǎ poatǎ respecta termenele la multele lucrǎri angajate şi-are sǎ rǎmânǎ fǎrǎ împuţita de slujbǎ care-l storcea de puteri şi care-i returna atât de puţin dar la varsta lui cine i-ar fi putut oferi alta mai bunǎ, de greutǎţile legate de îngrijirea soacrǎ-sii, cu spitalele alea vechi şi igrasioase, cu medicii jemanfişişti şi nepricepuţi, cu spǎgile care-l înnebuneau cǎci nu le suferea dar ştia cǎ trebuie sǎ îndese nenorociţii de bani în fiecare buzunar care-i ieşea în cale dacǎ voia sǎ fie bǎgat în seamǎ, de nebunia cu apartamentul fetei pentru care trebuia sǎ gǎseascǎ neapǎrat un chiriaş mulţumitor... Şi peste toate Sistemul. Sistemul care îl copleşea, care se întindea ca o pânzǎ de paianjen migǎlos construitǎ, tot mai deasǎ, împresurându-l, înfǎşurându-l într-un cocon dens din care nu va mai avea cum sǎ mişte, din care doar ochii şi urechile aveau sǎ mai rǎmânǎ afarǎ pentru a pipǎi realul, real ce devenea tot mai fals precum cǎpsunile acelea pe care le luase cu douǎ zile în urmǎ de la mall şi care erau toate roşii şi rotunde, ba pe deasupra mai erau şi dulci şi aromate, aproape perfecte, dar înapoia lor se simtea falsul, fadul, copia prost realizatǎ, semǎnând mai degrabǎ cu frunctele din plastic pe le avea bunica în frunctiera din sufragerie unde nu avea voie sǎ intre decât în zilele de sǎrbǎtoare, decât cu cǎpsunile de pe câmp.

(va urma)

miercuri, 12 iunie 2013

Moartea blogurilor

Orice blog are viaţa lui oarecum independentǎ de viaţa celui care i-a dat naştere. E conceput intr-un moment de nebunie, de desfrâu, de orgie mentalǎ, porneşte la drum cu entuziasm nestǎvilit şi optimism molipsitor, îşi vede liniştit de cǎrarea sa o bucatǎ de vreme, apoi, mai mult sau mai puţin neaşteptat, moare. Blogurile au mulţi duşmani naturali, pǎsǎrica cu poveşti, capra vecinului, ochii vecinei, dar eel mai mare şi mai tare duşman e viaţa realǎ. Când e sǎ se întâmple, decesul survine de cele mai multe ori brusc. "Anunţǎm cu adâncǎ mâhnire încetarea din viaţǎ a celui care a fost blogul pam pam pam ... Sǎ-i fie pixelii uşori!" Şi gata! În unele cazuri în urma celui ce-a fost rǎmâne o notǎ care sǎ justifice gestul. Micǎ, meschinǎ. Nota e în general rece, seacǎ, acidǎ chiar. "Asta a fost decizia mea şi cu asta basta. Nu mǎ cǎutaţi, nu mǎ jeliţi, nu vǎ aşteptaţi sǎ reînvii." În general trupul rǎmâne pe catafalc pânǎ când toţi cei care l-au cunoscut mai dau o ultimǎ, o penultimǎ, o antepenultimǎ ocheadǎ (cerşind reîntoarcerea la luminǎ a dusului), ajungându-se în extrem la cazul în care blogul e abandonat acolo, sub ochii cititorilor, pânǎ la descompunerea lui totalǎ şi risipirea în uitare. Rar când un blog se vaitǎ înainte de moarte. Blogurile au demnitate, au verticalitate. De cele mai multe ori însǎ un blog care se stinge poate fi detectat rapid. De la 30 de postǎri pe lunǎ se ajunge la 20, la 10, la una, pentru a coborî la imperceptibilul şi inacceptabilul una la zece luni, când e evident pentru toatǎ lumea cǎ blogul e într-o comǎ profundǎ iar sfârşitul e foarte aproape. Şi în privinţa fondului postǎrilor semnele sunt evidente cǎci de la texte cu miez, cu rǎsuciri de fraze asemeni unui kurtoskolac, de la arome spicy şi gusturi alese, se ajunge la reţete de ciorbe uşoare de varǎ, la clipuri coborâte mecanic de pe iutub şi la mici aşchii de viaţǎ rupte din întâmplare la trecerea dintre o zi şi alta şi înfipte în blog ca agrafele într-un coc ce stǎ sǎ se prǎvǎleascǎ.
Interesant e cǎ la dispariţia unui blog, cu excepţia zilei în care se face anunţul oficial al decesului, zi în care apar cu coroane şi flori mai toţi cunoscuţii, ba chiar se mai gǎsesc câte o doamnǎ douǎ, prietene intime ale decedatului, care sǎ jeleascǎ un pic cu glas înecat şi sǎ-şi şteargǎ pe furiş câte o lacrimǎ pe sub pǎlǎria neagrǎ cu boruri largi care ascund cearcǎnele adânci, comemorând cu bun simţ dar şi cu patos realizǎrile defunctului, în rest jelaniile sunt ca şi inexistente. Din prima zi semnele de la cunoscuţi se aruncǎ vijelios cǎtre zero, a doua zi numǎrul de view-uri pe statcounter începe sǎ se prǎbuşeacǎ, pentru ca în aproximativ o sǎptǎmânǎ groapa de pe zelist sǎ se adânceascǎ iremediabil şi blogul sǎ fie dat aproape complet uitǎrii. El dispare uşoruşor din blogrolluri pentru a fi înlocuit de altele ce se nasc într-un moment de nebunie, de desfrâu, de orgie mentalǎ şi pornesc la drum cu entuziasm nestǎvilit şi optimism molipsitor.
Din când în când câte un blog îşi mai revine din coma profundǎ. Cazurile sunt rare, iar explicaţiile ştiintifice greu de gǎsit. De obicei blogul rǎmâne cu sechele care sunt vizibile cu ochiul liber. E evidentǎ sensibilitatea sporitǎ, lipsa strǎlucirii din priviri, melancolia, ba chiar blazarea. Prietenii care i-au fost aproape cândva s-au risipit în cele patru zǎri, cei noi încearcǎ sǎ se apropie dar nu sunt foarte hotǎrâţi şi nici nu se simt îmbiaţi de gazdǎ, iar lipsa de efervescenţǎ, de glamour, face ca preumblarea pe cǎrǎrile netului sǎ treacǎ aproape neobservatǎ. Blogul nu va mai fi niciodatǎ ceea ce-a fost.
Deşi viaţa în eter nu mi-a fost prea lungǎ am putut sǎ constat decesul multor bloguri care mi-au fost mai mult sau mai puţin aproape. Nu dau nume pentru a nu isca discuţii, mai ales cǎ, Doamne fereşte, poate declar decedat vreun blog care e în comǎ şi încǎ mai mişcǎ şi mǎ mai fac de cacao. Semnele sunt clare şi pentru blogulluimoşu. Nu-ţi trebuie ochelari cu multe dioptrii ca sǎ vezi ce se întâmplǎ, iar eu ca pǎrinte sunt cât se poate de îngrijorat. D-aia vǎ întreb, ştie cineva de ceva pilule magice, de ceva hapuri minune, de nişte vitamine întǎritoare, de vreun sirop revigorant?!

sâmbătă, 1 iunie 2013

Perluţe de stele (pentru toţi cei care se simt mǎcar un pic copii)

(continuarea povestii de aici)

Deşi întâlnirea cu şoarecii-de-amurg o fǎcuse sǎ zâmbeascǎ şi sǎ mai uite de casa bunicii, privirea prinţesei de porţelan, ca şi a pisicului Jill, era umedǎ şi tristǎ. Învǎţase multe în timpul petrecut în Împǎrǎţia Cerului, lucruri de care nu auzise niciodatǎ, întâlnise vietǎţi cu totul şi cu totul excepţionale, participase la întâmplǎri absolut fantastice. Şi totuşi dorul de bunici o fǎcea sǎ râvneascǎ din tot sufletul sǎ se întoarcǎ acasǎ. Aşa cǎ strângâdu-şi rochiţa în jurul trupului firav prinţesa de porţelan se grǎbea urmatǎ de însoţitorii sǎi, pisicul Jill şi Piticul-grǎdinar-al-cerului, cǎtre locul în care cerul urma sǎ se desfacǎ şi treptele rogvaive sǎ o coboare înapoi pe Pǎmânt.
- Ce se aude? - se opri ea deodatǎ ciulindu-şi urechile.
La început nici pisicul Jill, nici Piticul-grǎdinar-al-cerului nu schiţarǎ niciun gest. Nu auziserǎ nimic neobişnuit în afara vântului ceresc care adia uşor pe la urechi. Apoi deodatǎ un zgomot surd de nǎsturaşi rǎsturnaţi din cutia de tablǎ cu nimicuri de croitorie rǎvǎşi depǎrtǎrile.
- Nici acum n-aţi auzit?
- O ba daaa... - zâmbi Piticul-grǎdinar-al-cerului - Sigur cǎ am auzit. Sunt perluţele de stele.
- Perluţe de stele?! Asta ce mai e? - întrebǎ fetiţa miratǎ pânǎ peste umeri, grǎbind pasul spre locul de unde venea ciudatul zgomot.
- Eiii... povestea e lungǎ şi complicatǎ - oftǎ piticul încercând sǎ ţinǎ pasul cu fetiţa. De când existǎ cerul stelele se nasc şi mor. Unele au viaţǎ luuuungǎ, foarte lungǎ, mai lungǎ decât al celui mai bǎtrân pitic. Altele, aflate la depǎrtǎri mari faţǎ de soare şi de cǎldura sa, mor mai iute, de plictisealǎ şi de tristeţe. Iar când mor stelele cad pe Pǎmânt şi...
- Ştiu, ştiu... mi-a arǎtat bunicul o stea cǎzǎtoare - chicoti fetiţa încântatǎ de faptul cǎ vorbele piticului nu-i erau nici pe departe strǎine - aluneca pe cer şi avea în urmǎ o coadǎ subţire, lungǎ şi strǎlucitoare. Bunicul mi-a spus cǎ-i o stea care moare - se întristǎ fetiţa dar tot ea îşi reveni degrabǎ - însǎ bunicul mi-a spus cǎ de fiecare datǎ când moare o stea se naşte alta şi o dorinţǎ se împlineşte.
Piticul-grǎdinar-al-cerului mustǎci strengǎreşte şi continuǎ explicaţiile fǎrǎ sǎ comenteze vorbele copilǎreşti ale fetiţei.
- Ei imagineazǎ-ţi tu ce s-ar întâmpla dacǎ toate stelele care mor pe întreaga întindere a cerului ar cǎdea pe Pǎmânt. Oh, oh, oh ... - se perpeli Piticul-grǎdinar-al-cerului grozav de îngrijorat, cuprinzându-şi obrajii dolofani în palme - ar fi vai şi amar de oameni. Stelele ar putea sǎ cadǎ peste casele lor, peste grǎdini, peste livezi, peste pǎduri, sau chiar în capul lor...
Fetiţa se opri şi-l privi miratǎ pe Piticul-grǎdinar-al-cerului.
- Şi atunci?!
- Atunci noi ne îngrijim ca stelele care mor sǎ nu cadǎ pe Pǎmânt.
- Daaaa?! Cum aşa? - cǎscǎ ochii şi mai mari fetiţa.
- Da, da, chiar aşa! În fiecare dimineaţǎ piticii pescari îşi aruncǎ bǎrcile în vâltoarea norilor şi pornesc peste întinderile nesfârşite de albastru. Când ajung în locurile unde sǎlǎşuiesc stelele bolnave, aruncǎ nǎvoadele şi aşteaptǎ.
- Ce aşteaptǎ? - se încruntǎ fetiţa nerǎbdǎtoare.
- Ca stelele sǎ moarǎ şi sǎ se desprindǎ de pe boltǎ.
- Şi le prind în nǎvod, nu-i aşa?! - zâmbi fetiţa mulţumitǎ cǎ a înţeles mersul lucrurilor cereşti.
- Desigur. Sufletul stelelor care mor se risipeşte ca un abur printre nori, în timp ce cutia în care au sǎlǎşuit se dezlipeşte de pe boltǎ şi cade în nǎvod. Pe acestea pescarii le strâng, le aduc la mal, iar aici sunt mǎrunţite în perluţe mici mici. Uite ca acestea - arǎtǎ el cu vârful pantofului negru cu cataramǎ strǎlucitoare.
Fǎrǎ sǎ bage de seamǎ tustrei ajunserǎ taman în locul în care piticii pescari descǎrcau stelele din bǎrcile lor cereşti. Fetiţa îşi plimbǎ şi ea pantofiorul peste perluţele albe şi rotunde care se erau rǎspândite de jur împrejur, îngrǎmǎdindu-se în numǎr din ce în ce mai mare pe mǎsurǎ ce înaintau, pânǎ ce înaintea deveni o plajǎ de perle albe şi mici. Nespus de curioasǎ ridicǎ una şi o cercetǎ atentǎ. Apoi ridicǎ încǎ una. Şi încǎ una...
Piticii pescari terminaserǎ de descǎrcat stelele şi se pregǎteau de mǎrunţit.
- Fii atentǎ acum - îi spuse Piticul-grǎdinar-al-cerului împingând-o uşor cu cotul în coaste. Acum se apucǎ sǎ le rǎzuie.
Şi cat ai zice stea, piticii aduserǎ o rǎzǎtoare maremare asemǎnǎtoare cu cea folositǎ de bunica pentru a rade merele de plǎcintǎ, o proptirǎ de un nor negru ca o bucatǎ de stâncǎ şi începurǎ sǎ plimbe steaua în sus şi în jos pe suprafaţa zgrumţuroasǎ. Şapte pitici voinici cocotaţi pe scǎri din raze de lunǎ abia puteau sǎ mişte steaua într-o parte şi alta a dispozitivului de mǎrunţit. Înapoia lui o perdea de perluţe albe se aşternea ca o ninsoare într-o pǎtura pufoasǎ.
- Eiii ... dar astea nu-s perluţe de stele. Asta-i grindinǎ - se încruntǎ fetiţa pipǎind dezamǎgitǎ rotocoalele mici şi reci.
- Grindinǎ?! - fu rândul Piticului-grǎdinar-al-cerului sǎ se încrunte. Ce-i aia grindinǎ?
- Grindina e aşa ... ca o ploaie îngheţatǎ. Face rǎu la plante.
Piticul-grǎdinar-al-cerului dǎdu din umeri indiferent. Nu auzise niciodatǎ de grindinǎ. Şi nici de ploaie. Şi nici nu-l interesa subiectul. Iar în ceea ce priveşte stricǎciunile era convins cǎ piticii fac o treabǎ grozavǎ oprind cǎderea stelelelor pe Pǎmânt şi salvând omenirea de la distrugere.
- Dar acolo ce fac? - întrebǎ curioasǎ fetiţa arǎtând din vârful nasului spre locul în care doi pitici cu mânecile sumetecate şi obrajii roşii ca macul, trǎgeau în stânga şi-n dreapta de o tigaie uriaşǎ în care se perpeleau deasupra flǎcǎrilor zglobii bobiţele mici de alb.
- Dupǎ cum vezi ceea ce rezultǎ în urma mǎrunţirii stelelor e aşaaa ca o sare grunjoasǎ. Cei doi de acolo perpelesc bobiţele astea deasupra focului pânǎ când devin rotunde ca perlele. Îţi trebuie multǎ îndemânare şi efort ca sǎ faci munca asta. Dacǎ mişcarea nu este bine executatǎ bobiţele nu vor deveni niciodatǎ rotunde ci vor rǎmâne cu forme din cele mai ciudate şi nepotrivite - concluzionǎ piticul umflându-şi pieptul, mândru de performanţele confraţilor sǎi.
Fetiţa îi privi şi ea atent. Dupǎ ce terminarǎ de rostoglit bobiţele albe deasupra focului, cei doi rǎsturnarǎ tava alǎturi într-un morman mare, de unde alt pitic le lua cu lopata şi le azvârlea peste marginea cerului.
- Eiii ... ce faci, de ce arunci grindina pe Pǎmânt? – îl certǎ fetiţa pe piticul cu lopata, care speriat era cât pe ce sǎ alunce şi sǎ se ducǎ dupǎ bobiţe.
- Dar ce-ai vrea sǎ facem cu ea aici în cer? - îi luǎ apǎrarea degrabǎ Piticul-grǎdinar-al-cerului. Sunt pline depozitele de perluţe de stele. Am tot strâns, am tot strâns, dar nu mai avem loc – clipi piticul ca un colibri arǎtând spre munţii de perluţe adunate în timp, din faţa lor. Nici într-o sutǎ de ani n-o sǎ terminǎm de golit tot ce-am strâns - oftǎ el.
- Mǎcar aruncǎ mai încolo sǎ nu cadǎ în grǎdina bunicii – murmurǎ prinţesa de porţelan cu ochii plini de lacrimi nestinse, în timp ca pisicul Jill încuviinţǎ sobru. Şi haideţi sǎ mergem odatǎ, mai e un pic şi vine noaptea…

Fragment din romanul “Pisicul Jill şi prinţesa de porţelan” care nu va fi scris niciodată (dar cine poate şti, fragmentul se mai poate lungi!)