marți, 16 aprilie 2013

Portret de ţigancǎ

Micǎ şi zgribulitǎ stǎ ascunsǎ dupǎ colţul casei, mai sǎ iasǎ, mai sǎ disparǎ îndǎrǎt de unde s-a iţit. Are pielea vânǎtǎ, privirea înnouratǎ şi buzele adunate bulz a nemulţǎmire. Vântu-i rǎsfira fâşiile subţiri ca vrejul de narcisǎ din zdrenţele ce-i învǎlesc trupul, lǎsând-o ba dezvelitǎ soarelui dulce şi greu coborâtor ca mierea, ba înfofolitǎ în adieri plumburii şi groase de zici cǎ-s sarica ciobanului grǎbit sǎ-şi adǎposteascǎ miorele în postul Crǎciunului ci nu ogor de bocete ale mieilor gata sǎ-şi puie în joc grumazul întru primenirea Paştelui. Are fir de lǎcrǎmioarǎ prinsǎ-n pǎr şi-i miros pletele a crud, cum tǎlpile umezi de ploi îi miros a pǎmânt reavǎn rǎscolit de colţii ierburoşi ai nevǎzutelor fǎpturi înviind dintre genuni. E necuminte şi murdarǎ, bosumflatǎ şi ghiduşǎ, încrâncenatǎ şi dulce. Îmi zâmbeste, face câţiva paşi înaintea-mi şi apoi fuge iar privindu-ma şiret peste umǎr dinapoia unei zile înfrigurate.
- Primǎvarooo ... ieşi fǎ odatǎ d-acolo, nu te mai juca, cǎ veni un domn sǎ te vazǎ!

duminică, 7 aprilie 2013

Pantofi cu toc cui şi friptură cu cartofi prăjiţi

Femeia îl privi cum zace răsturnat pe recamier, cu trupul prăbuşit înspre stânga precum un sac de cartofi degeraţi şi cu picioarele răzvrătindu-se înspre dreapta ca nişte cârnaţi ieftini aruncaţi de-a valma în galantar. Zâmbi amar. Recamierul era o piesă de mobilier veche de când lumea. O primiseră de la părinţii ei când se mutaseră în cuibuşorul lor. Undeva la mijlocul muchiei tăblia avea o scobitură rotundă mică cam cât o monedă de cinci bani. Era urma rămasă de când se lovise cu capul pe când avea doar trei patru ani. Oh, cât mai plânsese şi cât se mai necăjise maică-sa. Ea nu-şi aducea aminte nimic, doar maică-sa îi povestea de fiecare dată când o podideau amintirile şi lacrimile. “Mai ţii minte mămică când ai căzut şi te-ai lovit cu capul de tăblia recamierului. Vai, ce m-am speriat şi ce-am mai plâns. Ţii minte cum te-a găsit taică-tu, strânsă la pieptul meu ca un pui de pisică în blana maică-sii?! Şi ce s-a mai înfuriat!”. Când se trezea dimineaţa îşi trecea mâna oarba peste tăblie şi degetele alergau degrabă spre spaţiul acela concav şi ascuns ca un loc de rugăciune. Atunci închidea ochii şi între faldurile de întuneric răsăreau fâşii lungi de lumină, zâmbetul mamei, râsul sobru al tatălui, soarele răsucindu-se în joacă printre frunzele cireşului. Scobitura aceea, îngustarea aceea a materiei, era refugiul ei, era paraclisul ei.
Bărbatul părea adâncit în gânduri. Sau în vise. Sprâncenele stufoase se arcuiau întunecat spre înlăuntru ca doi tauri furioşi gata să se repeadă unul asupra celuilalt, buzele răsfrânte şi încreţite tremurau uşor lăsând să se bănuiască puzderia de cuvinte îngrămădindu-se dincolo de zăvorârea impusă, în timp ce din ochii aproape închişi se scurgeau văpăi neostoite ca o lavă fierbinte alunecând domol de pe creste către marea cea mare.
- Ce facem? – întrebă femeia ca din senin, deşi vorbele sale păreau a fi aşteptate până şi de cuvertura alunecând de pe lada recamierului şi îngrămădindu-se sub trupul greu al bărbatului.
- De unde să ştiu eu ce dracu facem? Ce-s eu Mafalda? Îţi imaginezi că mă pricep să scot iepuri din joben şi porunbei din buzunarul de la piept?! – răspunse cu năduf bărbatul, deşi amândoi ştiau că vorbele sale erau doar un paravan dincolo de care clocoteau flăcările iadului şi dănţuiau hămesiţi dracii.
- În felul ăsta om ajunge să ne cărăm singuri în spinare – bombăni femeia cu glas abia şoptit aşezându-se şi privindu-l cu obidă.
Nu era un om rău, era doar nevolnic şi pustiit. Îşi plimbă privirile peste trupul său osândit între pliurile divanului şi simţi cum îi vine să verse. Durerea cumplită produsă de neputinţă îi sfâşia măruntaiele. Ca să nu se năruie îşi coborî degrabă privirile pe podea şi le fixă pe piciorul comodei. O vreme privirile se învârtiră în jurul acestora, apoi leşinate începură să se târâie înapoi către ochiul beteag. Urcară pe papucul murdar, peste glezna fină, apoi în sus, pe gambă, mai sus, pe pulpă… şi se opriră timide. Femeia îşi studie cu atenţie piciorul dezgolit aruncat într-o doară peste celălalt. Urmări cu atenţie curbura delicata a gambei, fermitatea cărnii roze ce clipea impudic înspre lumină, încheietura picioarelor alintându-se zglobiu înspre mângâierea privirii. S-ar fi putut vinde fără doar şi poate, şi ar fi scăpat de probleme, nu era pentru prima dată când se gândea la asta. Şi nu teama de a face sex cu un bărbat necunoscut o oprea ci josnicia vânzării, murdărirea trupului expus simţurilor pofticioase şi băloase al bărbatului, asta o îngrozea. Se cutremură. Se ridică şi porni grăbită spre bucătărie. Alese doi cartofi, un morcov, o ceapă, un păstârnac şi începu să le cureţe încet şi atent ca şi cum tot timpul din lume i-ar fi stat în faţă. Nu înainte însă de a-şi ascuţi tacticoasă cuţitul.

***

Femeia care stătea două mese mai spre fereastră, sorbind lung dintr-o cafea aproape rece, îl urmărise tot timpul cu privirea. Îi simţise înţepăturile ochilor în ceafă. Era subţire şi elegantă, chiar dacă uşor desuetă pentru locul acela. Îi zimbi. Ea îi întoarse zâmbetul. Doar buzele roşii ca cireşele i se mai zăreau de sub borurile largi ale pălăriei şi de sub ramele uriaşe ale ochelarilor fumurii. Nu avea nicio îndoială asupra privirii femeii. Se ridică, făcu câţiva paşi şi se aşeză la masa acesteia fără să-i ceară voie.
- Pot să vă mai ofer o cafea?! Sau poate un coniac.
Femeia nu-i răspunse dar înclină uşor din cap. Gândurile bărbatului prinseră a se rostogoli năvalnice precum şuvoaiele de apă coborând nestăvilite de pe creste sterpe, se adunară în imagini din ce în ce mai bine conturate, pentru a se închega în cele din urmă într-o reprezentare clară a unei femei tinere şi timide dezvelindu-şi timorată cu o mână pântecul în timp ce cu cealalta îşi acoperă sânii mici. Avu erecţie instantaneu. Cât timp femeia îşi bău coniacul bărbatul stătu ca pe ghimpi, tropăind uşor pe călcâie şi încercând în zadar să-şi îmblânzească tremurul trupului.
- Eşti grozav de apetisantă – îi şopti la ureche în timp ce îi deschidea uşa localului. Mergem la mine?
Femeia dădu indiferentă din umeri şi îl urmă câţiva paşi de-a lungul clădirii, apoi preţ de câteva minute pe strada lungă şi dreaptă unduindu-se printre trecătorii nici prea mulţi dar nici prea puţini, pentru a se cufunda apoi în gangul dintre două blocuri ca într-un culoar misterios legând camera de lucru a regelui de dormitorul reginei.
Scăpat de ochii iscoditori ai oraşului bărbatul îi cuprinse cu o mână mijlocul şi cu cealaltă îi cercetă cu o mişcare rotundă fesele.
- Mă scoţi din minţi – îi şopti bărbatul înfierbântat la ureche încercând să-i cuprindă buzele. Femeia se smulse din împresurare abilă ca o felină, păru pentru o secundă că vrea să fugă dar renunţă în cele urmă lipindu-se cu spatele de zid într-un abandon evident.
Ochii bărbatului sticliră în noapte ca ai unei pisici. Mâinile îi încremeniră în formă de cupă şi picioarele prinseră a aluneca singure înspre zid. O rază subţire de lumină reflectată cine ştie de unde tremură pe gâtul femeii. Bărbatul icni scurt şi se aruncă ca un animal de pradă. Înainte însă ca dinţii săi să se înfigă în gâtul vibrând o mână traversă fulgerător spaţiul tot mai îngust dintre feţele lor, dinspre umărul drept al femeii până spre umărul său stâng. Bărbatul înţepeni ca într-un joc de copii în care toată lumea fuge văzând cu ochii până când cineva prinde mingea şi strigă cât îl ţin plămânii “Stop!”. Ochii bărbatului şi aşa mari prinseră a creşte şi iar a creşte, gata gata să părăsească orbitele. Îşi duse mâna la gât într-un gest mecanic, dar înainte ca degetele să atingă pielea sângele ţâşni cu putere împroşcând într-un şuvoi gros dejurîmprejurul. Bărbatul horcăi de două ori apoi căzu nemişcat.

***

Când uşa se trânti cu putere de perete femeia tocmai termina de cusut căptuşeala dezmembrată a saltelei de la recamier. De mai multe luni stătuse aşa desfăcută şi paiele curseseră întruna lăsând un gol care se adâncea pe zi trecută.
- Cartofi prăjiţi?! Friptură?! Vin? Da ce dracu s-a întâmplat, ai câştigat la loto?
- A venit alocaţia.
- Eşti proastă?! Marţea?
- Dacă-ţi spun! A venit mai devreme. M-am întâlnit cu poştăriţa când ieşeam din bloc.
- Dacă-i aşa e de bine!
Fără să aştepte nicio invitaţie bărbatul însfăcă pulpa de pui şi îşi înfipse hămesit dinţii în ea. Şi în timp ce o mână îi era ocupată cu rotirea continuă a oaselor acoperite cu carne în jurul maşinii de tocat, cealaltă cauta oarbă telecomanda.
- Ai auzit ce-a fost aseară? O curvă i-a luat gâtul unuia în centru - mârâi bărbatul fără să-şi descleşteze dinţii din halca de carne. Şi nici măcar n-apucase să i-o tragă. Abia ieşiseră dintr-o cafenea. Cretini şi curvarii ăştia, auzi tu om în toată firea să-ţi ia gâtul o mână de femeie. Cică era mărunţică şi subţire, aşa cam ca tine. I-a luat toţi banii din portofel şi dusă a fost. Nici dracu nu mai ştie de ea deşi i-a luat gâtul ăluia în centru, în gang lângă Dobrogeana. A dracu tipa!
Femeia nu mai auzi cuvintele dincolo de “ca tine”. Îl lăsă pe bărbat să-şi termine friptura şi cartofii prăjiţi şi se refugie în baie unde scoase de sub un morman de rufe murdare o pereche de pantofi negri cu toc înalt şi vârf ascuţit mângâindu-i cu duioşie, aşa cum ai mângâia obrazul unui copil.
- “Femeia in negru”, aşa îi zic ăştia – îl mai auzi pe bărbat hohotind din bucătărie. Pantofi negri cu toc înalt, ciorapi negri, fustă neagră scurtă, bluză de dantelă neagră şi pălărie neagră cu boruri largi. Dată dracului femeia asta! N-or s-o găseasca în vecii vecilor, îti spun eu…