vineri, 22 februarie 2013

Sufletul domnişoarei Ilse

Primul semn că sufletul domnişoarei Ilse nu a vrut să părăsească locuinţa din Herrhausen Straße 50 odată cu trupul ce-l suportase, a apărut chiar în prima zi după înmormântare, la masa de la amiază, când ciorba lui Ulrike care cu o zi înainte fusese grozav de gustoasă, s-a amărât brusc spre uimirea mesenilor nedumeriţi. Întâi s-a încruntat la lichidul din lingură domnişoara Rike, apoi domnişorul Gustav, domnişorul Erich, domnişoara Wilda, domnişoara Aloisia şi în cele din urma domnişoara Brunhild, cea mai bună prietenă a Ilsei.
- O Doamne, Ilse, ce ne-ai făcut?! - a icnit ea încetişor în batistă, aşa cum o făcuse de nenumărate ori în ultimele zile şi toţi cei din jurul mesei au înţeles pe dată că sufletul domnişoarei Ilse îşi băgase coada în oala cu ciorbă amărând-o, astfel încât odată ajunsă în stomac să se împrăştie spre toate înlăuntrurile dar mai ales înspre suflet, aducându-l în acest fel în ton cu atmosfera apăsată şi tristă a unor zile cu totul nefericite şi nesfârşit plânse.
Un al doilea semn neîndoielnic privind statornicia sufletului domnişoarei Ilse în locuinţa din Herrhausen Straße 50 a venit nu mai târziu decât peste două zile. Seara fusese una liniştită şi blândă, neaşteptat de blândă pentru un miez de ianuarie, iar cei ai casei îşi aliniaseră starea la împăcarea lunii ce se străduia să-şi descopere obrajii bucălaţi şi roşii de după faldurile adânci ale norilor. Miezul nopţii avea să aducă însă o întâmplare cu totul neaşteptată. Sufletul domnişoarei Ilse se porni dintr-o neînţeleasă tulburare să cutreiere odăile şi să răvăşească toate lucrurile întâlnite în cale. Fix la ora 12 vaza înaltă din sufragerie, cea cu smalţ violaceu şi cu însemne chinezeşti rubinii, se rostogoli de pe servanta cu uşi de sticlă şi se făcu praf şi ţăndări pe podea, cutremurându-i pe toţi ocupanţii imobilului zăcând la acea ora îmbătaţi de lira lui Orfeu. Ca la un semn uşile dormitoarelor se deschiseră şi nouă perechi de ochi se rostogoliră pe trepte pentru a contempla grozăvia. Sus covorul de pe holul cel lung fusese ridicat în aer şi rostogolit ca un val înspumat cătând spre malul auriu spre buza scării, tablourile reprezentându-l pe Wilhelm I fuseseră strâmbate noua lor aliniere amintind perfect de clătinarea unui vas în tangaj, iar perdeluţa de la fereastra din capătul holului fusese făcută sul şi înfăşurată în jurul barei de fier pusă s-o sprijine. Jos dezastrul era şi mai mare. Ulrike, care ajunse prima în capul scărilor, putu lesne să constate că niciun lucru nu mai rămăsese la locul său. Primele ce atacau furios privirile erau perdelele albe şi lungi până în pământ, ce însufleţite de vântul rece de ianuarie dansau precum o ceată de fantome dezmăţate furişate pe fereastră pentru a lua în stăpânire prin dans locuinţa. Apoi ochiul mijit putea să observe fără nicio opinteală hârtii, piese de veselă, haine, ceasul de masă, şervete, flori, tablouri, toate aruncate de-a valma prin încăpere, doar ici şi colo mai iţindu-se de sub lucrurile răvăşite pe podea câte o bucăţică de lemn lustruit. Când lumina se aprinse tabloul se completă cu fularul lui Gustav ce atârna de-un braţ al candelabrului, în timp ce într-un glob de cristal poposiseră câteva pagini din cursurile Wildei. Fără să aştepte o secundă Ulrike se repezi să închidă fereastra trântită de vânt şi dansul bancantelor se potoli într-o clipă.
În fine un alt eveniment nefericit pe care toată lumea îl puse în seama zbuciumării sufletului Ilsei fu îmbolnăvirea subită şi cât se poate de serioasă a lui Erich la nici o săptămână după ce trupul fetei părăsise casa. Era ştiut de toată lumea că Erich nu încetase s-o tachineze pe Ilse şi să râdă zeflemitor de micile ei ciudăţenii, de cimitirul de gâze, de clasorul cu vise, de colecţia de frunze moarte, de căsuţa din nasturi. Totul începuse banal cu o simplă răceală. Sau cel puţin aşa crezuse Erich dar şi Gustav chemat să-şi dea cu părerea ca viitor reprezentant al lui Hippocrates în casele pământenilor. Când însă febra crescu ameninţător şi durerile din oase îl răstigniră la pat, doctorul Matsch adus în grabă constată că nu era vorba de o simplă răceală ci de o gripă severă care afectase plămânii şi care necesita de urgenţă desfacerea pieptului întru curăţirea alveolelor pulmonare şi eliberarea lor de infecţia ce-şi găsise adapost înăuntru. Operaţia reuşi cu succes şi Erich îşi reveni complet după o convalescenţă îndelungată care-l făcu să piardă anul, însă nimeni nu putu să uite bombănelile domnişoarei Brunhild, pe care le dezvelea asemeni unui blestem de fiecare dată când trecea prin dreptul uşii domnişorului Erich.
- Vezi, ai râs de ea ca un netot, acum uite că s-a răzbunat. Norocul tău că n-a vrut să-ţi facă rău, căci ar fi putut să te ia în pământ după ea.
Dar povestea care a pus capac la toate şi a statornicit prezenţa Ilsei între zidurile casei din Herrhausen Straße 50, păstrându-i chiar un loc şi un tacâm la masa de la amiază, fu cea cu zeama de varză. Era într-o miercuri. Dimineaţă. Ulrike coborâse în beci cu lingheanul în poală să ia câteva legume pentru ciorba ce avea s-o pregătească dar şi un litru de zeamă de varză care spunea ea face cât jumătate din ciorbă. Nu stătu mult, doar vreo cinci minute ar fi spus mai târziu Gustav care citea în camera cea mare de deasupra. După nici cinci minute tânărul auzi ligheanul scăpat din mână învolburându-se metalic la atingerea pământului şi apoi ţipetele lui Ulrike în timp ce urca grăbita scara cu poalele suflecate.
- Ooooo... ioi, ioi, ioi, vai de capul şi de zilele meleeee .... - ţipa Ulrike cât o ţineau plămânii. Ioi, ioi, ioi, Doamneee - repeta ea nestăvilit.
Gustav aproape că o prinse în brate când intrigat de atâta gălăgie se apropie de uşa beciului să cerceteze cu de-amănuntul sursa nepotolirii.
- Ce s-a întâmplat Ulrike? Ce-ai păţit de ţipi aşa?!
- Ilse ... - şopti femeia abia trăgându-şi sufletul. Ilse - repetă gâfâit.
- Ei bine, ce-i cu Ilse?
- E jos - răspunse Ulrike sec.
- Vino-ţi în fire femeie. Ilse e moartă, moartă şi îngropată, n-are cum să fie în beci la noi.
- Ilse - sopti din nou Ulrike printre gâfâielile rostogolite năvalnic din pieptu-i bogat. Îmi luasem ceapa, cartofii şi morcovii, păstârnacul şi când m-am apropiat de butoiul de varză am văzut-o. Stătea aplecată peste el şi învârtea cu degetul zeama, aşa ca atunci când amesteci în mămăligă. Era blândă şi zâmbitoare, doar că în momentul în care am dat să m-apropii, ţuşti, a sărit în butoiul de varză. O clipă i-am mai zărit pletele răsfirate deasupra, apoi a dispărut cu totul înăuntru. S-a dus. Şi mi-a mai tulburat şi zeama.
- Ilse a tulburat zeama de varză?! - râse Gustav zgomotos.
- Domnişorule poţi râde dumneata cât vrei. Eu ştiu ce-am văzut. Şi ştiu cât de limpede era zeama de varză ieri şi alaltăieri şi în toate zilele dinainte de alaltăieri şi cum este astăzi după ce Ilse s-a aruncat înăuntru.
- Ei Doamne, Ulrike, cum poţi crede asemenea gogomănie!? Haide să ne uităm împreună, să vezi că nu e nicio problemă - îi propuse Gustav împăciuitor.
- Ba deloc domnişorule. Eu acolo nu mai calc. E tărâmul lui Necuratu.
După îndelungi parlamentări însă şi după ce Frau Radke îl chemă pe Meyrink groparul, cel care se mai opintea din când în când într-ale casei, Ulrike consimţi să coboare în beci şi să verifice alături de Meyrink, Frau Radke şi Gustav cele două butoaie cu varză. Aşa cum se aştepta toată lumea Ilse nu putu fu găsită niciunde dar Ulrike nu minţise în privinţa zemei de varză, amândouă butoaiele, butoaie zdravene din lemn de dud făcute cu simţ de răspundere de meşterul Ranis, se tulburaseră în mod inexplicabil. Ba mai mult, Ulrike şi Meyrink se puseră de acord că atât varza cât şi zeama nu mai pot fi folosite fiind complet compromise.
Şi cum un necaz nu vine niciodată singur şi nicio fantomă nu trece doar o singură dată prin aceeaşi încăpere, după nici cinci zile de la povestea cu zeama de varză izbucni un alt scandal legat, cum se putea altfel, decât de sufletul Ilsei. Se dovedi ulterior că deşi buba se spărsese cam la o săptămână după de acum celebrele ţipete urcând degrabă scările ale lui Ulrike, primele seminţe de suspiciune încolţiseră în sufletul tuturor la câteva zile după dispariţia Ilsei. Toţi cei ai casei, aici incluzându-i atât pe chiriaşi cât şi pe Frau Radke, Ulrike şi Renate slujnica, constataseră în timp că le dispar lucruri personale de valoare, un inel, un cercel, o broşă, un şal, un ac de cravată, monezi diferite, un ceas de mână, sau altele lipsite complet de valoare, un degetar, o fotografie, un nasture, o mărgică, o etichetă, o floare. Toţi, dar absolut toţi fură încredinţaţi că lucrurile dispărute fuseseră luate de Ilse, care se plictisea acolo sus unde era şi care voia cu tot dinadinsul să aibă câte un mic nimic de la fiecare care să-i amintească de ei. Chiar aşa le spuse şi Aloisia celor adunaţi la masa de seară când constată că brăţărica din piele împletită pe care o uitase pe policioara din baie dispăruse fără urmă.
- Iar a făcut-o Ilse, mi-a luat brăţărica. Offf... ce-o face sărăcuţa singură acolo unde e?! S-o ia! S-o ia şi să-şi aminteasca de mine cât o mai rătăci pe-acolo pe tărâmul celălalt.
Acesta a fost doar începutul dezvăluirilor, încet încet, unul câte unul, toţi cei din jurul mesei enumerând obiectele ce le dispăruseră de la plecarea Ilsei şi conjunctura în care descoperiseră pierderile. Până şi Ulrike se ridică să reclame faptul că-i lipseşte unul din cei trei nasturi metalici turnaţi, de o frumuseţe aparte, pe care îi descususe de la o manta veche soldăţească pentru a-i coase la noua ei flanelă de lână.
Scurta enumerare a celor dispărute nu avu însă nicio urmare, aceasta actionând doar ca o supapă pentru eliberarea încordării locatarilor din Herrhausen Straße 50, după reînchiderea sa timpul reluându-şi curgerea netulburată prin făgaşul săpat.
Poate singura urmare a acelor dezvăluiri fu neaşteptata decizie a lui Frau Radke de a chema un medium care să stea de vorbă cu sufletul Ilsei pentru stabili clar cât mai are de gând să stea pe acasă şi ce planuri de viitor construieşte. Asta este ceea ce le-a spus chiriaşilor, însă gura satului vorbea că motivul principal ar fi fost dorinţa lui Frau Radke de a închiria şi camera Ilsei, anunţul de închiriere fiind publicat chiar a doua zi după moartea ei fără însă ca vreun pretendent să se arate doritor să-i ia locul. Aşa că, vorbea lumea, Frau Radke avea de gând să alunge pur şi simplu sufletul Ilsei din camera cu perdele de tul şi cuvertură de mătase pentru ca un alt suflet, închis într-un trup viu de data aceasta, s-o poată lua în primire. Şi într-adevar, aşa se şi întâmplară lucrurile, căci imediat ce mediumul o chemă pe Ilse şi aceasta răspunse pozitiv chemării, o voce cavernoasă întrebă rar şi tare ca să înţeleagă şi duşii:
- Ce faci tu su-fle-te ne-o-dih-nit?
- Mmm... una, alta - răspunse sufletul neodihnit în inconfundabilul stil al Ilsei.
- Şi când ai de gând să-ţi găseşti liniştea şi să încetezi să bântui ca un vânt de primăvară împrejurul?! Oarecum previzibil pentru toţi cei aşezati în fund pe covor, cu picioarele încrucişate şi ţinându-se de mână în cerc, sufletul Ilsei tăcu pentru a-şi face pe îndelete socotelile, lăsând loc unei linişti apăsătoare acoperită degrabă de murmure surde.
- Şttt - făcu mediumul autoritar. Aştept un răspuns de la tine suflete rătăcitor.
- Păiii… mă gândeam ca mâine să-mi fac bagajele şi s-o şterg, dacă n-are nimeni nimic împotrivă – răspunse sufletul Ilsei stins ca un înger zburător, obosit după atâtea curse între cer şi pământ.
Şi aşa rămase. Mediumul bătu palma cu sufletul Ilsei astfel încât de a doua zi acesta eliberă camera care fu ocupată în mod neaşteptat doar două zile mai târziu. Domnişorul Klaus era student la matematici. Era sobru şi uşor încruntat, purtând mereu pe nas o pereche de ochelari mici şi rotunzi cu rame metalice subţiri care îi dau un aer şi mai sobru şi mai încruntat. Domnişorul Klaus fu cel care puse fără reţinere degetul pe rană, rece ca o cifră unu şi la nici o săptămână de la sosire decretă:
- E timpul să punem lucrurile la punct. Înţeleg ca aţi fost cu toţii prietenii Ilsei, că era o fire sensibilă şi de o frumuseţe interioară aparte, dar gata, Ilse e moartă, moartă şi îngropată. Eu aşa nu pot să mai continui "Nu fă aia că te vede Ilse, nu fă ailaltă că te aude Ilse, nu respira c-o deranjezi pe Ilse". Ilse a dispărut! Gata! Acum aici suntem doar noi. Ilseee, eşti aici? Dacă eşti dă-ne un semn. Vedeţi?! Nu-i! Aşa că ar timpul să lăsăm poveştile cu zâne şi să ne întoarcem în real. Să fim serioşi, niciuna dintre poveştile pe care mi le-aţi spus nu au de-a face cu Ilse. Ciorba nu a devenit amară din cauza Ilsei ci din cauza unui păstârnac stricat, am verificat în beci şi Ulrike vă poate confirma, povestea cu răscolirea camerelor a fost cauzată de vânt şi de o fereastră uitată deschisă nicidecum de Ilse, Erich s-a îmbolnăvit pentru că a luat gripa de la colegul său Joachim şi el vă poate confirma asta, micile furtişaguri au fost opera Wildei care este o cleptomană înnăscută şi care a profitat de povestea Ilsei ca să vă păcălească pe toţi, zeama de varză s-a tulburat din cauza căldurii neaşteptate din ianuarie şi nicidecum pentru că ar fi intrat Ilse în butoi, iar despre întâlnirea cu spiritul nu mai vorbesc, cetăţeni ai secolului XIX sunteţi voi?! - mai punctă el şi dispăru în fosta cameră a Ilsei de unde adună toate semnele trecerii sale, de la desenele cu flori, gâze şi chipuri angelice de fată strânse într-o mapă pe dulap, sau fotografia castelului Neuschwanstein aninat de gurguiul cerului înrămată şi aşezată la capul patului, până la clasorul cu vise, colecţia de frunze moarte, căsuţa din nasturi sau nenumăratele nimicuri care împânzeau odaia. Le strânse pe toate într-o cutie de carton pe care o scoase la uşă pentru a fi ridicate la prima oră a dimineţii şi duse la groapa de gunoi.
Nimeni nu ştie cu siguranţă ce s-a întâmplat în noaptea care a urmat, vecinii lui Klaus şoptind însă pe la colţuri că în ceasurile de înnoptare s-a auzit neîntrerupt bocănit şi păcănit din camera sa ca şi cum tânărul s-ar fi luptat cu o făptură închipuită până în zori. Iar faţa sa de a doua zi dimineaţă părea să confirme spusele colegilor căci era buhăită şi obosită că după o noapte amarnic muncită. El însuşi s-a confesat celor prezenţi că nu s-a putut odihni foarte bine şi că spiritul Ilsei încă mai adie prin încăpere. Ulrike însă rostogoli câteva zile mai târziu o poveste uşor diferită. Aflase de la o vecină, verişoară de-a doua a lui Klaus, fata mătuşii care-l adusese la Witten şi-i aranjase şederea la pensiunea lui Frau Radke, că domnişorul îi destăinuise speriat cum sufletul Ilsei se aşezase de cum stinsese lumina la capul patului pe perna dojenindu-l continuu pentru vorbele şi gesturile sale nesăbuite şi neslăbindu-l până în zori oricât s-a rugat să fie iertat. Nimeni nu poate spune cu adevărat unde era realitatea, cert este că un sâmbure trebuie să fi fost în povestea lui Ulrike căci în dimineaţa imediat următoare Klaus ieşise la poartă cu noaptea în cap, culesese din lada aruncată în drum trei conuri de brad din colecţia Ilsei, le pusese pe o farfurie la care mai adaugă o lumânare roz groasă cât degetul şi aşeză aranjamentul pe măsuţa cu oglindă stil Chippendale de pe holul cel lung în care obişnuiau să se aranjeze cochete domnişoarele... "Să aibă când o reveni dacă va fi întuneric" spun unii c-ar fi zis Klaus, cu morga sa grava de student la matematici…

Cu timpul chiriaşii lui Frau Radke s-au tot schimbat, generaţii întregi de studenţi trecându-i pragul, dar conurile de brad ale Ilsei şi lumânarea lăsată acolo de Klaus au rămas nemişcate pe măsuţa cu oglindă stil Chippendale de pe holul cel lung.

luni, 18 februarie 2013

despre cuvinte

cuvintele au şi ele o viaţă; după o vreme li se buhăiesc obrajii şi le piere fermitatea liniilor şi a curbelor; li se strepezesc dinţii şi li se fărâmă în franjuri albe ca o bucată de hârtie strivită între podul umed al palmei şi masa de scris; după un timp cuvintelor le piere strălucirea din priviri, orbitele le rămân goale, căscate spre niciunde, ca două tuneluri de coropişniţă plecată de acasă să culeagă un olecuţă de primăvară; cuvintele obosesc, obosesc de teama adunată în oase de a nu fi auzite; iar peste toate, cu timpul, cuvintele se subţiază şi sunt cuprinse de-ameţeală de atâta rostogolire prin lume fără să-şi găsească un rost, o fântână careia să-i fie ghizd, o lună plină, un gând... vine o vreme când curgerea cuvintelor devine nelimpede ca a unui râu potolit de şesul întins şi cuminte a cărui neostoire se desfăşoară doar în lăuntruri, faţa rămânându-i necuvântătoare şi tristă precum cea a unui mim... unde se duc cuvintele când mor?!

marți, 12 februarie 2013

Siamezele

- Alo, alo... e o-ri-bil ce se în-în-întâmplă, e în-în-îngrozitor... nu-nu mai pot... nu-nu mai rezist... o să mă si-si-sinucid... - se auzi icnit de la celălalt capăt al firului. Femeia care telefonase era evident în panică frângând cuvintele în fărâme mici cu margini abrupte pe care le lăsa să se scurgă apoi peste marginea receptorului şi să plutească în derivă asemeni unor bucăţi de alb rupte din banchiza înaltă. Din felul în care le azvârlea, sacadat şi greoi, femeia părea că se sufocă, părea că luptă pentru o gură de aer într-un efort disperat de supravieţuire. Pentru o vreme în receptor se auziră doar hohotele de plâns şi niciun cuvânt.
- Doamnă, doamnă, vă rog să vă liniştiţi, noi putem să vă ajutăm oricare ar fi problema dumneavoastră. Aţi sunat unde trebuie. Vă rog să vă liniştiţi şi să-mi spuneţi adresa dumneavoastră. De unde ne telefonaţi?
- E îngrozitor ceea ce se întâmplă. E sânge, sânge peste tot. Nimeni nu mă mai poate ajuta, degeaba vă chinuiţi. Voi vă ocupaţi doar de ce-i în afară, nimeni nu vede ce e înăuntru...
- Doamnă, vă asigur că vă putem ajuta. Spuneţi-mi vă rog o adresă.
- E oribil... e sânge pe podea şi pe pereţi. Şi fata cred că e moartă.
- Am localizat-o, echipajul a plecat într-acolo - auzi în cască operatoarea de la celălalt capăt al firului.
- Doamnă, vine cineva să vă ajute. Înţelegeţi?! Un echipaj de prim-ajutor a plecat într-acolo să vă ajute. Dar vă rog să-mi spuneţi cine e în pericol, dumneavoastră sau o altă persoană?
- Eu, eu, eu .... toată viaţa am fost în pericol, pentru că am fost propriul meu duşman. Eu am fost pentru mine cel mai mare pericol. Dar azi buba a crăpat. Fata zace într-o baltă de sânge. Cred că am omorât-o. Cred că am omorât-o - continuă femeia într-un plâns răvăşit.
- Doamnă, nu reuşesc să înţeleg. Cine e în pericol? Dumneavoastră? Mai e cineva cu dumneavostră în încăpere? O altă persoană, decedată sau nu ...
- Nu, nu mai e, sunt singură.
- Deci nu e nicio fată întinsă pe podea într-o baltă de sânge, doar dumneavoastră sunteţi...
- Ba e, ba e, ba e... ce sunteţi chiori, nu vedeţi că-i aici, sub ochii mei?! O să moară până veniţi... Apoi se auzi un ţipăt scurt şi ascuţit şi telefonul se închise brusc. Doar câteva secunde rezistă liniştea şi stare a de uimire. O lampă roşie se aprinse pe panou şi fata de la dispecerat apăsă tasta de lângă ea...
- Aţi sunat la 112 serviciul de urgenţă...

***
- Da situatia e stabilă. I-am făcut un calmant şi o trimit la spital. Acum s-a liniştit şi pare în regulă. Nu, nu are nicio rană. Nu! Era singură. Nu mai este nici o altă persoană în casă. Da, sigur. O să mai verific o dată toate încăperile. Am înţeles că există o suspiciune de crimă!

***
- Domnule ofiţer, domnişoara va fi externată astăzi. A suferit o traumă interioară severă. Nu ştim precis motivele. Cel mai adesea asemenea situaţii survin în cazul unor probleme în dragoste, ale unor relaţii tensionate la locul de muncă sau în familie, în cazul unor probleme financiare acutizate. Fata este perfect sănătoasă, nu are probleme psihice şi nu necesită internare. Doar recuperare, care se poate face la domiciliu. Şi odihnă prelungită. V-am chemat însă să vă spun altceva. Că pe tot parcursul şederii ei aici ne-a tot vorbit despre o fată cu venele tăiate pe care a lăsat-o în apartamentul său. Amănuntele îmi par mult prea precise ca să fie vorba doar despre o poveste. Am comunicat asta de prima dată, doar că atunci nu ştiam sigur dacă fata este lucidă sau nu. Dar este absolut sănătoasă...
Ofiţerul, un bărbat scund şi subţire, cu o tunsoare cazonă măruntă şi cu ochii mici ca două boabe de piper într-o salată orientală, se opri din scris întrebător.
- Am verificat. Nu era - bombăni el.
- Poate că ar trebui să mai verificaţi o dată, poate că nu există niciun corp dar s-ar putea să fi rămas ceva urme - insistă medicul enigmatic.

***
- Domnule căpitan, căutăm degeaba, fata aia e dilie, aţi văzut şi dumneavostră - mârâi bărbatul negricios fără să se oprească din căutat. Aţi ascultat şi înregistrarea de la dispecerat. Ba că e singură, ba că nu e... Ce speraţi să găsim aici?!
- Tocmai pentru că am ascultat înregistrarea. Ceva nu mi se pare în regulă în înregistrarea aceea... Parcă ar fi fost forţată să spună ceea ce a spus. Ca şi cum ar mai fi fost cineva lângă telefon. Şi apoi descrierea scenei cu corpul victimei prăbuşit pe podea e atât de veridică încât ar fi teribil de greu de crezut că a fost inventată. Să-i spui lui Rizu să vină cu lampa. Căutaţi urme de sânge în locul în care a indicat ea.

***
- Căpitane, cazul mi se pare uluitor.
- E al ei, nu-i aşa doctore?!
- Da. Mostrele de sânge culese de pe pereţi şi de pe podea corespund în mod precis cu proba prelevată de la ea. Nu e nicio îndoială. Pe de altă parte e exclus ca pata aceea de pe podea să provină din corpul fetei. Nu are nicio cicatrice. Şi nici nu ar fi supravieţuit fără tot sângele acela.
- Ce mi se pare absolut incredibil este că desenul pe care am rugat-o să-l facă cu poziţia victimei şi pata de sânge din jurul corpului, corespund aproape perfect cu ce a apărut pe podea în lumina lămpii ultraviolete. E clar că povesteşte ce a văzut cu proprii ochi.
- Sincer nu ştiu ce să-ţi spun. Aşa ceva nu a apărut niciodată în analele medicinei, asta pot să te asigur. Aparent aş merge pe mâna unei dedublări de personalitate. Cazurile clasice sunt cele de personalitate multiplă, mai rar de dedublări. În cazul unei dedublări cele două personalităţi care locuiesc în acelaşi trup iau pe rând iniţiativa şi conduc. Ruperea nu e niciodată completă ca în cazul personalităţilor multiple. Cele două jumătăţi practic concubinează. Dar în cazul acesta e mai mult decât atât. Cele două jumătăţi au sentimente una faţă de alta, au grijă una de alta, se iubesc şi se urăsc. Par a fi două suflete în aceeaşi invelitoare ca doi fetuşi în acelaşi uter. Ceea ce mă nedumereşte însă este felul în care interacţionează cu lumea. La prima vedere ar părea că tot ceea ce trăiesc se petrece înlăuntru, iar în afară apar doar umbrele trăirii interioare, ca şi cum realitatea ar fi o consecinţă a trăirii şi nu invers, nu ştiu dacă înţelegi ce vreau să spun. Cu alte cuvinte ele îşi imaginează ceea ce se va întâmpla iar realitatea urmăreşte imaginaţia.

***
Ciuli urechile. O linişte abisală se întindea în dejurîmprejur ca un ţunami. Ascunsă în pod lângă lada cu jucării vechi de când lumea era absolut singură. Singură cu ea însăşi.
- Lasă fată, o să trecem noi şi peste asta, am trecut peste atâtea - şopti suflecându-şi mânecile. Îşi privi atentă încheieturile mâinilor. Erau delicate şi albe. Şi curate. Şi totuşi două răni neînchise încă o mai supărau. Smulse leucoplastul ce le acoperea, şterse rănile cu lichid galben, apoi aşeză pansamentul nou şi rupând cu dinţii două fâşii egale de luecoplast le apăsă peste pansament
- Lasă-i fată, oamenii-s proşti. Ei se uită doar în afară. Nimeni n-are să vadă vreodată înăuntru...

duminică, 10 februarie 2013

Ghici cine e divină

- A venit - îi spuse ea enigmatic clipind grăbit din gene ca un colibri nerăbdator să soarbă nectarul din revărsatul cupelor de crin.
El nu se sinchisi să-i răspundă. Nici măcar nu întoarse capul spre biroul ei. Treaba asta cu “a venit” şi cu puncte de suspensie atârnate în urmă ca un alai de frunze moarte i se părea copilăros, pueril de-a dreptul.
- A venit cu ghiocei şi viorele. Îmmm ... – inspiră ea adânc - miros a crud şi a nou născut, miros a pământ reavăn crăpând prin care se scurg şuvoaie de verde ca dintr-un vulcan cu lavă de iederă...
Începu să priceapă unde bate. Toate ca toate da asta cu ghioceii care miros a fund de nou născut i se părea complet deplasat. Ar fi preferat să-i spună pe şleau ce are de spus, nu s-o ia aşa pe ocolite, să ocolească copacul, să ocolească pădurea, să ocolească satul şiii după atâta chin tot acolo să ajungă...
- Ai văzut că de când a sosit s-a luminat totul?! Parcă ar fi venit cu un coş plin cu sori şi îi împrăştie cu bunătate în stânga şi în dreapta. Dejurîmprejurul a devenit scliplitor ca un basm cu zâne bune. Ţi-e şi frică să atingi lucrurile ca nu cumva să înceapă să cânte. Sau să danseze. Sau să înflorească sub ochii tăi.
- Basm pe naiba. Unde vezi tu basme şi obiecte care să cânte sau să danseze. Şi unde mai pui că azi jumătate de zi a fost înnorat. Abia s-a prelins soarele printre nori ca o îngheţată topită prin cornetul crocant.
- Ohhh ... Dar n-ai observat că de când a venit ea totul s-a liniştit ca prin farmec?! Gata furtunile, s-au dus uraganele. Doar cer senin. Nimeni nu mai ţipă, nimeni nu se mai zbate, doar frunţi descreţite.
- Eee... ţi se pare ţie, aşa sunteţi voi femeile mai sensibiloase, orice emoţie trece prin piele precum cuţitul prin unt şi apoi se încovrigă înăuntru ca un nautilus în cochilie.
- Dar nu-i vorba de sensibilitate aici, ci de realitatea care ne înconjoară. Nu poţi să treci cu vederea şi să rămâi orb la schimbările care se petrec în jurul tău. Asta nu ţine de sensibilitate ci de vedere. Ghioceii ar fi trebuit să-i vezi, lucrurile care strălucesc în jur ar fi trebuit să le vezi, praful de pe birouri care a dispărut ar fi trebuit să nu-l mai vezi, zaţul de cafea din chiuvetă nu mai este, hârtiile de pe jos nu mai sunt şi câte şi câte...
- Stai, stai, stai... să nu spui acum că din cauză că a venit primăvara a dispărut zaţul din chiuveta, praful de pe mobilă şi hârtiile de pe jos. Ai luat-o razna cu totul - se încruntă el întorcându-se pentru prima dată spre biroul ei.
- Da cine a vorbit de primăvară dragă?! Eu vorbeam de Victoriţa, femeia de servici. S-a întors din concediul de maternitate. Luni a fost prima zi. Ai văzut ghioceii şi viorelele din paharul ăla alb din oficiu?! Ai ei sunt! Şi la voi în toaletă nu ştiu cum e dar la noi e exact cum ţi-am spus. Alămurile, gresia, faianţa, totul străluceşte de-ţi ia ochii. Ţi-e şi frică să atingi ceva ca nu cumva să înceapă să cânte sau să danseze sau să înflorească. Şi mirosul... Mmm, nu ştiu cu ce a dat dar miroase aşa frumooos. Cred ca e un spray de lăcrămioare. Uite miroase şi tu. Şi-apoi de ce nu eşti de acord cu mine?! De când a venit nu mai strigă nimeni că n-avem hârtie higienică, ca unde sunt prosoapele, că de ce e iar plin coşul de gunoi. Acum toată lumea e relaxată şi calmă. Şi aşteaptă cuminte sa vină primăvara - zâmbi ea.

duminică, 3 februarie 2013

despicare

s-a umplut grădina
de mustăţi verzi şi ascuţite
ca şi cum de pe partea cealaltă
a pojghiţei subţiri de-ntuneric
ne-ar privi hoarde
de pisici nepământene…

vineri, 1 februarie 2013

Semaforul

Când m-am oprit la trecerea de pietoni semaforul era roşu. Tocmai ce se schimbase. Aşa mi se întâmplă mie, tot timpul prind semaforul pe roşu. N-ar fi nicio problemă căci îmi place să stau aşa ca un cocostârc în mijlocul bălţii şi să privesc lumea dimprejur, dar e o chestiune de principiu, de ce să mi se întâmple asta numai mie?! O vreme am crezut că exista o conspiraţie universală, că sunt urmărit pas cu pas şi că atunci când mă apropii de un semafor, un omuleţ mic, mic de tot, înghesuit în cutia cu relee precum vestitul şahist al lui Maelzel în automatul de şah, mă urmăreşte printr-o fantă special creată în capacul ce acoperă cutia şi când mă vede la marginea drumului, ţac, alimentează releul de roşu şi semaforul îşi schimbă imediat culoarea. Apoi, gândind la rece, mi-am zis că nu există niciun motiv serios pentru o asemenea ţesătură de iţe complicate, trebuie că sunt probleme mult mai mari în ţara asta decât cele cauzate de umila mea existenţă. Şi totuşi semafoarele continuau să se schimbe în roşu imediat ce mă apropiam de marginea bordurii, fie că arătam intenţia vădită de a traversa, fie că nu.
Pe partea de dincoace a drumului eram eu singur, pe partea cealaltă erau vreo zece persoane. O bunică cu un copil venind de la şcoală, o doamnă elegantă, un tânăr cu alură de killer, un bărbat îmbrăcat într-o salopetă murdară şi zdrenţuită ţinând în mână câteva scule, o bătrână cu două sacoşe pline şi încă vreo patru-cinci persoane mai în spate. Mă priveau toţi pe sub sprâncene, curios şi încruntat, ca şi cum taman atunci aş fi picat din altă lume, cu şervetul la gât, furculiţa într-o mână şi cuţitul în cealaltă, poftind s-o înfulec pe-a dumnealor. Mă simţeam ca la "Ţară-ţară-vrem-ostaşi". "Pe cine?" "Pe tineeee". Trebuia să sparg undeva printre ei ca să răzbesc în partea cealaltă şi să-mi văd de drum. La o primă evaluare cel mai uşor mi s-a părut să încerc printre bunica cu copilul şi doamna cea înaltă şi elegantă. Mai încolo era tipul cu figura de killer şi mai încolo mecanicul cu sculele. De ei mi-era cel mai teamă.
Am privit-o atent pe doamna cea elegantă. Era clar că şi ea mă studiază cu ostentaţie. După ce m-a măsurat bine de câteva ori din cap până-n picioare a început să strâmbe din nas. "Mă gândacule, mă insignifiantule, mă luzărule - părea să spună întreaga ei fiinţă - tu ai de gând să te apropii de mine, să-mi înghesui intimitatea, să respiri din aerul meu?! Nici să nu te gândeşti gânganie! Am să te strivesc sub călcâi imediat ce ai să ajungi la marginea pantofului meu. Am să-mi înfig tocul în orbitele tale şi-am să apăs până au să-ţi iasă toate maţele prin ele". Am tresărit şi instinctiv mi-am aruncat privirile spre tocurile doamnei. Erau colosale. Vreo douăzeci de centimetri înălţime şi subţiri cât un creion. Brrr... m-a cuprins tremurul. Killerul mă privea şi el cu chef de harţă. Ştiam că dacă am să trec pe lângă el are să-mi dea brânci cu umărul şi-apoi tot el are să ţipe "Ce faci bă, dai peste mine?! Nu te uiţi pe unde mergi?" După aceea văzându-mă cum stau proţăpit ca un felinar în mijlocul drumului avea să continue să se răstească cu mâinile în sold "Ce bă, mă înjuri?! Mama ta de dobitoc" pentru a mă izbi apoi fulgerător cu stânga în falcă si cu dreapta în stomac spre satisfacţia celorlalţi trecători peste zebră. Şi asta doar fiindca l-am privit atent. Mecanicul în schimb avea o figură mai umană dar ştiam că dacă aveam să mă aflu în raza lui de acţiune nu va ezita să apuce cu stânga ciocanul pe care îl ţinea strâns împreună cu o cheie de douăzecişipatru, cu o şurubelniţă mare şi cu un bomfaier în dreapta şi să mă izbească scurt. Răspândea un aer de materie brută, de material aruncat de-a valma fără nicio logică şi fără vreo utilitate, aşa cum aruncate erau resturi de tot felul de-a dura peste marginea falezei. Părea destul de clar că orice legătură între creier, atât de firav cât era el şi restul trupului era sufocată, sugrumată, extremităţile acţionând după o logică proprie şi neţinănd cont una de alta. Dar cel mai mult m-a nedumerit atitudinea bătrânei cu sacoşele. De cum m-a zărit s-a aplecat şi mai mult peste sacoşele grele, a început să le frământe toartele între degete ca un şofer ce mângâie fierbinţeala volanului înainte de a călca acceleraţia până la capăt şi să fornăie nările precum un taur încordat aşteptând scârbit ca toreadorul să-şi găsească odată basmaua aia roşie pe care să i-o fluture pe sub nas. Chiar şi piciorul stâng îi aluneca continuu peste asfalt scormonind boabele mărunte de ţărână strânse la marginea drumului, asemeni unei copite nestăpânite. Ei ce-i făcusem?!
Această ultimă imagine m-a făcut să mă întreb dacă vreau cu adevărat să continui, dacă vreau să merg înainte. Până la urmă traversatul străzii e doar o opţiune de conjunctură, nu e o decizie de viaţă. Poţi foarte bine să te întorci şi să încerci să traversezi altă dată. Sau prin altă parte. Sau poţi lua tramvaiul. Am oscilat destul de mult înainte de a lua o decizie, sperând în secret că până la urmă semaforul va trece de la sine pe verde şi decizia nu va mai fi necesară. Dar n-a trecut suficient de repede, aşa că am decis să mă întorc. Sigur, trecând peste mândria mea de bărbat. Încăpăţânat, aş putea adăuga. Dar în mod cu totul uluitor întoarcerea s-a dovedit a fi imposibilă. Da, da, imposibilă, căci imediat ce făceam un pas înainte dejurîmprejurul căpăta o curbură neaşteptată în sus, lăsându-mă permanent prizonierul unei concavităţi alunecoase precum o ceaşcă de ceai. Am încercat mai la stânga, am încercat mai la dreapta. Fără izbândă. Păream sortit să înfrunt grupul de oameni de pe cealaltă parte a drumului, ca şi cum viaţa mea, asemeni celei a lui Ulise ar fi depins de această izbândă obligatorie. Şi apoi brusc l-am auzit. Un ţârâit scurt, scurt de tot ca un oftat de greiere. Nu mi-am imaginat niciodată că am o acuitate auditivă atât de fină. Sau asta se întâmplă doar în cazul semafoarelor, a celor care stau spânzurate în roşu?! Nu ştiu să spun. Cert e că am auzit ca prin vis releul de roşu. Ţâr şi roşul s-a stins. Ceea ce a urmat s-a desfăşurat însă cu o repeziciune uimitore fără a-mi lăsa timp să reacţionez în vre-un fel sau să pot digera întâmplarea. Am văzut doar cum trecerea de pietoni se umflă ca un cearceaf întins în bătaia vântului şi cum toţi trecătorii ce aşteptau cuminţi pe partea cealaltă se prăvale ca nişte cutii mari şi grele de televizor catre marginea ceastălaltă, strivindu-mă sub greutatea lor. Simţeam undeva în oase şi cheia de douăzecişipatru a mecanicului şi ghiozdanul copilului şi sacoşa cu cartofi a bătrânei şi tocurile cui ale doamnei... Doar oamenii nu se mai zăreau...