marți, 29 mai 2012

Ploi

- Tătucăăă ... s-o muiat pământul ... - se auzi glasul băiatului ca un ecou venit de niciunde acoperind ropotul ploii.
- Ce spui mă? - întrebă bărbatul cu glas de tunet ridicându-se de pe laviță într-un cot.
- S-o muiat pământul. S-o făcut terci ca miezu de pâine de dat la pui...
Bărbatul se ridică, ieşi pe prispă şi cercetă ograda. Fără să-l privească băietanul ridică o bucată de glod şi-o zvârli în iarba îmbibată de apă. Bolovanul se topi ca un fulg de nea pus pe vatră. Bărbatul încruntă sprâncenele. Aruncă un ochi spre casa lui Biriş. Din cauza ploii casa se chircise asemeni unui un om de zăpadă istovit de căldură. Pereții se înmuiaseră şi se prăvăliseră înapoi pe pământ, chirpiciul grăbindu-se spre înapoia de unde se ivise, ferestrele desperecheate fuseseră aruncate în mijocul bătăturii ca doi sâmburi nepotriviți rotundului, în timp ce acoperişul de paie încremenise într-o rână precum o barcă înțepenită în valul năpustindu-se.
Bărbatul roti privirea de jur împrejur. Nu se mai vedea nimic. În afara a ceea ce mai
rămăsese din casa de-alături nu se mai vedea din sat chiar nimic altceva. Nici zarzărul de la poartă, nici clopotnița bisericii, nici cumpăna fântânii, nici casa lui Neculai negustorul. Ploaia acoperea împrejurul ca o pânză groasă de sac. Sau poate ceața...
Băietanul îşi sumetecă pantalonii largi şi jumuliți la glezne de cum ar fi fost de-a joacă mâților, coborî treptele şi întinse în iarbă piciorul desculț şi murdar care începu să se afunde încetinel. Apoi alt picior şi altul şi altul. Cu cât înainta cu atât trupul său se afunda mai mult. Se întoarse şi aruncă peste umăr tatânelui cu o privire surâzătoare.
- Vezi?! Ce-ți zisei?!
Când ajunse la jumătatea distanței dintre casă şi poartă deja nu i se mai zăreau deloc umerii. Mai făcu încă cinci paşi şi dispăru cu totul. Bărbatul se cutremură iar pielița brațului prinse a se înțepui aşa cum se-nțepuieşte gâtul jumulit al găinii. Privi înspre cer cu temătoare curiozitate. Alese o picătură de ploaie şi o urmări cu privirea cum coboară, cum aleargă printre suratele ei, cum îşi alege locul unde va să lovească, cum se-nfrățeşte apoi cu bobul de glod şi cum alunecă în cele din urmă mai departe împreună. Fiecare picătură exact acelasi traseu, fără abatere. O colonie de furnici desfăcând casa şi întinzând-o pe jos peste iarbă ca o fotografie întinsă în tava cu chimicaluri la developat.
Bărbatul rămase înțepenit pe ultima treaptă precum Noe pregătindu-se să ridice ancora înaintea potopului cel din urmă. Căci doar apă-i era în privri şi hăt dincolo de ele şi nimic altceva. Nimic.
Îşi ridică piciorul şi coborî un pas. Ca într-o oglindă găsi sub pojghita lichidă o altă
treaptă aidoma celei pe care abia o părăsise. Iar în josul ei ... alta. Bărbatul îşi încordă privirile. Mai încolo o zări pe a treia şi pe a patra. Apoi prispa casei. Şi uşa şi pereții şi ferestrele. Şi ograda şi zarzărul de lângă drum... Bărbatul privi şi mai atent sub sticla lichidă iar mai departe zări clopotnița bisericii şi cumpăna fântânii şi casa lui Neculai negustorul. Iar în poartă rezemat de ulucile de nuc zâmbind băietanul. Bărbatul îşi şterse cu mâneca cămăşii picurii de ploaie de pe frunte şi de pe pleoape..
- Ai văzut?! Ce-ți zisei?!

duminică, 20 mai 2012

Tei

- Ia spune-mi, cum se face că-ţi miroase tot timpul părul a tei – o întreb îmbătat de miresmele pe care le împrăştie apropierea ei indiferent de anotimp, de zi sau de oră.
- Fiindcă dorm cu capul pe flori de tei domnule. Buna mi-a spus că asta face tare bine.
- La păr? – insist nedumerit.
- Nuuu… - începe ea a râde chicotit ca un copil amuzat de şotiile oamenilor mari. La vise!

vineri, 18 mai 2012

Minuni

Astăzi mi s-au întâmplat două lucruri fantastice, extraordinare, cum ți se întâmplă doar o dată într-o viață de om.
Primul s-a derulat pe bulevardul Mamaia, eram la trecerea de pietoni şi maşinile tocmai plecate de la stop se scurgeau valuri, care mai de care să se suie în cârca ăleilalte. Deşi nu am schițat niciun gest cum că aş vrea să traversez, deşi nu am pus piciorul pe carosabil, deşi nu m-am uitat urât în direcția lor şi nici nu am dat din cap cu năduf şi cu bombăneli, o Toyota neagră aflată în mijlocul puhoiului, condusă de un bărbat la vreo 35 de ani, a oprit brusc şi m-a lăsat sa trec. Ceea ce am şi executat, mulțumindu-i cu o uşoară înclinare a capului.
A doua a fost şi mai şi, câteva minute mai târziu. Am intrat la o alimentara mică de cartier să iau pâine. Pâinea era 1,2 lei bucata. Am cerut 4, am plătit 5 lei şi am dat să plec. Vânzătoarea, o femeie la vreo 65 de ani, caută în sertar, se scormone în portofel şi după ce găseşte cele două monede mormăie după mine “Stați aşa nu plecați. Uitați aici 20 de bani.”. Eu mă fac că nu aud şi dau să ies, dar femeia insistă urmărindu-mă din spatele tejghelei până lângă uşă “Domnu, domnu, aveți aici 20 de bani de luat rest. Domnuuuu”.

marți, 15 mai 2012

Privirea

Domnul Georgel este un om echilibrat, serios, de casă. Nici n-ar putea fi altfel atâta timp cât doamna Georgeta, consoarta, este o doamnă dintr-o bucată, hotărâtă, bine aşezată în cele aproximativ o sută de kilograme ale sale.
Domnul Georgel şi doamna Georgeta merg la băi. A găsit dânsa bilete ieftine prin sindicat, că era chiar acolo, prima la uşă, când le-a adus meşterul Marin, calde ca pâinea aburindă şi a decis că e cazul să-şi mai dezmorţească oasele, deşi doamna Georgeta tare ar fi preferat în locul Amarei o excursie romantică cu porumbelul ei la Veneţia pe care o tot visează de ceva vreme. Dar Veneţia e acolo, nu pleacă nicăieri, ar putea s-o vadă şi la anul, pe când bilete ieftine la Amara cine ştie când ar mai fi pupat, ca vorba aia nu-i pentru cine se pregăteşte, sunt pentru cine se nimereşte în uşă la sindicat. "Auuu ... şi dacă se inundă Veneţia până la anu cu incălzirea asta globală?!" tresare doamna Georgeta speriată, dar tot ea se linişteşte la gândul că dacă se inundă Veneţia de tot, trebuie că se inundă măcar umpicuţ şi alt oraş mai devale, doar aşa cât să-ţi bagi picioarele şi să nu se mai agite roţile ci vâslele. Aşa că un colţişor romantic pe lumea asta tot ar fi rămas, iar gondolele şi gondolierii puteau fi lesne transbordaţi din vechea Veneţie în noua Veneţie. Iar domnul Georgel n-are absolut nimic împotrivă doar că în dreaptaaa ...
Dar domnul Georgel este un om echilibrat, serios, de casă. Domnul Georgel are simţul realităţii, al lucrului făcut cu temeinicie şi cu spirit de răspundere. Pentru domnul Georgel unu şi cu unu au făcut întotdeauna doi şi nu şi-a imaginat vreodată că ar putea face trei sau Doamne fereşte mai mult. Domnul Georgel şi-a văzut întotdeauna serios de ale lui, de servici, de casă, de familie. Şi a fost fericit. Sau în fine, fericirea e destul de greu de definit şi pot apărea discuţii în contradictoriu, dar a fost mulţumit, sau dacă nu mulţumit măcar împăcat. Aşa cum e domnul Georgel şi acum, tolănindu-se în fotoliul autocarului alături de soţia sa iubitoare în drum spre Amara. Doar că în dreaptaaa...
Domnul Georgel a ştiut întotdeauna să păstreze calea cea dreaptă şi asta pentru că a fost mereu cu ochii în patru şi a ştiut să privească iscoditor înainte. S-a ferit mereu de capcane, de întâmplări mlăştinoase, de ispite. A ales mereu calea pietruită, solidă, cu ochi de pisica luminişcenţi pe stânga şi pe dreapta. Domnul Georgel nu s-a aventurat niciodată pe drumuri de noapte, când toate mâţele au ochi strălucitori şi nici măcar pe înserat când vălătucii de culoare ai soarelui aţipind distorsionează realitatea şi-ţi fură privirile. Iar atunci când în drumul său au mai apărut gropi sau cântece ademenitoare, domnul Georgel a ştiut să le ocolească cu grijă şi cu eleganţă. Aşa ca acum, când în dreaptaaa...
Domnul Georgel priveşte pe fereastră. Drumul e frumos, îi place, deşi mai mult i-ar fi plăcut să fie pe o potecă la munte, unde să vadă brazi, iarbă verde şi grasă, pajişti cu flori, nu în pustietatea şi uscăciunea Bărăganului. Dar e bine şi aşa. Mai ales că poate îmbina utilul cu plăcutul, se poate relaxa şi poate face şi băi de nămol, grozav de bune pentru sănătate şi pentru ovare. Drumul e frumos. Înainte. E frumos şi în stânga. În dreapta nu are ce vedea. E frumos drumul, doar că e prea eald. "Da ce s-o fi încălzit dintr-o dată?! Oare ăsta are aer condiţionat?!" se întreabă domnul Georgel desfăcând nasturele de la gât al cămăşii şi răvăşindu-i reverele. Întinde mâna, închide, deschide fantele de aerisire şi dă mulţumit din cap. Are! Doar că în dreaptaaa...
Domnul Georgel nu numai că este un tip echilibrat, serios, de casă, dar este şi ambiţios, îndârjit, ce-şi pune în cap duce întotdeauna la îndeplinire. De fapt ce-şi pun în cap duc întotdeauna la îndeplinire, căci domnul Georgel şi doamna Georgeta sunt o echipă, o familie, un cuplu fericit. Dacă şi-a impus că maşina are ferestre doar pe partea stângă atunci înseamnă că maşina are ferestre doar pe partea stângă şi cu asta basta, nu mai e loc de discuţii şi analize, o să se uite afară doar pe partea stângă şi o să ignore complet dreaptaaa...
Domnul Georgel simte cum broboanele de sudoare alunecă reci pe şira spinării. E ciudat, fruntea îi e fierbinte şi broboanele de pe spinare reci. Întinde mâna să verifice din nou ventilația. Merge. Nu-s de la căldură. Broboanele se formează undeva sub ultimele fire de păr proaspăt vopsit, se rotunjesc pe ceafă, apoi o iau de-a dura în viteză pe şira spinării până în elasticul de la mă scuzați indispensabili unde se topesc. Şi până la urmă dacă ar arunca un ochi ce ar fi?! Doar nu s-ar răstuma autocarul. Domnul Georgel o priveşte cu coada ochiului pe doamna Georgeta. Picoteşte în scaun. Şi dumneaei îi e cald căci bluza îi e leoarcă la subsori. Dar zâmbeşte. Aşa semiadormită cum e, zâmbeşte. Sau cel puțin aşa i se pare domnului Georgel, că zâmbeşte, că e fericită. Nu! Nu se poate, nu-i poate face una ca asta tocmai acum. Domnul Georgel e om matur, cu capul pe umeri, înțelege realitatea în care se înfăşoară în profunzimea ei. Care realitateee ... nu-i chiar aşa de roză cum s-ar zice la prima vedere. Munți nu, verdeață nu, aer conditionat subțire, dreapta deloc...
Domnul Georgel se adânceşte în gânduri. "Realitatea e cum e dar există o evadare" zâmbeşte el şmechereşte şi închide ochii. Şi ar fi rămas aşa cu ei închişi mult timp zâmbind fericit dacă dinspre dreaptaaa... ooops, dreapta am zis?, dacă dinspre stânga am vrut să zic da uite că m-a prins obişnuința, dacă dinspre stânga deci nu s-ar fi auzit glasul suav al consoartei şoptindu-i duios în ureche:
- Georgeleee ... dacă îți mai zgândări mult tentaculele spre fufa aia sulimenită, cu fusta cât batista şi cu țâțe cât bostanii din dreapta ta, îți rup gâtul să ştii.

duminică, 13 mai 2012

Mieji

- Pământul ăsta e ca o nucă - chicoti Scrat ciocănind cu degetul în scoarţa tare. Şi dacă e ca o nucă înseamnă că se poate desface.
Fără să stea pe gânduri Scrat se lăsă în genunchi şi începu să pipăie pământul căutând o fisură, o crăpătură. O găsi lesne şi îşi înfipse în ea unghiile mari şi ascutiţe începând să tragă în stânga şi în dreapta. Pământul nici nu se sinchisea. Scrat îşi încordă muşchii cât îl ţineau bretelele şi îşi încercă din nou norocul. Nici vorbă! Abia a treia oară, când tot trupul îi devenise roşu de încordare ca un coş de locomotivă cu aburi, marginile zimţate ale Pământului începură să se depărteze uşor. Scrat se mai opinti încă o dată şi Pământul se crăpă de-a binelea în două jumătăţi printre care îşi făcu loc degrabă.
- Maaamă ... cât mieeez… E cea mai mare nucă pe care am găsit-o vreodată - izbucni Scrat cu ochii mari cât cepele, pătruns pe sub scoarţa Pământului şi atingându-i miezul moale. Uauuu ... e aici miez cât să dau tuturor prietenilor mei. Şi mamei şi tatei ... şi lui Manfred Mamutul şi Tigrului Diego şi Leneşului Sid... Mmm ... la Manfred Mamutul mă mai gândesc căci ăsta mănâncă teribil de mult. O parte am s-o înghesui în cămară. Şi niciodată nu va mai fi nevoie să sparg coji de nucă pentru a-mi potoli foamea - gândi Scrat fericit dar tocmai atunci marginile Pământului începură să se apropie trosnind. Degeaba alergă Scrat către fanta de lumină care se îngusta, degeaba izbi cu umărul în peretele tare, degeaba începu să urle cât îl ţineau puterile "Mamăăă ... tatăăă ... sunt aici, salvaţi-mă! Manfred… Diego… Sid…" Jumătăţile nu se mai desfăcură iar miezul Pământului îl înghiţi cu totul ...

miercuri, 9 mai 2012

Ochii

Închide ochii. Asta îl odihneşte. Mai ales când merge cu autobuzul închide ochii. E prea multă agitaţie în jur, prea multă gălăgie. Când închide ochii lucrurile devin albastre şi stau la locurile lor ca nişte copii cuminţi aşteptând în bănci intrarea profesorului. Şi când merge pe stradă închide ochii şi când conduce, mereu închide ochii. Doar când doarme nu-i mai închide. De fapt de condus nu mai conduce căci i-a luat poliţistul carnetul. S-a speriat când l-a văzut conducând cu ochii închişi, l-a tras pe dreapta şi l-a întrebat înmărmurit "Ce faci domnule?! Cum naiba poţi să conduci cu ochii închişi?”. Iar el a trebuit să-i explice despre bol, despre bolul acela magic ca al ghicitoarelor profesioniste, care se dezvelea de fiecare dată când privea înlăuntru ca într-o reflexie a unei oglinzi concave. În el se proiectau toate, şi strada şi maşinile şi oamenii şi copacii şi cerul şi poliţiştii. Până hăt departe vedea privind înlăuntru, mult mai departe decât putea privi cu ochii deschişi. Poliţistul n-a înţeles nimic şi l-a lăsat să păşească mai departe.

marți, 1 mai 2012

Cenuşăreasa

Câteva fotografii recente mi-au amintit că niciun vis frumos nu ţine veşnic şi că orice are un început trebuie musai să aibă şi un sfârşit. Având în vedere aceste adevăruri fundamentale îmi iau într-o zi inima în dinţi şi încerc să aflu ce s-a întâmplat în cele din urmă cu câteva dintre cele mai dragi personaje alături de care mi-am petrecut copilăria. Prima pe listă a fost Cenuşăreasa. O caut în cartea galbenă, îi găsesc celularul şi o sun. Îmi răspunde o voce obosită cu un timbru aspru, pe care cu greu mi-o pot imagina ca fiind a Cenuşăresei. Îi spun care mi-e dorinţa, mă pune să jur că nu sunt de la televiziune sau de la presă şi că n~am nicio legătură cu recuperatorii şi acceptă în cele din urmă să ne vedem. Mă miră peste poate când îmi spune adresa, undeva prin Ferentari, pe lângă Autovit. Când ajung, ceea ce doar puteam bănui devine înfiorator de real. Cenuşăreasa locuieşte la etajul al treilea al unui bloc cu patru etaje, neizolat termic, într-un apartament confort doi cu două camere dintr-una-într-alta.
Ciocăn. Îmi deschide o femeie la vreo cinzeci de ani, plină, obosită, lipsită de orice strălucire, cu un halat lălâi lipsit de culoare atârnând pe ea. La prima vedere mă gândesc că-i maică-sa căci nu văd nicio legătură între prinţesa din poveste şi femeia din faţa mea, dar imediat îmi aduc aminte că Cenuşăreasa era orfană de mamă că doar de aici se înfiripase şi povestea, de la lupta sa cu scorpia de mă-sa vitregă.
Mă pofteşte să intru. Înăuntru, să te iei cu mâinile de cap. Mobilă veche şi deşălată de pe vremea lui Pazvante, lucruri îngrămădite prin toate ungherele, cutii felurite ţinând loc de dulap, o pătură subţiată de vreme aruncată peste o canapea prin care ies arcurile. O jale, ce mai.
- Prinţesă ... - trag eu aer în piept.
- Cenuşăreasa Ionescu - mă corectează ea repede. A trebuit să-mi iau numele de fată al mamei - adaugă cu jenă. Chestia asta cu prinţoşenia mi-a adus numai necazuri. Şi acum după cinşpe ani de când am renunţat la titlu şi la tot, îmi poartă numai ghinion şi-mi aduce numai necazuri - completează ea şi văd cum în ochii care odinioară îmbătau prinţii şi răscoleau stelele i se adună lacrimi mari.
- Doamna Cenuşăreasa, dar este peste puterile mele de înţelegere. Aţi fost cea mai fericită prinţesă din lume, aţi fost învelită în strălucire şi iubire, cum e posibil să fi ajuns în situaţia asta?!
- Păi ce, credeţi că e aşa de greu?! În ziua de azi, mai ales la noi orice e posibil, absolut orice! - îmi explică ea cu glas egal şi monoton. Totul a pornit de la mama vitregă. După ce m-am măritat nu a încetat să bage fitile. Ba că nu-s harnică, ba că n-am sânii naturali, ba că mi-am aranjat fecioria pierdută la ginecolog. În fine, tot felul de porcării. Asta până la revoluţie, că după aceea au venit cu adevărat problemele, că vorba aia, am vrut libertate, libertate am avut. S-a învârtit ce s-a învârtit şi şi-a găsit nişte rude de gradu ţâşpe pe la primărie. Şi încet încet şi-a făcut relaţii şi şi-a tras nişte acte false cum că palatul şi parcul fuseseră construite pe pământul lor. Totul era bineînţeles doar o făcătură, da nici prinţu n-avea nicio hârtie de la tac-su, nicio ţidulă, nimic. Că m-a şi repezit într-o zi "Da de unde vrei dragă să iau eu hârtii acuma?! Împărăţiile se moştenesc de la regi la prinţi, nu se lasă prin testament, toată lumea ştie că prinţul trăieşte într-un palat, nimeni nu-l întreabă de unde-l are şi cu ce bani a fost construit. Asta ar fi culmea!" Dar n-a fost culmea. Că la proces exact asta l-au întrebat şi prinţu a dat ca prostu din umeri şi a început cu basme de adormit copiii. Aşa că nici nu l-au lăsat ăia să vorbească şi ne-au luat şi palat şi împaraţie şi tot şi le-au dat lu mama vitregă. Cine să ne asculte că toate hârtiile lor erau fabricate?! Că erau toţi mânjiţi cu euroi. Nici o lună nu l-a ţinut şi l-a dat la nişte italieni pe cinşpe milioane. Făcea de zece ori mai mult probabil, da a vrut să scape repede de el. Ăia au dărâmat palatu că cică era vechi şi nu ţinea la cutremur şi au făcut un zgârie nori, iar terenu l-au vândut la unu care cică e mână în mână cu Becali. Ăla l-a parcelat şi a făcut cartier de vile. Da i-a ajuns blestemu meu şi acu cu criza au rămas în mare parte cu vilele nevândute.
- Şi dumneavostră?!
- Io ce?! Ce era să fac?! Am vrut să-l las atunci şi să-mi iau lumea în cap. Că era molâu tare. La dat cu paloşu se pricepea da când venea vorba de hârtii, aoleuuu ... Da mi-a fost milă de el. O vreme am trăit din lucrurile pe care le-am vândut, tacâmuri aurite, tablouri, ceva bijuterii, ce am mai putut să pun şi eu de-o parte în timpul procesului. Da n-a durat prea mult. Pe urmă ne-a ţinut un om, fusese vizitiu la el la palat. Avea o casă mare la ţară, undeva dincolo de Bolintin şi ne-a ţinut şi pe noi pe lângă casă. Da n-am putut sta prea mult. Mai ales că mi se făcuse şi jenă. Io tot mai ajutam prin gospodărie că-mi merg mâinile, da prinţu cerea dimineaţa ziaru şi carafa de vin şi nu se mai dezlipea de ele decât la masa de prânz. Mânca, apoi o lua de la cap. Că pe bună dreptate i-a sărit ţandăra şi lu Maricica, nevasta lu vizitiu, de i-a zis că dacă nu-l pune la curăţat grajdu ori plecăm noi ori pleacă ea cu odoarele la mumă-sa. Şi ghici cine a trebuit să plece. Ne-am găsit cu chirie în oraş. Eu mă băgasem secretară la un arab care vindea bonibon şi ducea la ei acolo oi. Da nici la el n-am făcut mulţi pureci că nu de secretară avea nevoie arabu, el de-o fufă avea. Că la vremea aia arătam şi bine nu ca acum. Aşa că a trebuit să plec la un turc. Ăsta aducea rahat şi sugiuc şi ducea dincolo rulmenţi şi pânze de bomfaier. Ehhh, da prin câte n-am trecut. Şi numa bine nu mi-a fost, că ştii cum sunt bărbaţii, porci, mai ales când dau cu ochii de-o prospătură tinerică şi frumuşică. Până la urmă a trebuit să-l bag şi pe prinţu undeva, chiar şi fără carte de muncă, fiindcă nu ne mai ajungeam cu banii. El a vrut la cascadori. L-au primit ăia că era zdravăn ca un munte, da după ce a dat de vreo trei ori cu fundu de pământ s-a supărat şi-a plecat, că el era obişnuit doar să-i pocnească pe ăilalţi nu s-o şi încaseze. O vreme a fost manechin, da s-a încurcat pe acolo cu nişte fătuce pe care nu trebuia să pună mâna că erau pentru alţii şi l-au dat afară pe motiv că deşi arăta bine e prea bătrân. Până la urmă tot la un turc s-a aranjat şi el, unu care ţine o cafenea în centru. Că l-a luat turcu de decor când a aflat că e prinţ veritabil. Nu face nimic decât îşi pune ţoalele alea vechi şi se învârte printre mese. Da lui îi place, să-l vezi ce ţanţoş e. Nu-ţi zic că era să-l dea şi turcu afară că odată nu ştiu ce i s-a năzărit unui brunet cu ghiul şi lanţ cât degetu că s-a uitat urât la el şi nu ştiu ce i-a zis de l-a izbit ăsta cu paloşu peste ceafă. Noroc că era de carton şi brunetu doar a intrat cu nasu în sosu de la friptură. Da era să iasă nasol rău că şi-a chemat ăla toata şatra, să demoleze şandramaua turcului nu alta. Noroc că turcu a fost diplomat, şi-a cerut scuze, le-a umplut sacoşele ălora cu pricomigdale, savarine, baclavale şi alte bunătăţi de le-a trecut supărarea. În vremea aia eu mă apucasem să fac nişte cursuri de croitorie. A mers şi croitoria cât a mers da tot ce se lucra era pe lohn. După ce a venit criza italienii au împins producţia spre est, în Ucraina. Aşa că a trebuit iar să mă reprofilez. Am făcut nişte cursuri de contabilitate. Acuma mă descurc, mulţumesc lu Dumnezeu, că fiecare are nevoie de un contabil să-i aranjeze cifrele ca să nu iasă pe profit. Şi de ceva vreme am motive să trag şi mai tare. Bobiţăăă ... - strigă ea şi din camera de alături apare un puşti blonduţ dulce ca o acadea. El e lumina ochilor mei. I-am zis aşa după povestea cu bobii de mazăre şi linte, că o ştie o lume întreagă cât m-a chinuit mama vitregă şi toţi o urăsc pentru asta - îl mângâie Cenuşăreasa tandru pe creştet, în timp ce-mi şopteşte oarecum jenată – Mi-a fost milă să mai fac încă un avort. Ei, da cam asta e povestea mea. Acum nu ştiu la ce te-ai fi aşteptat domnule, dar fericire veşnică nu există. Aşa că dacă o să capeţi vreodată o porţie mare rupe dintr-ânsa nişte bucăţi şi doseşte-le pentru vremuri tulburi. Nu ştii cât de bine ţi-or prinde cândva.
Am lăsat-o pe Cenuşăreasa complet buimac. Doamne câte vise la pahare refolosibile se mai vând în ziua de azi. Mă gândesc serios să sun la tipografii, la ăştia de tipăresc povestea Cenuşăresei şi să le zic să schimbe naibii finalul. Să-l pună pe ăla adevărat. Altfel totul nu e decât o gogonată minciună. Mmm ... da poate e bine să mai fii şi minţit din când în când. Minţit cu delicateţe ...