sâmbătă, 31 decembrie 2011

2011

si uite asa se incheie cel mai dezamagitor an din toti cati au fost
duca-se!

miercuri, 28 decembrie 2011

Sticla de whisky

M.I., cercetător la Facultatea de Tehnologie şi Management în Industria Alimentară a realizat un studiu mai puțin obișnuit. El a urmărit traseul unei sticle de whisky de 20 ani vechime intrată în țară la data de 15 ianuarie 2007 pe la vama Nădlac odată cu proprietarul său de origine scoțiană T.Y. Acesta a făcut-o cadou prietenului și asociatului său Mugurel Isopescu de 42 de ani din Cluj, de profesie om de afaceri. Timp de patru ani șapte luni și douăsprezece zile cât a durat studiul, sticla a fost făcută cadou de 53 de ori, schimbăndu-și de tot atâtea ori proprietarul, călătorind prin 26 de localități și fiind martora mai multor evenimente festive începând cu simple onomastici, continuând cu sărbătorirea zilei numelui și ajungând până la evenimente cu totul excepționale cum ar fi promovarea domnului T.M.P. în poziția de director executiv la Diva Import-Export Patârlagele SRL sau a domnișoarei D.C. din poziția de secretar-translator în poziția de ăsistănt meneger la Mere Crude SRL Chitila. Numai în perioada 5 decembrie 2010 – 5 ianuarie 2011 sticla și-a schimbat proprietarul de opt ori cu ocazia lui Moș Niculae, a Sfântului Ștefan, a Sfântului Ion, a Sfântului Vasile, a sărbătoririi Crăciunului, a sărbătoririi Anului Nou, a petrecerii de sfârșit de an de la Chibrite Hibride S.A. București și a zilei de naștere a domnului V.M. amantul soției directorului de la chibrite. Cel mai rapid parcurs al sticlei de whisky s-a petrecut în perioada 24 decembrie 2009 – 29 decembrie 2009 când sticla s-a transferat în cinci zile consecutive în cinci mâini diferite, de la domnul D.A. inginer la Cuie și Șuruburi Ciorogârla la șeful de secție, de la șeful de secție la inginerul șef, de la inginerul șef la directoarea economică, de la directoarea economică la directorul general și de la directorul general la secretara sa domnișoara Georgeta, păstrând pe parcursul deplasării și aceeași pungă cadou roșie cu Moș Crăciun, șapte reni și două crăciunițe în costum de baie.
Studiul s-a încheiat în septembrie 2011 când sticla a fost primită cadou de către susnumitul Mugurel Isopescu de 42 de ani din Cluj de profesie om de afaceri de la fostul său coleg de școală generală Aurel Botgros din Botoșani, primul făcănd-o la rândul său cadou o săptămănă mai târziu amicului și partenerului său de afaceri scoțian cu ocazia zilei de naștere a acestuia, scotianul scoțând-o din țară în dimineața zilei de 27 septembrie a aceluiași an pe la vama Nădlac.

vineri, 23 decembrie 2011

În loc de “Crăciun Fericit!”

Nu, n-am de gând să vă urez “Crăciun Fericit!” căci mi-aș dori să vă bucurați de fiecare zi din an și nu de una, două sau cinci. Vă doresc în schimb să profitați de zilele acestea de sărbătoare și de liniște pentru a vă apropia mai mult de voi înșivă, să vă întindeți pe spate în pat și să stați de vorbă așa cum n-ați mai făcut-o demult, să găsiți lucrurile bune și frumoase care vă înconjoară și să le scoateți la lumină ca dintr-un cufăr uitat de timp în colțul cel mai întunecos al podului…

duminică, 18 decembrie 2011

scrieri cu pana de gâscă grasă pe piciorul de la masă (II)

un cuc cânta într-un nuc
fugise din pendulul uituc
când ceasul devenise caduc
sălbatecul cuc!

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Retrocedare

Moş Iordan şi-a primit pământul înapoi. Cam târziu. Nu, nu pe acela pe care îl aştepta de atâta amar de vreme, căci pe acela l-a primit de la primărie tuşa Lisăndrina, care la rândul-i n-a putut să-l primească pe cel ce fusese al moşilor ei din cauză că pe-al său construise Costică a lu Bobocel, ăla d-a fost ajutor la crâşma din sat pe vremea lu Nea Nicu, vilă nouă cu termopane albe şi ţiglă metalică roşu văpăi. Aşa că Moş Iordan a primit o bucată de pământ taman în cimitir, că altundeva nu se mai găsea. Era o bucată colo lângă fosta căsuţă a paznicului, fără gropi multe dar cu puzderie de bălării şi de flori sălbatice. “E bine şi aşa, că n-o să-mi fie prea greu să ajung din casă până la groapă după ce-oi muri. O să fie mai uşor şi cu praznicu” a zâmbit amar Moş Iordan. S-a învoit mosu şi s-a mutat acolo. Şi-a făcut grădină printre morminte. Şi-a pus şi roşii şi castraveti şi ardei şi ceapă. De toate a pus. Flori are o mulţime, că a pus flori la căpătâiul fiecărui mort. Şi la picioare le-a pus. Flori de primăvară, flori de vară, flori de toamnă… Nu-i zi fără flori. Doar iarna când începe crivăţul să taie aerul ca un stol de lame subţiri şi totul se acoperă cu pojghiţă subţire de gheaţă nu mai sunt flori…
Dar are o problemă Moş Iordan. Când muşcă din roşiile zemoase găseşte printre sâmburii lunecoşi şi umezi, ochii clipind ai ălora morţi. Şi asta n-ar fi nimic, că-i adună şi-i pune deoparte dar oriunde i-ar pune ochii îl privesc atent şi cu pofta cum înfulecă pita cu roşii şi brânză de-i stă dumicatu-n gât. Şi mai are moşu probleme şi cu lăptuca, că-i cresc frunzele lungi şi cărnoase ca limbile celor duşi de le aude noaptea cum şuşotesc şi se vaietă şi-i tulbură liniştile. Geaba le taie ziua şi le dă drumul în oala cu ciorbă că ele continuă să slobozească bolborosiri nedesluşite şi aşa tăiate-n bucăţi. Şi cu boabele de mazăre are moşu necazuri. Clănţăne în teacă ca dinţii în gură şi când le despresoară din mantia verde se împrăştie pe masă albe, taman ca măselele şi continuă să clănţăne orice le-ar face. Li-i frig şi-n miezul verii, geaba le înveleşte moşul în stergar alb cu ţesătură din fir albastru şi roşu şi le îndeasă în oala de lut. Ele tot clănţăne şi clănţăne…
Altfel o duce bine moşu. Griji n-are prea multe. Mai găseşte din când în când tibii lungi şi subţiri în traista cu scule, între tesla morocănoasă şi rindeaua rânjind ascuţit. Le adună unul câte unul şi le pune deoparte să le trimită îndărăt când s-or trezi morţii şi-or striga după ele. Şi femururi late şi rotujite cum rotunjite şi tari fuseseră odată coapsele ce le-nveliseră găseşte moşul printre bălării. Zâmbeşte şăgalnic când aduceri aminte se-nvolbură năvalnice să-i zgândăre pacea. Pe acelea le şterge cu năframă subţire şi le aşează în cutii de lemn tapisate cu fir moale din mătasa porumbului şi le stivuieşte pe prispă drept lângă uşă să-i fie aproape când s-or trezi neliniştile într-însul.
Cu toate se descurcă Moş Iordan, cu toate. Doar cu somnu-i mai greu. Că-n pat, la scăpătat de soare se-ndeamnă a se întinde domol şi Ion a Petrii şi Pavel Ciobotaru şi Pintilie şi Bodringă din Drumzăreşti şi Malca şi Panaghia şi Onofrei Nicodim şi Chira lu moş Nichifor şi Ilisafta şi Amfilofie răspopitul şi mulţi alţii şi încep a sporovăi cu glasuri şoptite, mde d-ale morţilor, unii de bine, alţii de rău, da toţi nemulţămiţi că li se închid în nas uşile prin care înainte treceau să-şi ţeasă cu ac însufleţit poveştile vieţii. Aşa că Moş Iordan îşi mângâie gânditor barba aspră şi se ghemotoceşte să doarmă, că-i iarnă, că-i vară, pe cuptor lângă mâţă…

marți, 13 decembrie 2011

Ce-ar fi dacă Moş Crăciun ar fi femeie?!

Da chiar aşa, ce-ar fi dacă Moş Craciun ar fi femeie?! Am auzit întrebarea într-o reclamă insipidă la teveu, dar îmi pare o întrebare legitimă. Să facem deci un exerciţiu de imaginaţie şi să vedem cum s-ar descurca o femeie în rol de Moş Crăciun.
Întâi şi întâi ar avea o mare problemă de imagine. Moş Crăciuuuun… ce frumos sună! Numa auzindu-i numele şi parcă-i vezi obrăjorii ăia rumeni ca două gogoşi din care îti vine să muşti cu potfă şi barba aia albă şi pufoasă de care-ţi vine să te atârni până când îţi dă moşu peste degete că-i dezlipeşti leocoplastul, sau ochii ăia mici ca două cireşe din spatele ochelarilor pe care bietul moş a trebuit să-i împrumute de la bunică-su şi prin care abia mai vede că au şi dioptrii mari şi s-au şi aburit… În timp ce Baba Crăciunaaa… Baba Crăciuna sună ca naiba. Să fim serioşi! Parcă şi vezi o babă zbârcită cu unghii lungi şi brate descărnate, cu ochii înfipţi în orbite ca două jumări de porc în ţepuse, cu buze subţiri şi glas piţigăiat. Ce mai, între Baba Crăciuna şi Muma Pădurii nu pare să fie mare diferenţă.
Apoi cum ar putea duce Baba Crăciuna un sac în spinare?! Nicio şansă! Chiar dacă ar ajuta-o cineva în gară să-l suie în cârcă precis l-ar lăsa jos la primul colţ şi-ar lua un taxi. Aţi văzut vreodată Moş Crăciun cu taxi?! Reni, iepuraşi, căprioare, alte vietăţi înhămate la sănioară da, dar nu taxi! Pe urmă s-a zis cu intratu pe horn, asta e clar. Cum naiba aţi putea crede că doamna ar putea să-şi strice paltonul cel nou intrând cu el pe horn. Hopa… Palton am zis?! Păi palton, căci Baba Crăciuna nici nu vrea să audă de mantie roşie. Cică râd şi curcile de ea dacă-şi pune chestia aia. Zice că în sezonul toamnă-iarnă 2011-2012 se poartă culorile pastelate, lavandă, roz, galben pai, auriu şters, piersică sau pepene galben. Nicidecum roşu. Şi apoi şi gluga e demodată, nu e mai e un atu. În schimb merg bine accesoriile, bineînţeles în culori puternice, o eşărfiţă, o căciuliţă sau şi mai bine o pălărie şic, o curea lată, nişte pantofi zbanghii, o cataramă babană, nişte năsturaşi balonaşi...
În fine, dacă sarim şi peste ratarea cu hornul trebuie săăă.... mai sărim şi peste vestitul ho-ho-hoo... Hălăiala aia de-o pune moşu ca un picup defect când vine vorba să zică ceva şi nu prea ştie ce. Coanei Crăciuna nici prin minte nu-i trece să bage o chestie d-asta. „Io-s femeie serioasă dom’le, ce-i aia ho-ho-hoo...?!”. „Dragilor, eu sunt Baba Crăciuna şi am venit să vă aduc cadourile. Voi copii să vă prezentaţi frumos pe rând şi cine a fost cuminte să ridice două degete şi să aducă adeverinţă de la mă-sa şi de la tac-su că pe vorbe nu-l cred. Şi tu ăla din fund scoate degetu din nas, că te-ai lins pe bot de cadouri.” ar fi zis Coana că merge în locul lălăielii ăleia cu ho-ho-hoo. Chestie care până la un punct pare de înţeles.
Tot la fel de complicat ar fi se pare pentru Baba Crăciuna să-i ia pe micuţi pe genunchi şi să-i convingă să recite o poezie. Întâi şi întâi cică nu poate să-i pună pe genunchi că-i şifonează fusta. Regizoru a propus să vină cu-n şervet dar baba n-a acceptat că nu cadrează cu restu, aşa cum n-a acceptat nici să mai ridice un pic fusta că nu mai cadrează cu vârsta. Totuşi, trecând şi peste acest mic impediment, testul preliminar a fost un dezastru planetar, spiritul matern al Babei Crăciuna făcându-i pe ăia mici să sară de pe genunchii babei cu ochii în lacrimi şi s-o şteargă iepureşte. „Hai vino tu la baba să spui o poezie. Ştii o poezie?! Hai spune-o. Stop, stop, stop. Păi bine măăă ţâncule, la vârsta ta tot căţeluş cu păru creţ, tot căţeluş cu păru creţ...?! Mai îndreaptă şi tu bretonul ăla la căţeluş că nu se mai poartă şi apoi ai şi tu nişte ani. Hai, fuga la mă-ta să te înveţe altă poezie că cu asta nu capeţi nici cutia de la jucărie.” Şi tot aşa, unul câte unul, prezumtivii încadouaţi au trebuit să plece cu coada între picioare din braţele babei.
Un ultim impediment în plasarea unei doamne în rol de Moş Crăciun pare a se deşuruba chiar din esenţa evenimentului, căci în zece cazuri din zece testate Baba Crăciuna a cheltuit toţi banii de pe card pe lucrări pregătitoare evenimentului: cosmetică, manechiură, pedichiură, coafat, ciorapi, pantofi, fustă, bluziţă, palton, în fine, tot ce e necesar unui eveniment cu adevărat de succes cum e Crăciunul şi n-a mai rămas nimic nimicuţ de jucării.
Aşa că, în urma minuţioasei analize desfăşurate de compartimentul de prospecţiuni gerontologice şi anul ăsta veţi avea tot Moşi. Crăciuni Fericiti!

(ceea ce vedeti este o iluzie, nu e Baba Craciuna)

duminică, 11 decembrie 2011

transformari

m-am hotărât să scriu, simplu şi scurt, despre ceea ce se petrece la mine în bloc, în jurul blocului sau chiar mai departe, totul privit prin ochiul cel mic dar ascuţit din ceafă…
dacă nu vă place mă opresc; dau şi înapoi…
deci:

madam borcan de la parter
o babă urâtă şi grasă
îndeasă tot timpul în plasă
şi merge la gostat ca să-l schimbe
pe-o săptămână în care să fie frumoasă

marți, 6 decembrie 2011

Bǎnuţul de cositor (Daruri de Moş Nicolae)

(Madelitei, cǎreia i-am promis o poveste de sǎrbǎtori şi tuturor prietenilor mei ce n-au găsit nimic în încălţări)

A fost odată ca niciodatǎ, cǎci a fost, fǎrǎ nicio urmǎ de îndoialǎ, altfel n-am fi avut azi ce povesti, a fost odatǎ cum spuneam un împǎrat. Şi avea împǎratul nostru, ca orice împǎrat care nu are trei bǎieţi, avea deci împǎratul nostru trei fete cucuiete, una mai frumoasǎ decât cealaltǎ şi toate trei mai frumoase decât soarele şi mai cuminţi decât luna. Eiii, asta cu cuminţenia nu e chiar aşa, am spus-o doar de dragul poveştii. În realitate fata cea mare a împǎratului era neaştâmpǎratǎ şi iute la mânie precum uliul ce scarmǎnǎ mǎnuşa ce-l sprijinǎ. Îşi cam repezea pǎrinţii când îi mai spuneau sǎ facǎ una alta prin palat, mde, treburi d-ale odraslelor de împǎrat, se îmbufna una douǎ şi pufnea când era certatǎ, iar în plus nici nu-şi lǎsa niciodatǎ surorile sǎ se atingǎ de lucrurile ei. Fata cea mijlocie, nu prea era nici ea balsam de pus la ranǎ cum şi-ar fi dorit pǎrinţii, cǎci avea mereu impresia cǎ tot ce au ceilalţi e mai bun decât ce are ea. Din cauza asta se iscau dese certuri cu sora mai mare sau cu ceilalţi prinţişori şi prinţese din împǎrǎţie, ba chiar a ajuns de câteva ori sǎ smulgǎ codiţele blonde ale prinţeselor şi sǎ zgârie cu unghiile-i subţiri pielea finǎ a prinţilor. Doar fata cea micǎ era o grǎmǎjoarǎ de om, sfioasǎ şi tǎcutǎ ca un pui de vrabie. Unde o puneai, acolo ar fi stat zi întreagǎ, privind oamenii care se rǎscoleau în jurul sǎu, frunzele clipocinde ale copacilor, iarba unduind uşor în bǎtaia vântului, pǎsǎrile vânturând cerul cu aripile sau norii jucǎuşi inventând întruna desene magice.
Într-o bunǎ zi, la amiazǎ, împǎrǎteasa a intrat în palat, şi-a chemat odraslele şi a început sǎ le povesteascǎ:
- Astǎzi când mǎ plimbam prin pǎdure m-am întâlnit pe potecǎ cu un moşneag. Era tare bǎtrân moşneagul, şi slab, şi obosit. Abia îşi târa picioarele. Ba la un moment dat a alunecat şi a cǎzut. Atunci eu i-am întins braţul şi l-am ajutat sǎ se ridice. Moşul mi-a mulţumit şi mi-a spus cǎ-mi poate dǎrui în schimbul ajutorului meu, cel mai preţ dar pe care îl doresc. N-am ştiut ce sǎ-i cer şi atunci moşul a vrut sǎ-mi dǎruiascǎ fericirea. Dar eu i-am spus cǎ nu am nevoie cǎci fericitǎ este fiecare zi trǎitǎ lângǎ împǎrat, tatǎl vostru, pe care îl iubesc. Atunci el a spus cǎ îmi poate dǎrui îndestularea sufletului, dar eu i-am spus cǎ nimic nu îmi poate îndestula sufletul mai mult decât o fac glasurile voastre vesele. Vǎzând cǎ nici asta nu-mi este de trebuinţǎ moşul a vrut sǎ-mi dǎruiascǎ bogǎţia dar i-am spus cǎ locuiesc între oamenii care mi-s dragi şi nicio altǎ bogǎţie nu poate fi mai de preţ. În cele din urmǎ m-am învoit ca moşul sǎ vǎ dǎruiascǎ vouǎ lucrul acela de preţ ce mi se cuvenea. Eu m-am întors repejor acasǎ dar moşul abia vine în urma mea cǎ-i tare bǎtrân şi amǎrât. Şi când are sǎ ajungǎ, voi sǎ fiţi pregǎtite sǎ-i spuneţi tot ce vǎ doriţi, iar moşul are sǎ vǎ îndeplineascǎ dorinţa. Iar de nu va veni pânǎ la asfinţitul soarelui eu vǎ zic sǎ închideţi ochii şi sǎ-i trimiteţi dorintele voastre prin vis. Şi fiindcǎ nu va avea cum sǎ intre în casǎ, sǎ vǎ lǎsaţi la uşǎ pantofiorii ca sǎ aibǎ moşul unde sǎ-şi lase darurile cerute.
Tare s-au mai bucurat fetele împǎratului când au auzit una ca asta. “Darul cel mai de preţ”… Tiii… ce de planuri au început a ţese, ce de liste au aşternut pe hârtie, câte vise cu ochii deschişi nu au fǎptuit surorile cele mari. Doar cea micǎ şedea într-un colţ şi admira cu coatele sprijite pe pervazul fereştii alunecarea pâinii rotunde a soarelui dincolo de culmile arzânde. Şi fiindcǎ darurile cele nesfârşite se cereau a fi acceptate cu egalǎ deschidere, au început fetele cele mari ale împǎratului a-şi scoate în pragul uşii toate încǎlţǎrile pe care le cǎpǎtaserǎ în scurgerea timpului. Pantofiori, sǎndǎţute, papucei, ghetuţe, cizmuliţe… toate, toate erau acolo aliniate frumos ca soldaţii la pǎradǎ. Treizeci şi cinci de perechi aliniase sora cea mare şi douǎzeci şi nouǎ sora cea mijlocie. Doar cea micǎ şi-a scos pantofiorii din picioare înainte de a se aşeza în pat, i-a şters frumos şi i-a aşezat pe prag. Abia se vedeau pantofiorii mezinei, mici de tot prin mulţimea de încǎlţǎri ale celor douǎ surori mai mari. Dar strǎluceau ca doi ochi de vulpe în inima pǎdurii.
Dimineaţa urmǎtoare întreaga bucurie a fetelor s-a prǎbuşit în mâhnire, în vaiete şi plânsete amare. Cǎci imediat ce s-au trezit fetele au dat fuga afarǎ vǎ vadǎ ce le-a adus moşul. Şi când s-au uitat în pantofi n-au gǎsit nimic… Doar fata cea micǎ a scuturat perechea ei şi a gǎsit un bǎnuţ de cositor. Iar cele mari, dupǎ îndelungi scotociri, au gǎsit şi ele tot câte un bǎnuţ de cositor.
- Ce-i asta?! Şi-a bǎtut joc de noi! – a decretat soara cea mare. Eu aşteptam sǎ-mi aducǎ rochii şi bluze de mǎtase şi fuste de borangic şi veste ţesute cu fir de aur şi pantofi de lac bǎtuţi cu pietre preţioase, nǎframe subţiri ca zborul de fluture, inele cu rubine, cercei cu safire, coliere de smarald… Şi când colo! Ce mi-a adus?! Un bǎnuţ de tinichea. Nici o plǎcintǎ nu poţi cumpǎra cu el.
- Da, da – i-a ţinut isonul sora mijlocie – şi-a bǎtut joc de noi. Pǎi de-un bǎnuţ aveam eu nevoie?! Şi ǎla vechi şi îndoit, cǎ nici nu ştiu dacǎ îl primeşte cineva la schimb. Eu aveam nevoie de pǎpuşi şi de haine pentru pǎpuşi şi bomboane şi îngheţatǎ şi tort de ciocolatǎ – completǎ mijlocia lingându-şi buzele la gândul bunǎtǎţilor care-i scǎpaserǎ printre buze.
Pǎrinţii au aruncat unul spre altul feţe nedumerite şi au ridicat neputincioşi din umeri. Doar mezina a prins bǎnuţul între degetele ei mici şi l-a vârât în tǎşcuţa primitǎ cadou de la buna ei bǎtrǎnǎ.
Şi au trecut aşa multe zile ce s-ar fi risipit ca aripile fluturilor dacǎ întâmplǎrile ce aveau sǎ urmeze nu s-ar fi înfiripat într-o poveste demnǎ de a fi încrustatǎ în piatrǎ. Nu zburaserǎ mai mult de trei zile de la vizita moşului şi mezina împǎratului întâlni într-o zi în calea-i un copil sǎrman zgribulindu-se la uşa prǎvǎliei cu dulcegǎrii. Copilul zgâia ochii la o felie de plǎcintǎ din fereastrǎ şi înghiţea în sec la fiecare clipire a ochilor. Fetiţa îşi aminti de bǎnuţul de cositor din tǎşcuţǎ şi fǎrǎ sǎ se gândeascǎ prea mult îl întinse copilului.
- Uite aici un bǎnuţ, nu-i prea mare dar ţi-o ajunge de-o înghiţiturǎ dacǎ nu de toatǎ felia – spuse ea şi întinse bǎnuţul bǎiatului. Acesta îl înşfǎcǎ şi cu el strâns în pumn intrǎ în prǎvǎlie. Gospodarul privi bǎnuţul, o privi prin fereastrǎ pe mica prinţesǎ şi întinse copilului felia la care rǎvnea de atâta amar de vreme.
Iar aceasta nu fu singura minune a bǎnuţului de cositor, cǎci dupǎ încǎ trei zile fetiţa întâlni în cale o femeie sǎrmanǎ ce abia îşi ducea zilele. Tuşea şi gemea d-ai fi zis cǎ acuş acuş e gata sǎ-şi dea obştescul sfârşit. “De ce nu te duci la un doftor femeie?” a întrebat-o fetiţa, iar femeia i-a rǎspuns cǎ nu are suficiente parale sǎ plǎteascǎ doftorului. “Ti-aş fi dat eu o pǎrǎluţǎ, dar am dat-o mai deunǎzi unui copil sǎrac” spuse fetiţa oftând şi desfǎcu tǎşcuta sa îi arate femeii ca e goalǎ. Nu micǎ îi fu însǎ mirarea când constatǎ ca în locul bǎnuţului primit şedeau acum doi bǎnuţi. Fetiţa zâmbi şi îi întinse veselǎ femeii.
Şi poate credeţi cǎ asta a fost tot. Ei bine nu, cǎci la trei zile dupǎ aceastǎ pǎţanie fetiţa întâlni da data aceasta un om bǎtrân necǎjit tare. “De ce eşti necǎjit moşule?” întrebǎ fetiţa. “Cum sǎ nu fiu necǎjit, bǎtrâneţile mele – spuse moşneagul – dacǎ tavanul casei s-a spart şi eu nu am parale sǎ-l repar. Şi când vin ploile apa îmi curge exact în pat.” Atunci fetita a deschis tǎşcuţa, a cotrobǎit înǎuntru şi cu mirare a descoperit cǎ nu era goalǎ aşa cum credea, ci acum erau înǎuntru patru bǎnuţi. Tare s-a minunat fetiţa, dar i-a adunat şi i-a dǎruit moşneagului. Însǎ oricâtǎ plǎcere îi fǎcea sǎ ajute pe altii, gândurile fetiţei erau mǎcinate de o întrebare. Cum de nu se terminǎ banii din tǎşcuţǎ?! Cine îi punea la loc?! Aşa cǎ a dat fuga sǎ-l caute pe moşneagul care îi adusese în dar bǎnuţul iar acesta i-a explicat:
- De fiecare datǎ când ai fǎcut o faptǎ bunǎ, pe lângǎ bǎnuţul pe care l-ai pus în tǎşcuţǎ se întorc şi aceia ce au fost dǎruiţi. Cǎci bunǎtatea cu bunatate e rǎsplǎtitǎ şi aşa va fi în vecii vecilor.
Tare bucuroasǎ a fost fetiţa când a auzit vorbele moşului căci astfel îi putea ajuta pe toţi cei care aveau nevoie. După un timp însă surorile cele mari au aflat şi ele că bănuţul primit de la moşul care aduce daruri face pui mai ceva decât cloşca cea bătrână. Şi atunci s-au dat binişor pe lângă surioara lor mai mică şi au început a-i cere câţiva bănuţi pentru una, apoi pentru alta şi mai târziu pentru multecele. Iar fata cea mică a împăratului le dăruia cu zâmbetul pe buze şi cu bucurie în suflet. Văzând cum merge treaba cu bănuţul magic, fetele cele mari şi-au amintit că şi ele au primit un bănuţ asemănător dar l-au aruncat de cum l-au primit. Şi au răscolit ele camerele, au aruncat în sus păturile, covoarele, au răscolit hainele, perdelele şi în cele din urmă au găsit bănuţii sub pat. Dar în zadar au mângâit ele bănuţul, în zadar l-au frecat ca să strălucească, în zadar l-au pus în cuibarul găinii, bănuţii lor nu făceau pui cu niciun chip.
Şi uite aşa a trecut un an întreg şi a venit iar ziua în care moşul care aduce daruri a ajuns din nou la palatul împăratului. Fetele cele mari cum l-au văzut l-au oprit degrabă şi au început a-l certa.
- Păi de ce moşule ai dăruit surorii noastre mai mici, cea care nu şi-a dorit nimic, un bănuţ care face pui mai ceva decât cloşca cea bătrână, iar nouă care aveam atâta nevoie nu ne-ai dat. Ea are acum toată fericirea şi toată bogăţia din lume iar noi suntem două sărmane. Mama te-a ajutat şi ai promis c-ai să ne bucuri cu darul cel mai de preţ, dar când colo ne-ai amăgit căci bănuţii pe care ni i-ai dăruit nu sunt buni de nimic. Nici o plăcintă nu poţi lua cu ei.
Moşul şi-a scărpinat un moment ceafa, şi-a mângâiat barba albă şi le-a răspuns cu glas molcom:
- Eu nu am dăruit nici uneia dintre voi fericire şi nici avere. Eu v-am dăruit doar un altoi pe care crească, să se dezvolte şi să înflorească ceea ce e înlăuntrul fiecăreia. Ceea ce s-a şi întâmplat – a mai adăugat moşul şi s-a făcut nevăzut ca şi când n-ar fi existat niciodată.

Şi ca povestea să aibă un final fericit ca mai toate poveştile care se spun seara la capătul patului copiilor cuminţi am să adaug doar că cele trei fete de împărat au trăit fericite împreună până la adânci bătrâneţi. Ei nu, nuuu, nici chiar aşa… Să fim seriosi. Cum să trăiscă toate trei prinţesele împreună până la adânci bătrâneţi?! Şi prinţii?! Nu! Adevărul adevărat e că fetele împăratului s-au făcut mari, au cunoscut trei prinţi frumoşi şi viteji pe care i-au luat de bărbat. Iar fata cea mică a rupt în două bănuţul magic la nunta surorilor celor mari şi le-a dăruit câte o jumătate fiecăreia drept cadou de nuntă. Acummm… rămâne să stabiliţi dumneavoastră dacă fetele cele mari au folosit jumătatea de bănuţ ca să-şi împlinească toate poftele sau dacă o jumătate de bănuţ nu e în stare niciodată, dar absolut niciodată să facă ceea ce e în stare un bănuţ întreg şi să încheiaţi povestea.
Căci eu aici am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea.
Şi-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus o poveste mai adineauri inventată.

duminică, 4 decembrie 2011

mǎcel

vestea a venit ca un nor negru acoperind încet încet pǎmântul; întâi ca o umbrǎ nedefinitǎ, apoi ca o patǎ de cafea din ce în ce mai mare şi mai înneguratǎ care a învǎluit totul; oamenii au fost îngroziţi de ceea ce se întâmpla chiar acolo, sub ochii lor neputincioşi; icneau, tremurau, vorbeau pe la colţuri… dar ce puteau face mai mult?!; pe primul l-au prins complet nepregǎtit, a fost victimǎ sigurǎ; a cǎzut ca un fulg la prima loviturǎ; harşşşşt şi s-a dus într-o clipǎ; nici n-a crâcnit; a cǎscat doar ochii mari, mari mari de se vedea printr-ânşii pânǎ în fundul sufletului, apoi respiraţia i s-a oprit brusc, a simţit cum se sufocǎ, cum se stinge totul, cum dejurîmprejurul se restrânge la un punct care se topeşte la rându-i ca un fulg de zǎpadǎ;
pe urmǎtorul l-au prins chiar pe casa scǎrilor; a încercat sǎ deschidǎ gura, sǎ se apere, sǎ spunǎ ceva, dar l-au tǎiat fǎrǎ milǎ; dacǎ la primul au acţionat cu temere şi cu-n pospai de-ndoialǎ în suflet, la al doilea au cǎpǎtat curaj şi încredere; pe urmǎtorii trei i-au tǎiat fǎrǎ sǎ clipeascǎ; erau rude, locuiau în aceeaşi casǎ; ce-a mai jelit tot cartierul, ce s-a mai învârtoşat norodul…; ar fi ţipat, ar fi strigat, ar fi spart cu pietre geamurile la primǎrie, la prefecturǎ, dar îi oprea mereu teama cǎ ar fi putut atrage atenţia asupra lor şi cǎ ar fi putut urma pe listǎ; pe urmǎtorii cinci i-a luat ca din oalǎ; erau vecini; auziserǎ şuşoteli, şoapte gâfâite, dar nu le-au dat importanţǎ; s-au dus în câteva secunde; apoi treaba a început sǎ meargǎ din ce în ce mai uşor; tăbăcărie, brotăcei, falezǎ nord, coiciu, palas, medeea, brătianu, centru, peninsulǎ, tomis I, II, III, abator, cet, km 4; nimic n-a rǎmas nerǎscolit...; pe jumǎtate dintre cei care au dispǎrut i-au hǎcuit într-o searǎ; umblǎ zvonul cǎ i-ar fi vǎzut cineva dupǎ ce au fǎcut-o; râdeau şi se felicitau între ei; pe urmǎ au ieşit la o ţigarǎ; “mânca-le-ar câinii mǎruntaiele sǎ le mǎnânce”, “uscali-se-ar ochii cu care privesc sǎ li se usuce şi mâinile cu care scriu şi tǎlpile cu care pǎşesc şi buzele cu care vorbesc”; “aduna-li-s-ar blestemele oamenilor deasupra creştetului cum se adunǎ-n cer ciorile înaintea furtunii” a început a sudui o femeie în mijlocul strǎzii dar nimeni nu pǎrea sǎ o bage în seamǎ;
ultimul a fost cel mai îndǎrǎtnic; nu s-a lǎsat tǎiat cu una cu douǎ, s-a apǎrat cât a putut, deşi avea o vârstǎ venerabilǎ; a venit cu hârtii, cu dovezi, cu acte justificative; dar n-a ajutat la nimic; dupǎ o sǎptǎmânǎ de luptǎ l-au tǎiat şi p-ǎsta de pe lista cu ajutoarele la încǎlzire; “ne-a tǎiat dom’le guvernu bugetu – a zis mazǎre – de un’ sǎ vǎ mai dau?! sǎ aduc io de acasǎ?!”

joi, 1 decembrie 2011

ei, ce spui?!

nu i-am luat flori; şi nici altceva nu i-am luat; nici la mulţi ani n-o să-i spun; suntem certaţi de o bună bucată de vreme; eu am rămas amărât de atunci, dar ei nici că-i pasă; am tot aşteptat un semn că ar vrea să se schimbe, dar nimic, nici cel mai mărunt gest; o ţine pe acelaşi drum fără să pară să înţeleagă nimic din ceea ce i se întâmplă; ştie foarte bine că ţin la ea şi mi-i dragă, poate pe asta se şi bazează; şi e frumoasă coz; şi nici săracă nu-i; da umblă mai mereu ca o şleampătă, răvăşită şi necurată şi cu toate zdrenţele murdare pe afară, să le vadă toţi şi să-i bata obrazul sau să-şi râdă în barbă; i-a lăsat pe toţi neinsprăviţii să-i taie pletele verzi şi să-i murdărească obrajii şi apele şi aerul; nici nu crăcneşte când o fură şi unu şi altul şi altul şi altul; parc-ar fi proasta satului zău aşa; dar nu-i, că-i isteaţă tare, de-asta mi-e ciudă
şi-a lăsat toţi copiii obraznici şi prost crescuţi să-şi facă de cap; a uitat să-i mai altoiască şi i s-au suit în cap şi nici gând să mai coboare de acolo; ba i-a mai lăsat şi p-afară de fuge toată lumea de noi ca de necuratu; p-ăia amărâţi i-a lăsat de izbelişte, nu i-a învăţat nici cu creionul nici cu sapa, i-a lăsat în mijlocul uliţei, în glod, cu mâinile în şolduri să facă mărunt din buze şi să încreţească sprâncenele de fiecare dată când mai trece câte o maşină strălucitoare şi ridică praful; de cei cu şcoală nu i-a păsat, şi-au plecat ca păsările din copacul cu vrăbii, unul câte unul, de-a rămas copacul pustiit, neam să se mai audă fir de cântec
dar nu la trup e buba, la ce văd toţi cei ce-o privesc; la suflet s-a stricat, acolo-i problema; şi sufletul nu se repară cu una cu două; sufletul nu se acoperă cu sulimeneli ce ascund buhăiala obrazului şi vineţeala privirii pierdute în nopţi rătăcite; sufletul se întremează cu suflet, cu bunătate, cu adevăr, cu cinste, cu bună creştere
şi ce-i mai rău e c-a uitat să râdă; suduie şi scuipă ca un birjar; stă cu buzele încreţite şi cu sprâncenele adunate, şi-i tună şi-i fulgeră toată ziua; vorbele parcă-i sunt limbi de foc şi cuvintele pucioasă încinsă; se smulge din atingeri blânde şi se clatină ca un betiv; uneori are privirea întunecată şi ostoită ca a unui pierdut în lumi abisale, alteori mândră şi semeaţă ca a unui brad privind peste văi…
aşa că… eu nu i-am luat flori; şi nici la mulţi ani n-o să-i spun; dar aştept cu ochi văluriţi un semn că ar vrea să se-ndrepte…
Românie, ce spui?!