marți, 29 noiembrie 2011

de ce nu suntem japoneji

(şşşt, titlul l-am furat de la lukaD dar abordarea e alta)

motto:
“noi suntem români
noi suntem români
noi suntem aici în veci stăpâni”

s-au făcut nişte kilometri şi trebuie să schimb uleiul; merg la un service mic de cartier; pentru un schimb de ulei nu trebuie cine ştie ce ştiinţă şi treaba merge mai repede şi mai ieftin; înăuntru mai sunt două maşini pe elevator, la fix căci al treilea şi ultimul e liber; un mecanic îmi face semn să trag acolo; trag, ridică maşina şi dă drumul la ulei; încep să mă gândesc ce fac cu timpul care o să-mi rămână rest căci îmi planificasem mult mai mult pentru operaţiunea care pare să meargă chiar repede; aştept; prin faţa service-ului mai trec câteva maşini care atunci când văd că nu e liber pleacă; service-ul are şi spălătorie; la un moment dat apare un lexus; patruoripatru; e hotărât, dar un alt nehotărât cu o dacie care mai c-ar opri mai că nu îi blochează accesul; claxonează insistent; “hai bă mişcă-ţi fiarele de-aici” mormăie un moşuleţ cu fes albastru cu dungi şi cu faţa brăzdată de riduri; îi face semn şoferului de la lexus să intre şi îl ghidează în spaţiul îngust; e rost de-un bacşiş gros; şoferul trage maşina pe culoarul care duce spre cele trei elevatoare, blocând astfel accesul şi coboară; are figură de calfă de frizer; frizer nu poate fi că-i prea tânăr; mai adună ce are prin maşină, aruncă jos cojile de fistic, cutia goală de la ţigări şi câteva hârtii; scuipă şi guma; o skoda trage în faţă, frizerul se suie şi dispar; omuleţul cu fes albastru îşi suflecă mânecile; ca din pământ mai apare unul identic; e mic ca piticu lu albă-ca-zăpada; are fes roşu cu dungi albe şi obrajii mai puţin brăzdaţi de crevase; e ceva mai tinerel; probabil are un pic peste 60 de ani; îşi suflecă şi el mânecile; dintr-o găleată murdară plină cu apă cu clăbuci apucă bureţii de-o vârstă cu ei şi încep să înmoaie maşina; mecanicul meu a scos uleiul, acum schimbă filtrul; omuleţii se mişcă în ritmul lor, ca nişte fantome plutitoare; parcă ar fi un balet, unul la care nu e nevoie nici de spectatori şi nici de aplauze; bacşişu să pice; au terminat de înmuiat lexusul şi încep să spele; jetul de apă fină sub presiune se împrăştie în toată hala; m-a udat tot; nici nu m-a băgat în seamă omuleţul care mânuieşte instrumentul; mde, dacă am stat prea aproape de lexus, aşa-mi trebuie…; mă retrag strategic într-un colţ lângă o butelie de aragaz şi doi saci de cartofi roşii; jetul de apă spulberă tot clăbucul de pe maşină; altceva nu prea are ce să spulbere căci maşina era curată de când a venit; dar nu lucea; mecanisul meu a înlocuit şi filtrul; acum pune uleiul nou; încet; aşteaptă un pic; mai pune iar; porneşte şi motorul; circulă uleiul să umple circuitul şi filtrul; e bine; omuleţii au ajuns la partea cea mai grea; au luat lexusul la bani mărunţi; cu două cârpe care probabil au mai spălat fiecare câte zece mii de maşini freacă fiecare colţisor; cam ca la nea iancu: două la primărie, două la prefectură, două pe piaţa lui 11 fevruarie, două la primărie, unul la şcoala de băieţi; zâmbesc; mecanisul meu zâmbeşte şi el şi-şi scoate o ţigară; a terminat; a terminat şi celălalt, doar piticii lu albă-ca-zăpada n-au terminat; aşteptăm, ce să facem; unul din mecanici ţipă la ei „hai tataie daţi-i bătaie, că aţi blocat tot aici”; omuleţii nu aud fie pentru că au fesurile trase pe urechi, fie pentru că oricum nu mai aud demult şi continuă să valseze în ritmul lor; s-a dus naibii rezerva de timp ce-o câştigasem; deja am început să mănânc din timpul de carrefour; patronul a apărut şi el nedumerit şi s-a proptit în drum cu mâinile în şolduri; se uită la lexus, se uită la mecanicii lui; se uită la..., nu, la noi nu se uită, doar mi s-a părut; nu pare să aibă o soluţie miraculoasă aşa că aşteaptă împreună cu mine, cu celălalt şofer şi cu mecanicii să fie gata lexusul; omuleţii au ajuns la ceară; au pulverizat-o uşor şi acum freacă din greu cu cârpele; n-am senzaţia că luceşte cine ştie ce; mde, service de cartier; proprietarul lexusului nu mai apare; un gând groaznic îmi sfredeleşte măruntaiele; dacă a avut un atac de cord sau vre-un accident ceva doamne fereşte, sau dacă l-a umflat poliţia c-a furat maşina?! naşpa! s-ar putea să tai carrefourul de pe lista cu „de făcut”; sau nu mai fac baie, fac altă dată; mecanicul e la cincea ţigară; îmi caută de vorbă da nu prea am chef; io stau cu ochii pe pitici; în fine au terminat; sau cel puţin aşa zic ei, căci şefu e de altă părere; îşi plimbă degetele pe praguri, pe bara de protecţie, pe faruri; îi boscorodeşte pe pitici; o clipă îmi stă inima în loc că trebuie să o ia de la capăt; dar nu, merge şi aşa, deşi un client cu lexus e comoară la casa omului; patronul intră în maşină, suspansul creşte, pulsurile se accelerează; o va porni oare sau mai rămânem blocaţi în service până vine proprietarul?! suspans; dar daaaaa.... cheile sunt în bord; frunţile se descreţesc şi apar zâmbete în colţurile buzelor; mecanicul meu striveşte sub călcâi a şaptea ţigară; mă da repede mai fumează! motorul porneşte; patronul îşi înveleşte spatele în pielea lexusului, se lasă moale în scaun şi zâmbeşte spre asistenţă; ar cere o poză dar ştie că n-are nimeni un aparat foto; bagă în marşarier; maşina se mişcă încetişor abia torcând; io înjur; dar ce vină are lexusul...?!

aaa... de ce nu suntem japoneji?! că n-avem ochii subţiri; în primul rând!

vineri, 25 noiembrie 2011

reţetă

maică-mea spunea că n-ar trebui să amestec gătitul cu poezia
dar fata cu coapse transparente mi-a luat minţile
şi le-a întins peste focul de vreascuri să facă o pisto
“tu citeşte-mi, citeşte-mi din poemele tale - îmi spunea fără să întoarcă privirea -
iar eu am să-ţi pregătesc ceva delicios”
era goală şi subţire, doar coapsele iţiseră alint de curburi pentru a opri nesfârşirea picioarelor
eu înghiţeam în sec cu gândul la pisto fierbinte
la sosul aromat ce avea să-mi curgă pe barbă
şi la frunzele de busuioc proaspăt ce urmau să mi se lipească de buze
dar ea mesteca într-una cu lingura mare de lemn “tu citeşte, citeşte înainte”
mă afundam tot mai mult în citit
cuvintele se dezveleau rotund ca şi coaja cartofului sub mângâierea lamei vibrânde
şi cădeau în oală lângă ardeii graşi, dovleceii şi vinetele tăiate-n bucăţi potrivite
“ah, citeşte, citeşte…” îmi răspundea ea tot mai agitat
pesemne de la mirosul de usturoi tăiat mărunt care e musai să se pună la pisto
altfel se duce naibii toată savoarea
eu rostogoleam cuvintele îngrămădite de-a valma
asemeni lighioanelor înfricoşate de apropierea flăcării
căci sânii ei alunecau peste uleiul de măsline ca zvârluga de păstrăv în apa de cleştar
şi mă-mbătam cu miresmele ce începuseră să mă-mpresoare
“ah, acum, acum…” striga fata cu coapse transparente
privind pofticios peste umăr şi strângându-mi cu putere degetele
avea pulpele pătate cu roşii şi sucul lor aluneca încet spre genunchi
doar două seminţe albe se opriseră sub pelvis
şi priveau mirate de-acolo
“acum, acum - gâfâia fata lângă oala cu pisto clocotită – înc-un pic
şi e gataaa…”

apoi s-a făcut linişte

joi, 24 noiembrie 2011

peseu

lui cleo pe care am amăgit-o că fericirea se află după colţ, a căutat-o şi nu era: rămân pe deplin încredinţat că am avut dreptate iar fericirea se află întotdeauna după colţ; mai neplăcut este că viaţa are multe colţuri şi nu ştim niciodată după care; uneori ne prinde noaptea cea lungă scuturându-i ungherele şi tot n-o iscodim…
of

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Despre fericire (cu vârf şi îndesat)

Vorbeam mai deunǎzi cu blondina despre cum gǎsim dar mai ales cum cǎutam calea spre fericire şi întrebam retoric “oare unde greşim de eşuǎm lamentabil în a gǎsi fericirea sau mǎcar calea cǎtre ea deşi o cǎutǎm toatǎ viaţa?!”. Cǎci în mod evident greşim undeva, altfel avem tot ce ne trebuie. E ca la gǎtit, ouǎ este, lapte este, fǎina este, dulceaţa este, doar clǎtitele nu-s. Şi mai adǎugam eu acolo cǎ „fericirea e aburul de la cafea, parfumul de dupǎurechea femeii, rǎsǎritul mijind printre frunze” sau cu alte cuvinte e un inefabil care nu poate fi prins ca într-o colivie nici mǎcar între cuvinte, darǎmite între palme şi cu atât mai puţin în suflet. De unde vine fericirea şi încotro se îndreaptǎ?! Când ne atinge cu aripa ei şi când ne pǎrǎseşte?! Ce trebuie sǎ faci nu ca sǎ o gǎseşti, ci ca sǎ dibui mǎcar calea care duce spre ea?! Ei uite cǎ de bine ce lucrurile acestea nu pot fi explicate într-o reţetǎ, cǎci dacǎ într-adevǎr s-ar gǎsi reţeta aceasta atunci am trǎi cu toţii într-o veşnicǎ beatitudine ceea ce ar crea desigur o mulţime de alte probleme, ei bine spun, dacǎ fericirea nu poate fi lesne dibuitǎ, se poate întâmpla, şi asta bǎnuiesc numai celor înstelaţi, sǎ dea fericirea peste tine. De unde vine?! De unde te aştepţi mai puţin... Încotro se îndreaptǎ?! Spre niciunde... Doar simţi cum se apropie şi amuşineazǎ pe lângǎ tine, se învârte în jurul tǎu ca un uliu în jurul pǎsǎrii rǎtǎcite şi haţ te apucǎ de cracul pantalonului şi nu-ţi mai dǎ drumul. Am greşit când am spus cǎ fericirea e ca aburul cafelei, ca parfumul de dupǎurechea femeii înmiresmând dejurîmprejurul cu senzaţii palpabile, cu rotunjiri olfactive ce capǎtǎ contur şi substanţǎ ca şi cum palmele s-ar umple de coapse împlinite. Ei bine fericirea are formǎ, are contur, e concretǎ, nu e doar un abur. Sigur, trebuie sǎ fii pregǎtit ca sǎ te poţi bucura de ea, altfel poate trece pe lângǎ tine şi nici mǎcar nu ştii cine a fost şi ce ai pierdut. Ba mai mult, trebuie sǎ-ţi doreşti s-o întâlneşti, altfel se va scurge nepǎsǎtoare şi va continua sǎ vagabondeze pe strǎzi în cǎutarea altui suflet cald care s-o strângǎ la piept. Fericirea nu e mofturoasǎ, nu cere mult şi odatǎ ce ţi-o apropii devine pǎtimaşǎ şi nu se mai dezlipeşte de tine. Se hrǎneşte cu zâmbete, cu mângâieri, cu alinturi şi din când în când cu câte un dulce. Fericirea e rotundǎ şi pufoasǎ ca o pǎpǎdie şi e conştientǎ de împlinirea sa, purtându-şi mândrǎ desǎvârşirea pe sub ochii neobişnuiti cu perfecţiunea ai oamenilor. Sǎ-ţi umpli sufletul cu fierbinţeala ei nu-i la îndemâna oricui, cu atât mai mult cu cât e agilǎ şi pretenţioasǎ când vine de vorba de atingerea oamenilor. Fericirea e caldǎ, e jucǎuşǎ ca o mâţǎ, e zglobie ca pasǎrea cerului dar poate sǎ devinǎ chiar când te aştepţi mai puţin fiarǎ, sǎ-ţi sfâşie cǎmaşa şi sufletul. Nu trebuie sǎ-i întorci niciodatǎ spatele fǎrǎ sǎ fii pregǎtit sǎ faci faţǎ rǎzbunǎrii sale cǎci pe datǎ se desfierbinţeşte şi devine rece şi ascuţitǎ ca şi coasa înnegritei. Chiar şi atunci când crezi cǎ se simte bine şi pare topitǎ în braţele tale poate sǎ-ţi muşte dintr-o izbucnire euforicǎ degetul. Cǎci exact aşa mi s-a întâmplat mie când am încercat sǎ-i întind al patrulea biscuit de cacao cu cremǎ de vanilie. O fi fost din cauza vaniliei, o fi fost din cauza ingredientelor, nu ştiu, cert e cǎ s-a repezit sǎ-l înfulece cu tot cu degetul meu arǎtǎtor. O gǎsisem în parc, pǎrea de rasǎ. Avea o zgardǎ roşie cu medalion la gât şi un zuluf mic in varful capului prins cu un pampon tot roşu. N-am bǎgat-o în seamǎ dar s-a tot învârtit în jurul meu, m-a mirosit, m-a mârâit şi a început sǎ se ţinǎ dupǎ mine lǎtrând scurt şi piţigǎiat la fiecare pas pe care-l fǎceam. A trebuit sǎ mǎ opresc şi s-o mângâi ca sǎ tacǎ. Era micǎ, rotundǎ şi albǎ ca un rostogol de zǎpadǎ, cu doi ochi negri ce abia se vedeau de sub perdeaua ce-i cǎdea din creştet pânǎ peste bot. Primul biscuit de altfel nici nu prea ştiam pe unde sǎ-l bag cǎci nu se vedea nici urmǎ de gurǎ, noroc cǎ potaia n-a stat prea mult pe gânduri şi l-a şparlit singurǎ atât de rapid încât nici dupǎ ce l-a înfulecat tot nu ştiam unde-i gura. Am aflat însǎ imediat dupǎ aia când a început cu glas hotǎrât sǎ mai cearǎ. Ce era sǎ fac?! M-am aşezat pe bancǎ, am desfǎcut pachetul şi am continuat s-o hrǎnesc iscodind din priviri împrejurul în ideea cǎ cineva va veni s-o recupereze înainte sǎ termin pachetul de biscuiţi şi sǎ trec la cel de gumǎ de mestecat şi ultimul de altfel de prin buzunarele mele mai mult goale. Şi n-a durat mult. Cum spuneam, eram la al patrulea biscuit înghiţit la pachet cu degetul meu arǎtǎtor când deodatǎ se aude un glas:
- Fericire… Fericireeee…
Şi înainte sǎ aparǎ şi chipul din spatele vocii îmi aduc aminte pe datǎ de strigǎtele similare care acopereau dimineţile însorite dintre blocuri duminica când eram copil. “Haine vechi… haine veeechi” sau “Pǎmânt de flori, pǎmânt de flooori” sau “Fiare vechi, fiare veeechi…” sau “Mǎturica, mǎturaaa….” strigǎu ţiganii trecând cu cǎruţa printre blocuri în cǎutare de schimburi reciproc avantajoase. Ca şi atunci când nu-mi era clar dacǎ oamenii vindeau hainele vechi, pǎmântul de flori, fiarele sau mǎturicile, sau dimpotrivǎ le cumpǎrau, nici acum nu-mi era clar dacǎ doamna, caci era evident cǎ-i o doamnǎ fǎrǎ sǎ-i vǎd chipul, cautǎ sau oferǎ fericire.
- Fericireeee… Fericireee… se aude din ce în ce mai aprope şi din tragismul chemǎrii şi vibraţia vocii îmi dau seama cǎ doamna cautǎ fericirea şi nu prea are ce oferi. Ca sǎ vezi! Ca şi mine! Numai cǎ surprizǎ! Fericirea vine de acolo de unde te aştepţi mai puţin, cǎci potaia din braţele mele ciuleşte nişte chestii mici şi pǎroase care probabil sunt urechile şi rǎspunde scurt: “ham”.
Doamna nu mai cautǎ fericrea ci porneşte glont cǎtre mine. E corpolentǎ, cu un palton lung pânǎ în pǎmânt ce fluturǎ în jurul dumisale ca o paraşutǎ neîmpachetatǎ, cu jumǎtate de pǎr verde şi alta mov, cu buzele de un roşu violent şi cu ochii mari şi bulbucaţi ca un binoclu întins pânǎ în sufletul omului.
- Fericirea lu mama, fericire… - ţopǎie cuvintele în gura doamnei ce cautǎ îndestularea sufletului, şi dǎ sǎ întindǎ mâna sǎ-şi ia în braţe potaia. Ghemotocul de zǎpadǎ mai slobozeşte însǎ un lǎtrat scurt şi se face ghem în poala mea nedând niciun semn cǎ ar vrea sǎ facǎ transferul cu poala domniţei.
Femeia se încruntǎ şi-mi aruncǎ o privire tǎioasǎ rǎmânând cu ochii pironiţi undeva în patrulaterul format de cureaua pantalonilor mei şi buzunarele de la aceiaşi pantaloni.
- S-a purtat cuviincios domnul cu tine?! o întreabǎ doamna pe Fericirea ce stǎ tolǎnitǎ în poala mea, în timp ce eu mǎ strâmb tâmp cǎtre dumneaei precum proful de Jean Monnet prins cu nǎdragii în vine de cǎtre domnul procuror.
- Ham, ham-ham - încuviinţeazǎ Fericirea şi potaia se urneşte în sfârşit din poala-mi, probabil de teamǎ sǎ nu ne iasǎ vorbe şi coboarǎ agale începând sǎ se gudure pe lângǎ gleznele stǎpânei
- Fericire, pe unde mi-ai fost cǎ te-am cǎutat toatǎ ziua – exagereazǎ doamna în timp ce eu murmur în barbǎ cǎ o caut de-o viaţǎ şi tot nimic n-am fǎcut.
Doamna înşfacǎ fericirea de ceafǎ şi îi prinde cu un gest scurt dar ferm lesa de zgardǎ sǎ fie sigurǎ cǎ va rǎmâne veşnic alǎturi de ea şi nu va mai flendura prin poalele altora.
Acumaaa… şi cu fericirea asta, atunci când se duce nu ştii niciodatǎ ce surprize îţi rezervǎ, dar eu cel puţin aveam sǎ aflu în timp ce mǎ ridicam şi simţeam pe propria piele ceea ce doamna vǎzuse şi singurǎ ceva mai devreme…

marți, 15 noiembrie 2011

Punţi

Ziua se strânge ca un covor roşu înapoia mâinii care l-a întins. Nu se repede. La fiecare pas se mai roteşte un arc de cerc şi se opreşte. Între mine şi dejurîmprejur rămâne întotdeauna o dungă de nicicum, transparentă, asemeni unui tranşeu săpat foarte adânc, ca şi cum cei ce l-au creat au uitat să se mai oprească şi au ajuns pe partea cealaltă, în Calea Lactee. Ca să înaintez trebuie să pun ceva peste golul acesta. De visat nu visez căci aş fi aşezat de-a curmezişul nişte vise. Nu înţeleg cum toată lumea se laudă că visează iar eu nu visez niciodată. Şi Freud şi Jung aşezând în loc de ferestre oglinzi. Aşa că fac cocoloaşe din miez de cuvinte şi le dau de-a dura până în spaţiul dintre mine şi eu. Înainte să le dau drumul le smulg limbile lungi şi subţiri ca de şarpe. Le transform în necuvinte. Îmi plac necuvintele căci mă oboseşte rostogolirea zgomotoasă a sunetelor. Cuvintele sunt acum ca nişte cuburi cu feţele pictate, nu vorbesc decât prin imagini. Uneori, ca să aşez o punte este de-ajuns să aplec un copac sau o floare, alteori îmi dezlipesc săruturile din tălpi şi le aşez cu un surâs din colţul buzei pe malul ăsta şi cu celălalt sprijinit în aer ca un pas nesigur surprins de ochiul agil între o inspirare şi o expirare. Cu şanţul săpat asa împrejur parcă sunt o insulă. Oameni îmbrăcaţi în echipamente de lucru reflectorizante construiesc ziua cu multă trudă poduri. Din semne. Noaptea penelope despletite mânuind abil vântul, le demontează cu aceeaşi migală cu care au fost construite. Pe partea asta nu mai creşte de la o vreme niciun fir de iarbă, doar picioare apolodoriene de pod.
Ziua se strânge înapoi către caier ca un covor roşu umilit de necălcarea în picioare desculţe de muze…

joi, 10 noiembrie 2011

mi s-au troienit toate toamnele...

vineri, 4 noiembrie 2011

Crenguţa de stejar

(inspirat de povestea lui cleo)

Fetiţa se opri brusc. La câţiva paşi în faţă se profila trupul ghemuit al unui băieţel. Nu arăta a avea mai mult de patru cinci ani. Aşa ghemuit pe vine cum era, părea să fie exact cât o minge de fotbal. Fetiţa se apropie cu paşi mărunţi şi tainici. Iscodi cu privirea gesturile băiatului încercând să afle ce face, dar băiatul o simţi, întoarse brusc capul şi o privi drept în ochi. Nu-i spuse nimic. Apucă apoi din nou crenguţa de stejar şi continuă să zgândăre pământul cu vârful ei ascuţit. Fetiţa se încruntă. Deşi mersese pe vârfuri tocmai pentru a nu fi auzită, băiatul o aflase degrabă. Şi apoi nici privirea aceea cu care o sfredelise parcă până în suflet nu-i plăcuse. “Nu-i politicos să-i priveşti pe oameni drept în ochi dacă nu-i cunoşti” – îi spusese maică-sa şi pentru prima dată simţi în trup adevărul din spusele ei. Privirea băiatului trecând dincolo de pupilele ochilor, în jos pe tuburile privirii, până în miezul sufletului, i se păruse indecent de isoditoare, precum o mână întinsă care în loc să se oprească în palma celuilalt se surge uşor printre degete, intră în piele şi se pierde în sânge răscolind întreg trupul. Şi nici tăcerea răsucită cu faţa spre nord ca muşchiul crescut pe scoarţa unui copac bătrân nu-i plăcuse. Ar fi putut să-i spună măcar “Bună ziua” dacă nu “Ce frumoşi pantofi de lac ai!” gândi fetiţa privind spre vârful pantofilor roşii de lac nou-nouţi.
- Ce faci aici? – îl întrebă ea arţăgos ca şi cum băiatul ar fi sărit gardul moşiei dumisale în scop de furtişag şi ar fi fost prins de proprietăreasă asupra faptului, cu mâna în sacul cu rotunjiri sufleteşti şi cu buzunarele peticite pline de şterpelitele zâmbete.
Băiatul murmură ceva fără să-şi ridice ochii dar fetiţa nu înţelese ce. O irita comportarea băiatului. Îşi drese glasul şi trăgând aer în piept rosti apăsat silabisind rar:
- Ce-faci-tu-a-ici?
Dar înainte ca băiatul să aibă vreo reacţie, fetiţa rămase surprinsă de comportamentul ciudat al sunetelor. Trupul băiatului acţiona ca un fel de magnet pentru sunete. Literele ieşite din gura fetei nu se rostogleau în cercuri concentrice umplând dejurîmprejurul de clinghet suav ci păreau a se îndrepta ca din puşcă către urechea sa. Fraza se încheia brusc ca şi cum s-ar fi lovit de un perete imaginar, “baaaang” şi s-ar fi topit imediat.
- Ce faci tu a ici? – repetă fetiţa de data aceasta şi mai rar, dar efectul fu exact acelaşi. Băiatul cu crenguţă de stejar scormonind ţărâna absorbea sunetele ca un burete.
- Tu absorbi sunetele? – întrebă fetiţa doar de dragul de a mai da de-a dura câteva cuvinte şi a le urmări mişcarea unduitoare. Sunetele plecară drept şi fără să se abată spre dreapta sau spre stânga se îndesară ca un buştean în joagăr în urechea băiatului. Vââââj… T şi U şi A şi B şi toate celelalte intrară unul după altul fiind înghiţite complet, doar un abur alb repederisipit ieşind pe partea cealaltă. Ca într-o cupolă de sticlă păreau că se află băiatul şi fata, izolaţi de restul lumii de capacitatea neobişnuită a celui dintâi de a absorbi sunetele. Dar privind mai atent fetiţa constată şi altceva uluitor. Că băiatul nu absoarbe numai cuvintele ei ci şi alte unduiri rotinde prin aerul dens. Verdele frunzei, cântecul mierlei, scânteierea răzvrătită a apei, mirosul teilor, vibraţia aripilor gâzelor, toate alergau către ochii, nasul şi urechile copilului ca şi cum sfârşitul lumii ar fi pândit după colţ şi doar acolo şi-ar fi găsit adăpost şi tihnă…
Şi mai constată ceva fetiţa. Că pe măsură ce dejurîmprejurul se scutură de sunete, miresme şi culori în ochii, în urechile şi în nările băiatului acesta se făcea din ce în ce mai mare. Deja mingea de fotbal rămăsese mică, pantalonii deveniseră scurţi până la genunchi iar cămaşa nu-l mai încăpea defel jumulindu-i nasturii unul câte unul precum vântul cupele de păpădie.
- Tu eşti pământean sau ai aterizat aici de pe altă planetă?! – chicoti fetiţa urmărind şirul de litere cum dansează vesele coborând un traseu bine stabilit, pentru a intra apoi prin ureche şi a se aşeza cuminţi lângă celelalte ca într-un hambar plin cu grâne. Ba mai mult, privind cu şi mai mare atenţie, fetiţa constată cum unele litere încep să încolţească, da, da, să încolţească precum boabele de fasole puse în pat de vată umezită pe pervaz lângă sobă şi dau a le creşte vrejuri subţiri şi frunzuliţe mici ca petalele lăcrămioarelor.
Băiatul nu-i răspunse nici de data aceasta, dar dacă ar fi făcut-o lunca ar fi fost traversată de glasul şovăielnic al unui adolescent cu braţe subţiri, cu trup firav dar cu ochi strălucitori şi vii ca florile albe de nufăr risipite pe întinderea întunecată a lacului.
Încântată de minunăţia ce i se înfăţişa înaintea ochilor fetiţa se aşeză jos lângă băiat pe o brazdă de iarbă şi începu să povestească. O fascina dansul acela al cuvintelor, şerpuirea lor ca al unei libelule lungi şi elastice, cuminţenia în a urma acelaşi traseu şi de a se aşeza disciplinate unul lângă altul precum picăturile rotunde de ploaie pe geamul aburind. Îi povesti despre bunica, despre Nicolae, câinele cu zulufi albi şi lungi până în pământ ca o rochie de doamnă, despre surorile Gica, două gâşte trupeşe care toată ziua sporovăie ca două ţaţe gureşe în poarta casei, despre echipa de fotbal cum le spunea bunicul, adică cele unsprezece găini albe cu coadă neagră care arau toată ziua bătătura în sus şi-n jos ca nişte sportivi neobosiţi, despre Mălin cireşul din fundul curţii care făcea nişte cirese mai mari decât căpşuna sau despre fraţii Petreuş doi vişini pitici şi bătrâni ale căror plete aurite erau prinse de bunicul cu agrafe de lemn uriaşe ce le răsfira ca o umbrelă deasupra pământului. Ooo… despre toate cele îi povestea fetiţa, opintindu-se ici colo pentru a-şi mai trage puţin răsuflarea. Apoi, dintr-o dată, total neaşteptat, băiatul întoarse capul spre ea şi îi zâmbi. Fetiţa tresări. Nu mai era nicidecum băiatul mic pe care îl întâlnise, era un tânăr voinic, cu părul castaniu fluturând în adierea vântului, cu braţe vânjoase şi picioare zdravene bine înfipte în pământ. Doar degetele îi rămăseseră subţiri, la fel de subţiri ca şi crenguţa de stejar cu care continua să scarmene pământul.
- Ai obosit?! – îl întrebă fetiţa, mulţumită de data aceasta de atenţia ce i se acorda. Şi fără să mai aştepte vre-un răspuns continuă să povestească vrute şi nevrute, întâmplări alandala, unele pe care le trăise, altele inventate pe de-a-ntregul, iar altele aduse din condei abia-abia sau dimpotriva, pentru a face plăcere străinului. Asfinţitul îi găsi unul lângă altul, spate în spate, cu fetiţa povestind în continuare iar bărbatul sorbindu-i cuvintele. Şi erau atât absorbiţi în ceea ce făceau încât nici unul nu observă cum bărbatului încept să-i crească din degete frunze şi din braţe ramuri, cum încet încet trupul i se îngroaşă iar pielea i se zbârceşte şi i se întăreşte exact ca o scoarţă de copac. Când soarele abia mai pâlpâia deasupra orizontului cu greu desenând conturul uni copac rămuros şi pe cel al unei fetiţe învelite în coroana sa, rostolirea repezită a vântulu rupse vraja. Copila se ridică brusc amintindu-şi de casa. Privi spre înalt copacul, îi îmbrăţişă trunchiul şi porni cu paşi grăbiţi către vatră. Dar chiar când să facă primul pas pantofiorul cel roşu se lovi de crenguţa de stejar. Fetiţa se aplecă şi o ridică în palme.
- Mergem?! – întrebă aceasta şi fetiţa avu impresia că una din frunzele care o priveau ca un buchet de ochi de pe crenguţa de stejar, clipeşte strengăreşte…