C

(soniei, lui catherine, lui nemo, lui dan, tapirului...; ooo... si bineinteles digodanei cea care a adus... obiectul)

Mă sună C. Vrea să treacă neapărat pe la mine. Scurt! Ciudat, de obicei se întâmplă invers, eu vreau să trec neapărat pe la ea. Tot scurt.
Deschid temător. Îi tremură picioarele. Niciodată n-am văzut-o atât de departe de sine. Trece în viteză pe lângă mine, îşi aruncă geanta pe fotoliu şi se trânteşte pe canapea.
- M-a făcut proastă – ţâşneşte scurt dar rotund, ca o finalizare într-un act îndelung rostogolit şi intenţionat întârziat.
- Puţoiul dracului – vine apoi ca un scuipat pe podeaua de marmură în două nuanţe de grena de la Rex.
Tremură. Geanta prăvălită dincolo pe fotoliu se desface singură, dizgraţios, ca o pereche de picioare obosite arătându-şi toate ascunzişurile. A alunecat uşor spre margine, ca într-un film vechi care se derulează încetinit, cadru cu cadru. S-a agăţat în cusătura tare şi s-a oprit. Pic, poc… întâi pudriera, apoi rujul, creionul, mascara, telefonul, bricheta, un card, o pereche de chei, câteva monezi, pachetul de gumă mototolit. O cartelă de metrou se opreşte chiar în buză ca o limbă de câine ondulându-se între fălcile însetate. Două bancnote făcute sul, ca două amigdale umflate se văd undeva mai în spate.
C îşi desface sandalele, le aruncă şi îşi strânge picioarele sub fund. Şi-a aşezat o mâna pe genunchi. Are unghiile frumoase, lungi, cu manichiura perfectă. Au o culoare aparte, o combinaţie între roşu şi portocaliu, mi-a mai spus o dată cum se numeşte dar am uitat. Mâna îi tremură vizibil. C îşi priveşte degetele ca şi cum ar fi ale unui străin, se încruntă şi încearcă să le oprească tremurul. Mai sus pe braţ o venă dormitând începe să se umfle ca un şarpe răsărind din nisip gata să se repeadă asupra prăzii.
- Căcat.
Mâna i se opreşte din tremurat. Se ridică brusc, apucă geanta de-un braţ şi îşi caută nervoasă ţigările. Mă aplec, ridic bricheta şi i-o întind. Şi-o aprinde singură. Trage adânc.
- Ţară de căcat. Dacă pentru un salariu de mizerie trebuie să scarmene-n mine toţi rahaţii cu tuleie-n barbă, care s-au născut alaltăieri, e vai de mama noastră…
Priveşte afară pe fereastră dar vede undeva departe, dincolo de ceea ce se descoperă privirii. Ochii îi par pironiţi dar centrul pupilei prăvăleşte culoare. Buza de jos îi tremură uşor. Vorbeşte în gând. Deodată se opreşte din alergare. A întâlnit pe cineva, cineva cunoscut a cărui prezenţă îi face mare plăcere.
- Mă car. Definitiv!
Se întoarce şi mă sfredeleşte cu privirea ca şi cum ar fi ultimele ei cuvinte înainte de o inevitabilă şi dureroasă despărţire. Tot trupul i s-a înmuiat, nu mai e încordat. Şi privirea i-a devenit galeşă.
- Mă car la Jim. Dacă vrea să mă ţină şi să ne-o tragem măcar o vreme ok, dacă nu, mă fac chelneriţă. Oricum va fi mai bine ca aici. Ăia măcar sunt civilizaţi.
Trage din nou adânc în piept, apoi suflă uşor, cu buzele ţuguiate, ca şi cum ar încerca să înşire rocoalele de fum pe un fir imaginar.
- Aici ce dracu să fac?!
Nu e nici pe departe convinsă că e gata să facă ceea ce spune. N-ar pleca. O zice la necaz.
- Fă un copil!
Pentru o clipă rămâne blocată, încovoiată, ca şi cum lumea ar cuprinde-o între fălci de creştet şi de tălpi şi ar strivi-o încet ca o menghină uriaşă. Apoi brusc se destinde şi începe să râdă năvalnic dezvelindu-si dinţii albi şi lungi. Fusta scurtă i s-a ridicat pe coapsă şi i-a dezvelit şoldul bronzat sfâşiat de o dungă albă subţire. Mă priveşte ca pe un copil neîndemânatic care încearcă să-şi împartă jucăriile cu cei ai vecinilor pentru un dram de atenţie.
- Cu cine, cu tine?!
- De ce nu?! Ar ieşi frumos… Mmm… nu foarte. Dar suficient de deştept…
Râde din tot sufletul. E teribilă când râde. Nu mai e ea. E un alt om, eliberat de tot înlăuntrul învolburat, ca o floare căreia îi smulgi petală cu petală tot dejurîmprejurul până când rămâne ea însăşi, singură şi perfectă. Perfectă într-o lume în care perfecţiunea nu mai are sens căci are un singur locatar, ea, floarea.
Nu mai râde, doar zâmbeşte. N-are să plece. Are să meargă la alt interviu, apoi la altul şi la altul. Are să-i drăcuie, să-i porcăiască, să-i înjure de toţi sfinţii, dar n-are să plece. Are să-şi scrâşnească maxilarele, are să zâmbească, are să-şi dezvelească dinţii albi strălucitori, coapsa bronzată, sfâşiată de o dungă albă abia perceptibilă, dar nu va abandona...
Iar Jim… Jim va rămâne doar un vis frumos aşa cum a fost mereu…

Despre păsări cu aripile crescute înăuntru

Într-o zi bărbatul ridică ochii şi o zări. O văzuse şi cu o zi înainte, şi cu o zi înaintea zilei dinainte, şi în fiecare din zilele care trecuseră, dar în acea zi avea ceva deosebit. În fiecare zi avea ceva deosebit, mereu altceva. Bărbatul o privi cu atenţie şi descoperi perechea de aripi. Pentru o secundă crezu că este în faţa unui înger, că a murit şi că a ajuns în rai. Şi fu pentru o clipă fericit. Se întrebase mereu dacă există o viaţă de apoi şi cu toate că era sceptic în privinţa existenţei acesteia, se pregătise tot timpul pentru ea. Şi se bucură în sinea sa că efortul său nu fusese în zadar. Apoi, privind mai atent fata, bărbatul observă că uriaşele aripe întinse nu vin de pe spatele său, ci de la pasărea pe care o ţinea pe umeri. Nu remarcase pasărea. Era clar că nu putea fi vorba despre un vis şi bărbatul se întrebă cum de nu zărise pasărea până atunci. “Oare cum or fi lăsat-o să intre cu ea?” – se întrebă el, rămas pironit cu ochii la pasărea fetei şi întinse brusc mâna în direcţia ei cu degetele răsfirate ca şi cum ar fi vrut să ascundă de ochii celorlalţi şi fata şi pasărea. O făcuse instinctiv. Abia în secunda următoare îşi înţelese gestul şi aproape că se ruşină. Aruncă ochii împrejur. Nimeni nu părea mirat că fata intrase cu pasărea, nici măcar nu părea că ar fi observat-o. Bărbatul se ridică şi se apropie. Nu ştia de ce. Era pasărea de vină, era fata…?! Făcu câţiva paşi şi crăpă buzele uşor s-o întrebe ceva. Nu ştia ce. Era pasărea, era fata …?! Deşi se apropiase până la o aruncătură de priviri, fata nu remarcase că bărbatul se oprise în faţa sa şi îşi vedea în continuare netulburată de ale sale. Bărbatul tuşi scurt încercând să-i atragă atenţia. Abia atunci fata îşi ridică ochii şi-l străpunse cu privirea. Era ciudat felul în care îl privea fata. Nu avea o privire ca orişicare, ci îl fixa drept în ochi, iar prin ochi direct în suflet. Îi simţea privirile cum i se furişează printre gene, cum îşi fac loc prin orbite, cum se strecoară îndărăt prin tuburi încolacite şi îi coboară până jos în suflet. Bărbatul ar fi vrut să-şi răsucească privirile, dar îi plăcea felul în care îl privea fata, aşa că mai aşteptă. Nimeni nu-l mai privise aşa vreodată. Aţinti privirea fetei şi brusc închise ochii speriat ca şi cum privirile sale s-ar fi încurcat în privirile ei. Îi deschise din nou, de data aceasta timid, cu multă grijă. Nu, nu visa. Se putea vedea în ochii fetei ca într-o oglindă. Şi ceea ce vedea îl minună peste măsură. Era un cap de bărbat, fără îndoială capul său! Şi doi umeri de bărbat, fără îndoială umerii săi! Şi pe umărul drept o pasăre. Bărbatul încercă să înţeleagă cum ajunsese pasărea pe umărul său, dar nu reuşi. Se simtea depăşit de ceea ce i se întâmplă. “Numai fata este de vină, ea şi pasărea ei. Ce-o să zică acum lumea?” – se întrebă bărbatul. Şi privi îngrijorat în jur. Nimeni nu părea să se sinchisească însă de pasărea de pe umărul său. Bărbatul se mai linişti şi-şi întoarse din nou privirile către fată. Dar fata dispăruse. Rămăsese doar pasărea ei. Fata se pierduse cu totul înapoia privirilor sale împletite. Doar pasărea ei… Şi pasărea lui… Căci pasărea de pe umărul său, atrasă probabil de singurătatea celeilalte coborâse de pe umăr şi îşi întinsese aripile mari în faţa ei, fluturându-le aprig. Apoi începură să danseze acel dans al perechilor pe care păsările mari, cu penaje bogate, îl desfăşoară ca pe un ritual păgân, ca un zbor rostogolit pe pământ. Păsările dansau ca nişte bacante dezlănţuite, neobosite şi bărbatul simţi cum îl cuprinde o dintr-o dată o căldură, o fierbinţeală neaşteptată… Simţea cum se descompune, cum devine un abur, un gând. Jos, lumea părea din ce în ce mai mică. Sus, păsările rostogolindu-se-n zbor, ca şi cum ar fi croşetat cu aripile un spaţiu numai al lor, un timp numai al lor… Fata nu mai exista. Nici bărbatul nu mai exista. Doar pasărea ei şi pasărea lui…