vineri, 30 aprilie 2010

Mitică

Mitică a sosit la firmă ultimul. L-a introdus Lenuş. Lenuş era secretara. S-au întâlnit într-o dimineaţă la buticul lui Anghel de peste drum. Chiar aşa îi spune prăvăliei “Buticul lui Anghel”, scris mare cu litere roşii pe o pancardă albastră agăţată chiar deasupra intrării. N-avea cine ştie ce fantezie Anghel patronul. Deloc n-avea. Lenuş cumpăra de la el în fiecare dimineaţă un croissant cu ciocolată şi un iaurt activia cu bifidus efensis. În joia aceea Mitică stătea nehotărât în uşă oscilând între a intra cu tupeu sau a o lăsa pe altă dată. Ar cam fi intrat dar nu se avea în relaţii prea bune cu patronul. Până la urmă, de milă, Lenuş i-a luat şi lui un croissant cu ciocolată şi lui Mitica tare i-a mai plăcut. Mai ales ciocolata. Şi nu era orice ciocolată, ci cremă finetti. Aşa de mult i-a plăcut lui Mitică croissantul, sau cine mai ştie poate că i-a plăcut chiar Lenuş, că s-a ţinut după fată până la intrarea în clădire şi apoi mai departe până la etajul doi acolo unde lucra, ba chiar a intrat după ea în birou ca un hoţ de inimi ce era. Lenuş nici nu băgase de seamă. Abia când şi-a lăsat geanta lângă birou şi a dat să pornească calculatorul l-a văzut. A încrenenit. La început s-a speriat, tare s-a speriat, apoi a pufnit-o râsul. Mitică se întinsese la picioarele ei, cu botul pe labe şi o privea candid ca un copil. O vreme Mitică a stat ziua sub biroul lui Lenuş şi noaptea ascuns în debaraua cu mături. Nimeni nu mai ştia de el în afară de Lenuş. Asta până într-o dimineaţă când lu’ Tanti Vasilica i-a scăpat vasul de la făcătorul de cafea pe jos şi praf s-a făcut. A dat fuga la debara să ia spălătorul, a deschis uşa, l-a luat repede şi…. a rămas cu el în mână ca o statuie. A stat aşa în mijlocul drumului până a apărut într-o fugă Lenuş. Mitică dormea agăţat de spălător exact ca o prună într-un pom.
- Şşşşt… a pâsâit Lenuş repede - nu mai zi la nimeni te roooog…
După câteva momente de încremenire în uimire şi după ce şi-a dat seama că pata neagră de pe spălător nu era altceva decât o pisică făcută covrig în jurul băţului, Tanti Vasilica a început să râdă în hohote.
- Ia uite la el ce drăgălaş e. Ptiu, ptiu, ptiu, să nu-i fie de deochi că dulce mai e – a stupchit vecina de birou a lui Lenuş înspre patruped. Ia uitaţi ce am găsit aici – continuă ea pe un ton triumfător, privind spre ghemotocul negru tăciune cu două puncte galbene ca doi bănuţi de aur în loc de ochi, ce începuse să se deşire şi să se întindă ca un melc ieşit din cochilie. Tu l-ai adus? – întrebă ea spre Lenuş.
- Eu. Da să nu mă spui lu şefu te rog. Te rog, te rog, te rog… După masă îl duc înapoi dacă e nevoie…
Mitică a fost îndrăgit din prima clipă de tot biroul. De fapt la început nimeni nu-i spunea Mitică, ci îl chema pur şi simplu Pisoi.
- Pisoiiii, pisi, pisi, pisi – îl chema Lenuş dimineaţa când îi dădea să mănânce într-o cutie de brânză de vaci de plastic sub biroul ei, parizer sau cremvuşti luate de la prăvălia lui Anghel de peste drum cu douăj dă lei kilogramu.
Mitică l-a botezat Emil într-o dimineaţă când citea în gazetă despre scandalurile din fotbal
- Bă, Mitică de la ligă e mai negru în ceru gurii decât tine – i-a explicat Emil prinzându-l de bărbie şi scuturându-l uşurel ca pe un ghemotoc de lână. Iar tu eşti mai Mitică decât el – completă Emil văzând că nimic nu-l zdruncină pe pisoiul care continua să clatine din cap în ritmul iniţiat de Emil chiar şi după ce acesta se reapucă de citit.
Şeful nu venea des în biroul în care lucra Lenuş, căci avea propriul office peste drum, dar cu toate acestea Matei s-a căznit vreo lună de zile să-l înveţe pe micul scouter să se ascundă sub birou când vede că intră cineva străin pe uşă.
- Auzi mă?! Dacă vezi că se deschide uşa, uite aşa, îi arăta Matei crăpând uşa îndeajuns cât să se facă curent şi să o audă pe doamna Mateescu ţipând din fund de lângă rafturile cu dosare că-i e frig, te târâi pe burtă şi te bagi sub birou oriunde ai fi, îi explica el luându-l de guler şi târându-l peste mocheta maronie până sub cel mai apropiat birou ca să-l înveţe drumul în condiţii de mers târâş. Că dacă nu faci aşa, uite aici ajungi, îi arăta Matei aruncând un cocoloş de hârtie la coşul de gunoi şi pe urmă la ghenă. M-ai înţeles?! – îşi termina el de fiecare dată pledoaria.
Şi deşi nimeni n-ar fi crezut la început minunea, strădania lui Matei a dat roade căci Mitică a învăţat să se ascundă sub biroul lui Lenuş de fiecare dată când se crăpa uşa.
Şi asta n-a fost nimic. Matei, care între timp devenise tatăl adoptiv, s-a săturat ca Mitică să-şi dea drumul de fiecare dată lângă PC-ul lui. Că o dată era să ia şi foc, când Mitică a facut pipi exact printre găurelele de aerisire şi a produs un scurt circuit de mai mare frumuseţea. Noroc că bărbatul a fost pe fază şi a vărsat repede cafeaua din care sorbea peste flacăra albăstruie. Aşa că Matei a decis să-l înveţe să facă la veceu. Ceea ce a fost floare la ureche căci Mitică era un învăţăcel tare ascultător. Doar apa n-o putea trage că era cu chestie d-aia pe care trebuie să apeşi mai cu putere că altfel face fâs fâs, lăcrimează un pic, da nu curge nimica.
Marea lovitură a venit însă cam un an mai târziu, în decembrie 2007. Domnul Georgescu trăia cel mai complicat moment al vieţii sale. Piaţa dădea semne de oboseală, o serie de societăţi de investiţii din vest începuseră să vândă masiv. Înspre est, prin Rusia, Ucraina, deja lichidaseră. Domnul Georgescu ştia că piaţa avea să coboare mult în continuare. Cu cât? Pentru cât timp? Nimeni nu ştia. Se mai încercau manevre disperate dar singura decizie curajoasă ar fi fost totul sau nimic. Domnul Georgescu îşi alesese un pachet periculos de care trebuia să scape şi plasa ordinele pe piaţă. Apoi mai adaugă, mai adaugă… pachetul se facu luuuuung lung. Domnul Georgescu clătină din cap şi se duse să-şi spele mâinile. I se umeziseră teribil. Se întoarse tot nehotărât. Ar fi putut foarte bine să-l întrebe pe şef. Dar astfel de întrebări nu se pun. “Ce trebuie să fac şefu ca să-mi pice în palmă un careu de aşi? Dar o quintă royală?!” În meseria asta e vorba de fler. Ai, eşti mare, n-ai, eşti un oarecare. Domnul Georgescu se aşeză la locul lui, privi absent spre ecranul calculatorului şi rămase înmărmurit. Cât lipsise el, un minut-două, tot contul fusese golit. Totul fusese vândut. Totul, absolut totul. Toate acţiunile firmei. Nu mai rămăsese nici una. Un purcoi de euroi.
- Cine a făcut asta? – a izbucnit domnul Georgescu.
Nimeni nu-i răspunse deşi vreo două capete se ridicară agale înspre dânsul.
- Cine a făcut asta? – insistă domnul Gerogescu pe un ton iritat.
- Ce-a făcut, domnu Georgescu?!
Domnul Georgesccu îi privi cu coada ochiului atent pe fiecare dintre ei. Niciodată nu se făcuseră glume proaste în birou. Iar aceasta ar fi fost una extraordinar de urâtă. Domnul Georgescu îşi cuprinse capul în palme. Numai el ar fi putut să o facă. Era atât de stresat încât probabil nici nu-şi dăduse seama. Simţea că se sufocă. Se ridică de pe scaun în viteză lăsându-l să se prăbuşească în urma-i, alergă la geam, deschise ferestrele şi începu să respire viguros. Jos, maşinile mişunau ca furnicile. “Şi eu sunt tot o furnică” filozofă domnul Georgescu. “Ce poate fi strivită oricând cu un băţ de chibrit doar”. Se aplecă în jos peste pervaz. Bătea vântul rece.
- Drace…se auzi glasul lui Matei, cineva a vândut tot. Absolut tot.
Ceilalţi verificară şi ei şi rămaseră blocaţi. Fiecare făcu aceleaşi manevre şi confirmară ceea ce bănuiau. Domnul Georgescu era cel care vânduse tot. Îl priveau îngroziţi. De ce o făcuse? Era o sinucidere curată. Unii îl priveau cu milă, alţii cu teamă, dar toţi îşi spuneau în gând că domnul Georgescu a înnebunit. Nu-i dăduse nimeni aprobarea pentru o tranzactie de asemenea anvergură. Erau acolo toţi banii firmei.
- Cine a făcut astaaaaa…..? – a ţipat domnul Georgescu sfâşietor de s-ar fi auzit până la şefu în birou dacă n-ar fi fost plecat.
- Mitică, domnule Georgescu - se auzi dintr-o dată un glas subţire iţit din tăcerea de gheaţă. Era al lui Lenuş, care speriată de moarte încerca să bâiguie ceva. Ştiţi…. Cât aţi fost la baie…. Mitică s-a aşezat la calculatorul dumneavoastră şi a apăsat nişte taste pe acolo… nu ştiu exact ce a apăsat.
Dacă n-ar fi fost extraordinar de grav toţi ar fi izbucnit în râs. Dar era… Şi totuşi toate analizele detaliate făcute până la sfârşitul zilei au arătat că Lenuş avea dreptate. Cel mai probabil era că Mitică făcuse tranzacţia apăsând din întâmplare doar două taste din cele multe pe care le avea tastatura pentru a răspunde cu YES la două întrebări capitale “sell all?” şi “confirm?”.
A fost o noapte de chin pentru toată lumea. Domnul Georgescu n-a mai dormit acasă ci la Matei de teamă să nu facă vreo prostie şi în plus toţi i-au spus să stea acasă urmănd ca unul din ei să-i dea vestea cea neagră şefului.
Şi exact aşa, discutând despre cine şi cum să-i dea vestea şefului i-a surprins acesta când a intrat dimineaţă ca o furtună în birou, la o oră mult mai matinală decât de obicei.
- Aţi văzut?! – a aruncat el în fugă şi a deschis televizorul pe canalul de business. A căzut bursa azi noapte în America. E la pământ. În Asia a fost prăpăd. Azi se prăbuşeşte şi la noi. Cine a vândut tot ieri a fost inspirat. A fost un geniu. Dacă o fi existat vreunul...
Toţi rămaseră cu gura căscată. Nu puteau crede aşa ceva.
- Vindeţi ce mai puteţi. Emil tu…. – începu şeful să împartă sarcinile în dreapta şi în stânga şi nimeni nu-l opri. Abia la urmă, când omul se lăsă sfârşit pe un scaun, Matei îşi luă inima în dinţi şi îi şopti:
- Am vândut ieri…
- Aţi apucat să vindeţi ceva ieri? – se lumină şeful şi pentru o clipă simţi cum energia începe să îi şerpuie prin trup şi să îi gâdile buricele degetelor. Extraordinar. Ce aţi vândut?
- Tot! - şopti Matei
- Tot?! - se încruntă şeful ca după o glumă proastă. Cum adică tot?!
- Tot, tot! – insistă Matei.
Şeful dădu buzna la primul calculator, îl împinse pe domnul Cepeleagă şi deschise screenul cu sumarul tranzacţiilor. Într-adevăr, fusese vândut tot. Nici nu ştia ce să facă, să sară în sus de bucurie sau să cadă moale ca o cârpă pe speteaza scaunului. Zâmbi uşor.
- Cine dracu a făcut-o? A salvat compania. Din câte îmi dau eu seama cred că o să intre în consiliul de administraţie, o să primească o felie mare din acţiunile companiei şi un fotoliu de piele la ultimul etaj cu vedere spre Splai.
Şi fiindcă nimeni nu îi răspunse insistă.
- Cine a făcut-o? – apoi se încruntă iar căci toată lumea stătea cu ochii în pământ ferindu-şi privirile.
Până la urmă Lenuş îşi dădu genunchii într-o parte şi arătând spre ghemotocul de blană neagră care tremura la picioarele ei murmură:
- Mitică!
Nu vă mai povestesc toată tărăşenia până la capăt. Cert este că Mitică a fost declarat erou şi în timp scurt viaţa sa s-a schimbat complet. A căpătat propriul lui fotoliu de bambus cu pernă de lână pus chiar sub fereastra din stânga lângă filodendron, a încetat să mai mănânce parizer şi cremvuşti de la Anghel, ci doar tacâmuri de pui de la Avicola Călăraşi şi boabe Royal Canin de la Carrefour şi se plimba ca un belfer pe toate birourile fără ca nimeni să-i ceară socoteală. Doar când auzea uşa dădea fuga şi se pitula sub biroul lui Lenuş aşteptând acolo cu inima cât un purice ca vizitatorul nepoftit să plece, pentru a-şi relua apoi plimbările printre computerele înţesate de cifre şi socoteli.
De altfel tranzactia uriaşă derulată la începutul lui decembrie nu a fost ultimul pas în materie de investiţii finaciare la care Mitică a participat, căci de fiecare dată când se ajungea într-un impas se găsea cineva care să zică mai în glumă mai în serios “da’ ia să vedem Mitică ce zice”. Şi alegerile lui Mitică au fost întotdeauna fericite, rezultatele deciziilor sale fiind cu mult peste media unui broker obişnuit. Până şi seful l-a chemat de vreo două ori când busra s-a aflat la cotitură. “Da’ Mitica ce părere o avea?” a zis el foarte serios şi Mitică a fost adus în birou la şefu într-un coş de rafie pe care Lenuş îl adusese de acasă ca să îl transporte până jos la aer curat si înapoi.
Vremurile au fost însă din ce în ce mai grele pentru companie, bursa a continuat să scadă brutal şi deşi banii fuseseră salvaţi nu era încă momentul pentru investiţii, piaţa fiind practic paralizată. Mai mulţi colegi au trebuit să plece, activitatea restrângându-se destul de mult. Şeful a renunţat la biroul lui şi s-a mutat cu ei în biroul cel mare unde era destul loc. Doar Mitică se simţea înfloritor şi cotinua să-şi fluture coada neagră printre computere sau să toarcă ca o felină ce era sub biroul lui Lenuş.
Asta până într-o zi de septembrie, doi ani mai târziu, când Matei care îl coborăse în coşul de rafie până la uşa clădirii ca să îşi ia gura de aer, s-a întors după o jumătate de oră cu coşul gol.
- Nu-i! – a ridicat el din umeri deznădăjduit. L-am căutat peste tot. A dispărut pur şi simplu. L-a mâncat pământul.
Lenuş însă a zâmbit dulce aşa cum numai ea ştia să zâmbească de fiecare dată când cineva întreba de domnul director şi ridicându-se în picioare murmura printre buzele unse proaspăt cu ruj cărămiziu.
- Cred că ştiu unde e!
Şi aruncând o privire peste grădinile din spatele clădirii îl ochi într-o curte cu crizanteme movulii lângă o roşcată durdulie şi plină de vino-ncoa.
Mitică s-a întors după vreo două zile şi a mai participat la vreo trei-patru tranzacţii mari, căci piaţa începuse să crească uşurel. Nu mult, dar constant. După încă o lună însă a dispărut definitiv. Şi roşcata din grădina cu crizanteme la fel. Acuma unii zic că ar fi fugit în lume cu roşcata, alţii ar fi fost gata să jure că ar fi văzut cum l-a călcat 361 în apropiere de fântână, iar alţii mai optimişti spun că l-ar fi momit americanii şi că ar fi ajuns specialist la bursa de la New York. Nimeni nu poate să bage mâna în foc pentru ce s-a întâmplat cu adevărat, dar toată lumea e unanimă în a recunoaşte că Mitică a fost cel mai bun lucru care li s-a putut întâmpla vreodată, în viaţa lor anostă din biroul 37 de la etajul doi.

vineri, 23 aprilie 2010

Magnoliu


un magnoliu model “ninsoare de primăvară” pentru buchetu de magnolii a lu madelina gospodina (recunosc, e oleacă întârziat; ar fi trebuit să apară mai acu câteva săptămâni când s-a făcut recensământul, dar a rămas uitat într-un aparat foto pe la capitală şi abia acu a ajuns la constanţa; nu, nu pe jos)

joi, 22 aprilie 2010

Care este păcatul nostru naţional?

Întrebarea o pune Ovidiu pe blogul “La colţu’ străzii” şi am aflat de ea de pe Hotnews via Dan Şelaru. Întrebarea e interesantă şi recunosc că mi s-au tot răsucit gândurile ca şerpii din capul Medusei în jurul subiectului în ultimii ani. Cu ce greşim în aşa hal, încât am ajuns aici?! Şi când spun “aici” nu mă refer nici la situaţia economică, nici la cea politică, nici la cea socială şi nici măcar la cea morală, deşi dacă ar fi să mă sperii de ceva, mai tare şi mai tare m-aş speria de halul în care am ajuns legat de acest ultim criteriu. Când vorbesc despre “halul în care am ajuns” mă gândesc la faptul că suntem atât de nemulţumiţi de noi înşine încât am început a ne urâ. Zâmbet mic! Nu, nu ca indivizi, căci românii nu sunt nemulţumiţi niciodată de ei înşişi când au o problemă, ci de ceilalţi care le pun beţe în roate şi îi împiedică să-şi vadă de treabă, deci nu nemulţumiţi de noi înşine ca indivizi ci ca popor.
E evident că românii nu sunt nici cel mai rău popor din lume şi nici cel mai bun. Avem o mulţime de calităţi dar şi o mulţime de defecte, unii ne plac, altii ne înjură, unii n-ar pleca niciodată de aici, alţii nu s-ar mai întoarce niciodată aici. Şi totuşi care ar putea fi “păcatul nostru naţional”?!. Eu spun fără prea multe dubii că neseriozitatea, lipsa simţului de răspundere şi pănă la urmă lipsa bunului simţ. Iar când spun “bunul simţ” nu mă gândesc la cei şapte ani de acasă ci la acel bun simţ instinctiv care ne permite să ieşim cu bine, cu fruntea sus din orice învârtoşare a evenimentelor.
Cred că cel mai bine ar fi să argumentez alegerea mea cu un exemplu. Să spunem că domnul Popescu vrea să schimbe uleiul la maşină. Şi fiindcă domnul Popescu e un om tare comod şi cam certat cu tehnica preferă să facă asta la un service (de altfel cine o mai face în ziua de azi acasă?!; despre schimbul de ulei vorbesc). Iar pentru că domnul Popescu are ceva cheag dar şi mândrie execută această operaţiune nu la un oarecare service de cartier ci la unul cu ştaif din centrul oraşului. Să-l urmărim deci pe domnul Popescu în acţiune (dumneavoastră staţi cu ochii pe meşterul Barabulea căci el e eroul principal).
- Cioc, cioc – ciocăne domnul Popescu la uşa service-ului
- Poftiţi vă rog – se aude o voce blondă ca de vrăbiuţă dinăuntru. Ce doriţi?
- Păi aş vrea şi eu să schimb uleiul la maşină.
- Da, luaţi un bon de ordine de acolo şi luaţi un loc.
Domnul Popescu se execută şi ia loc lângă alţi doi domni care citesc unul Libertatea şi altul Click, luate la întâmplare din vraful mare de ziare aruncate pe masă de către conducerea unităţii pentru a mai îndulci plictisul celor veniţi să-şi schimbe uleiul. Dilema n-are. Domnul Popescu trage cu ochiul şi zâmbeşte mulţumit. Domnul de lângă el are bonul 21 căci îl ţine pe masă lângă portofel, domnul de mai încolo are 22 căci se scobeşte cu douăjdoiul între dinţi, iar el are 23. Aaa… Uite că pe domnul 21 l-a strigat deja. Merge repede. Aşa a crezut domnul Popescu. După vreo jumătate de oră intră şi 22, după care mai trece încă o jumătate de oră fără să se întâmple nimic. Aaa… pardon, se mai întâmplă ceva. Apare un jeep negru cu numere de Bucureşti şi trage exact pe rampă. Domnul Popescu se încruntă pentru că între 22 şi 23 nu ştie să mai existe vre-un număr. Întreg, poate jumătăţi da. Apoi începe să mormăie, dar mai aşteaptă fără să crâcnească încă cinşpe minute, timp în care mai pare o cuconiţă blondă cu pantofi cui şi duex piece bej care trage în faţa porţii, îi lasă cheia băiatului, îi spune două vorbe, îi strecoară un ceva în buzunar şi pleacă val-vârtej într-un Audi negru condus de un bărbat elegant cu perciuni lungi şi subţiri până la maxilarul de jos, un strop de cioc şi ochelari de soare. Când şi maşina doamnei urcă pe rampă domnul Popescu nu mai suportă şi încearcă o lămurire cu domnişoara vrăbiuţă.
- Ştiţi, e soţia…. - şi domnişoara se apleacă la urechea domnului pentru ca secretul să nu fie împrăştiat vulgului şi-i explică încrengătura de rudenie dintre cuconiţa blondă şi domnul patron.
Domnul Popescu e nervos. Îl bate gândul să plece deşi a pierdut deja prea multă vreme. Domnişoara încearcă să-l înduplece să rămână.
- Vreo zece minute trebuie să mai dureze şi-i gata, urmaţi dumneavoastră.
Ei, n-au fost zece, au fost douăzeci dar cine dracu stă să le numere, vorba bancului.
Aici puţină atenţie vă rog, că intră în scenă meşteru Barabulea!
- Cine e cu CT-2831? – întreabă pe un ton baritonal un bărbat vânjos, îmbrăcat într-o salopetă albastră care probabil cu două, trei săptămăni în urmă fusese curată.
- Eu – se ridică domnul Popescu timid.
- Talonul şi cartea maşinii – cere bărbatul vânjos imperativ.
- Talonul uitaţi-l aici – întinde domnul Popescu mâna – da’ cartea maşinii nu cred că o am la mine. Nu ştiam că pentru schimbat uleiul îmi trebuie cartea maşinii.
- Păi aţi face bine să o aveţi alfel o să mergeţi acasă sau la alt service – i-o taie domnul în salopetă albastră scurt, după care se răsuceşte pe călcăie şi dispare.
Domnul Popescu a rămas năuc. În schimb domnişoara nu pare impresionată de numărul de adineauri şi-şi vede liniştită de jumulitul unui fir rebel din sprânceană ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- N-am domnişoară cartea maşinii. Cum s-o am, că n-o ţin în maşină, o ţin acasă în sertarul de la bibliotecă. Ce dracu fac acu’?
- Ei lăsaţi domnu că n-o fi dracu chiar aşa de negru. Discutaţi şi dumneavoastră ca de la bărbat la bărbat cu meşteru Barabulea şi se rezolvă – ciripeşte domnişoara vrăbiuţă zbătându-şi uşor genele deasupra ochilor albaştri ca o pajiste celestă.
Domnul Popescu încruntă sprâncenele a mirare.
- Meşterul Barabulea?!
- Da, meşterul Barabulea. Omu care a fost aici adineauri. Îl găsiţi în spate la ţigară.
Domnul Popescu a înţeles. Nu e născut nici el de ieri de-alaltăieri. Îl găseşte pe meşterul Barabulea în spate cum îi spusese domnişoara fumănd o ţigară exact lângă semnul “fumatul interzis” scris cu litere negre pe fond alb şi-apoi încercuit şi tăiat cu o dungă roşie. Sub semn, o tavă meşterită artizanal dintr-o aripă de Logan, în care se lăfăie vreo sută de mucuri de ţigară, confirmă faptul că locul nu e ales deloc întâmplător. Treaba se rezolvă imediat şi fără cartea maşinii. Munca în schimb nu începe imediat căci meşterul a ajuns abia la jumătatea ţigării, iar în cafea nici măcar n-a apucat să-şi înmoaie buzele. Până la urmă se încheie şi etapa “pauză” şi meşterul Barabulea ia doi saci de plastic pe care îi scosese mai devreme de la maşina dinainte, îi pune frumos peste scaunul de la Dacia domnului Popescu ca să nu murdărească scaunele şi dă să urce la volan. Îl opreşte însă domnul Popescu care pedant coboară marginea sacului de plastic peste întreg scaunul evitând astfel ca salopeta soioasă a meşterului Barabulea să ia contact cu îmbrăcămintea miţoasă care imită blana de astrahan pe care a ales-o doamna Popescu personal cu mânuşiţele dumneaei.
Restul a fost floare la ureche. Nici cinşpe minute. Bine… ar fi fost floare la ureche dacă meşterul Barabulea n-ar fi lăsat găleata din plastic mai acana altfel încât o parte a uleiului a apucat să se scurgă pe jos în loc să-şi facă culcuş în găleata colectoare de ulei, fostă Savana cu teflon, d-aia de ţine departe aspargiliusu.
Şi dacăăă… meşteru Barabulea n-ar fi târâit filtrul ăla proaspăt scos, cu uleiul curgând din el, luar-ar naiba să-l ia, de la locul lui de sub capotă, până la cazanul cu filtre uzate, murdărind astfel în două locuri atât masca din spate cât şi bara de protecţie. Nu-i vorba că omul când a văzut s-a sesizat şi a scos o lavetă din buzunar şi le-a întins bine până nu s-au mai observat deloc, decât la o privire foarte atentă şi mai cârcotaşă sau dacă dădeai cu degetul.
Şi… a mai fost un mic incident la sfârşit când domnul Popescu l-a prins de mânecă pe meşter şi i-a şoptit drăgăstos la ureche ca unei amante fierbinţi.
- Meştere, te rog să cureţi filetul ăla de la buşon şi să strângi cu cheie dinamometrică să nu se înţepenească. Ca ultima oara mi-a rupt omu buşonu în baie când a vrut să-l desfacă – a explicat domnul Popescu fără să fie sigur că termenii tehnici folosiţi au fost tocmai corecţi.
- Domnu… da ce credeţi, că noi suntem la cizmărie aici?! – i-a replicat meşteru Barabulea fără ca domnul Popescu să înţeleagă exact ce a vrut să spună cu cizmăria.
Oricum, deşi a dat din cap de jos în sus ceea ce la noi la români înseamnă că da, a făcut ca la bulgari adica nici nu a curăţat nici filetul şi nici n-a strâns cu cheie dinamometrică ci cu una scoasă de la brâu cu care şi desfăcuse de altfel.
- Luaţi loc aici lângă mine un pic să vă fac devizu şi sunteţi gata – zâmbeşte meşterul Barabulea pentru prima dată şi domnul Popescu înţelege ca s-a cam ajuns la capăt de drum.
- Păi atâta uleiul, atâta filtrul, atâta lavetele, atâta degresantu, atâta manopera… 112 lei şefu. Şi laşi dumneata 150 să fie rotund.
- Daaaa… de ce ai trecut 25 de lavete? Ce dracu ai făcut cu atâtea? – încearcă domnul Popescu marea cu degetul.
- Cum domnu, n-ai văzut cât ulei a curs mama mă-sii de căldare?! Uite, din cauza dumitale m-am făcut ca un porc – începe meşteru Barabulea să se enerveze şi să-şi scuture cu mâinile murdare de ulei salopeta şi mai murdară de ulei.
Domnul Popescu ar mai fi adăugat că uleiu l-a sters cu lavete vechi şi nu noi şi de murdărit s-a murdărit că-i prost şi nu din cauza lui, dar a preferat să nu-l enerveze mai rău pe meşter. Ar mai fi întrebat desigur şi unde naiba consumase degresant că pe filetu de la buşon nu pusese nici un strop aşa cum îl rugase, da a renunţat văzând că nu-s cine ştie ce bani. În schimb manopera… Ei da, aici chiar i-a sărit muştaru.
- Da de ce ai pus domnule o oră. N-ai lucrat nici juma de oră. Cu pauze cu tot.
- Cum domnu n-am lucrat? Da n-ai văzut cât am stat să se scurgă uleiul? Ce, ai fi vrut să-ţi pun d-ăla de-al meu bun peste ăla înnegrit al dumitale?!
E adevărat stătuse, nimic de zis, recunoaşte domnul Popescu în gând. Stătuse!
- Şi-apoi astea e stas dom’le, aşa scrie la stasuri, un schimbat de ulei o oră. Aşa e stasu la toate servisurile.
Domnul Poescu a dat din umeri căci nu ştia deloc cum stă treaba cu stasurile privind schimburile de ulei la toate servisurile, a scos trei hârti de cincizeci, şi-a luat maşina şi dus a fost.
Eee… acuma dacă tot am dat exemplul acesta să tragem o linie şi să socotim. Meşterul Barabulea putea să facă o treabă mai bună, cu adevărat profesionistă?! Sigur că putea, dar preferă s-o scalde cu pauze, cu şpăguţe, cu dat rasol, cu neatenţie, cu lipsă de bun simţ, fără pic de grijă pentru locul lui de muncă, pentru felul în care arată, fără grijă pentru ceea ce lasă în urmă, fără să-i pese de impresia clientului care iese pe uşă. De ce? Neseriozitate!
Managementul putea să facă o treabă mai bună? Putea desigur. De altfel managementul a împrumutat un sistem de lucru din afară, lucios, plăcut ochiului, dar care funcţionează româneşte. Managementul ştie de toate problemele din companie, de locul de fumat, de mizeria care se întinde peste tot, de salopetele murdare, de şpăgi?! Ştie desigur, dar îl doare fix în cu… în cot. Iese banu? Iese! Şi-atunci de ce să se complice?! Neseriozitate!
Atât la nivel de conducere cât şi la nivel de execuţie exersăm adesea acelaşi amatorism în activitatea de zi cu zi. Amatorismul e opusul profesionalismului. Nu învăţăm din greşeli ci facem “cum ştim noi”, nu pregătim serios un businees, o activitate, ci mergem pe ciupeli, pe “cum o fi, o fi”, nu ducem până la capăt, facem compromisuri, nu corectăm, acceptăm că “merge şi aşa”…
De când ne ştim suntem într-o continuă tranziţie pentru că nu suntem în stare să gestionăm realitatea, momentul. Suntem într-o continuă criză pentru că realitatea ne surprinde de fiecare dată.
Şi în plan individual, familial, ne lovim de aceeaşi problemă. Lipsa unor ţeluri clare şi abordabile, sau ceea ce e şi mai grav setarea eronată a unor praguri ne fac să trăim în multe cazuri într-o lume paralelă, ireală. Toţi vrem să facem banii ca Becali, să fim frumoşi ca Brad Pitt şi puternici ca Stallone (că ălălalt nu mai e puternic, e guvernator). Iar când nu ajungem acolo ne dăm cu capul de pereţi şi ne plângem că suntem năpăstuiţi de soartă. Nu facem analiza alternativelor, nu alegem realist, nu decidem cu mintea ci adesea sentimental. Şi în timp ce cu un ochi ne uităm la LCD-ul nostru luat acum trei ani cu bani grei, pe celălalt îl scăpăm spre capra vecinului ce, uite a dracului, cască ochii la un 3D de toată frumuseţea.
Am fost tentat să spun că păcatul major al românilor este superficialitatea şi nu neseriozitatea şi încă mai cred că păcatul acesta se contopeşte cumva între cele două, dar cred că superficialitea implică anumite carenţe în capacitatea de a gestiona o problemă, în timp ce neseriozitatea accentuează tocmai faptul că există resurse dar ele nu sunt folosite, lucrul nu este dus până la capăt.
Până şi părţile noastre “bune” (cel puţin aşa cum le văd cei mai mulţi dintre români) cred că vin tot din neseriozitate.
Ştim să facem haz de necaz! Nu?! Că doar ne-seriozitate înseamnă să nu fii serios, să faci glume, să faci mişto, să faci băşcălie.
Ştim să trecem peste greutăţi. Ne facem frate cu dracu până trecem puntea, nu?! Şi pe urmă…?! Altă punte, alt drac şi hop în cârca lui….. şi altul şi altul. Şi ne mai minunăm apoi că sunt grămadă dracii de jur împrejur, de parcă am trăi în iad.
Ne pricepem la toate, ne descurcăm în orice situaţie. Dar din păcate cine se pricepe la toate nu se pricepe în realitate la nimic.
Mmmm… da uite ca şi părţile astea bune încep să pară ne-bune. Offf… că tare mai sunt cârcotaş…

Aşa-i?!

marți, 20 aprilie 2010

Ploi cu noi


Ploaia se întinde ca o pisică leneşă şi luuuungă, se plimbă noaptea peste ţiglele sparte, coboară pe burlanele vechi din care rugina muşcă în fiecare seară la ceasul al doişpelea, se împrăştie printre flori în grădină, pentru ca în cele din urmă să dea ocol casei o dată, de două ori, de nouă ori şi-apoi să sară gardul la vecin printre frunzele de pelin.
Petalele florilor de cireş şi-au pus pălărie de rouă şi-şi zâmbesc una alteia pe sub genele false în timp ce o magnolie despuiată îşi flutură trupul roz şi mândru coz pe sub ochii unui moş brusture ce stă să se scuture.
În faţă, două lalele pestriţe, cu fiţe, adună în cupa rotundă apa din cer. O narcisă bătrână le-a învăţat că-i numai bună de-aruncat pe obraji în dimineţi rotunde ca să capete pieliţă moale şi fină ca de femeie. Trei zambile nubile chicotesc într-un colţ şi-şi dau coate că poate-poate un liliac posac se va trezi din dormitat şi le va face curte.
Mai spre vecini un trandafir înţepător se-ntinde cu spor şi priveşte de sus o viţă-de-vie cam belalie “eu mă grăbesc, căci mâine poimâine înfloresc” dar aceasta şugubeaţă îi răspunde zâmbind pe sub mustaţă “eu mă cam perpelesc până-nfloresc, recunosc, fac flori mici ca pentru pitici, da’ şi când plesnesc…!!!”
La poartă o domnişoară gărgăriţă, cam pestriţă şi-un june fluture superb, înalt şi spelb, s-au ascuns îmbrătişaţi sub o floare de cicoare aşteptând cu nerăbdare să ia o gură de soare.
Doar un melc cotobelc s-a-ncumetat să iasă din casă, dar şi-o ţine pe umăr într-o plasă căci s-a dus până la o mătuşă căpuşă trei răsaduri mai încolo s-o întrebe de sănătate şi dacă mai poate.
Ploaia a bătut de la un capat la altul tot cartierul. Acum s-a întors acasă, a mai dat o dată curţii roată, apoi mi s-a aşezat pe-al fereştii pervaz îmbufnată ca o lacrimă de fată.

duminică, 18 aprilie 2010

Simple speculaţii

Deşi am mai sugerat asta şi am fost contrazis constat că blogosfera nu respiră decât în cursul săptămânii. Sâmbăta şi duminica e aproape moartă, la fel ca circulaţia pe strada din faţa blocului.
Mmm…. asta probabil pentru că în weekend:
a) doamnele
- cos
- deretică
- fac mâncare
- spală
- fac lecţii cu copiii
b) domnişoarele
- petrec până după miezul nopţii
- se trezesc târziu
- lenevesc
- îşi fac unghiile
- ascultă muzică
- îşi piaptănă mâţa
c) domnii şi domnişorii
- fac tot ce le cer doamnele şi domnişoarele

vineri, 16 aprilie 2010

Soluţie

Da’ un capac la tuciu ăla dă fierbe în Islanda nu se poate?! Să nu mai facă atâta fumăraie…

joi, 15 aprilie 2010

Constatare

mmm… sunt toate; dacă stau bine să mă uit nu lipseşte nimic; bine, unele chestii sunt în plus, dar pot fi lăsate deoparte; mai trebuie doar un ac vrăjit care să coasă din petale pajişti…

marți, 13 aprilie 2010

O zi ca oricare alta

Fetiţa strânse mai tare degetele femeii şi ridică ochii întrebători temători către dânsa.
- Mami?!
Femeia se oprise brusc, îşi cuprinsese tâmplele între degetul mare şi arătător într-un gest tipic bărbătesc şi le masa rostogolindu-şi apăsat buricele degetelor. Ridică privirea, apoi zâmbi spre fetiţă.
- Mă doare capul mami. Mă doare doar un pic capul puiule, atât – o linişti ea pe copilă.
Dar era mai mult decât o simplă durere de cap. Picioarele prinseră a se înmuia ca două cornete de îngheţată în mijlocul verii iar privirea începuse să se destrame în şuviţe lungi şi subţiri, asemeni perdelei din plastic tăiată fâşii pe care o aveau bunicii la uşa bucătăriei de vară de la ţară şi se unduia ca o bacantă în bătaia vântului. Simţi că-şi pierde echilibrul şi căută un punct de sprijin încercând să n-o sperie pe fetiţă. Se retrase uşor, cu paşi mici ca un orb şi se rezemă în cele din urmă cu spatele de zid.
- Mami?! – ridică din nou fetiţa privirea cu aceeaşi expresie temătoare.
- Mi-a mai trecut puiule. Mi-a trecut aproape de tot. Mai stăm un minut să-mi trag sufletul şi mergem.
Ridică ochii şi atunci îl văzu pe trotuarul de zivazi. Era un bătrân cu un pardesiu lung lung până în pământ şi purtând pe cap o pălărie înaltă asemeni unui joben un pic înfundat. Era tare ciudat bătrânul. Părea decupat dintr-un vechi magazin şi lipit prost pe o copertă strălucitoare a unei reviste mondene. De fapt, privind cu atenţie avu impresia că lucrurile stau întocmai pe dos. Imaginea bătrânului era extrem de bine conturată, în timp ce tot ceea ce îl înconjura părea difuz ca un tabloul din aripi de fluturi ce-şi tremură sufletele. Avu senzaţia că bătrănul îi zâmbeşte şi-i face cu ochiul. Trase aer în piept, strânse din nou mâna fetiţei, apoi traversă strada în fugă. Bătrânul stătea aşezat pe marginea de beton a gardului de la intrarea în parc, cu mâinile în poală şi cu bărbia sprijită în piept. Când le văzu zâmbi cu toată gura. Fetiţa se eliberă din strânsoarea mâinii, alergă câţiva paşi şi se opri în faţa bătrânului ca un căţeluş în uşa din dos a măcelăriei. Bătrânul întinse palma, o mângâie pe creştet, apoi o strecură în interiorul pardesiului ca şi cum ar fi căutat ceva în buzunarul de la piept. O scoase încetişor ţinând între degete ca pe un pahar de cristal o lalea galbenă văpăi pe care o întinse fetiţei. Femeia zâmbi. Bătrânul o măsură din creştet până în tălpi şi duse cealaltă mână la piept, de unde scoase printre reverele pardesiului un buchet întreg de lalele roşii. Fetiţă bătu fericită din palme. Doi trecători miraţi se opriră câtiva paşi mai în spate şi începură să şuşotească. Femeia îşi cufundă faţa în flori. Miroseau a pământ şi a verde. Ar fi vrut să mulţumească bătrânului şi să plece, dar constată că nu-şi putea mişca picioarele. Parcă erau înţepenite în beton. Bătrânul părea ireal. Coborât dintr-un vis. Nu-i plăceau visele. Visele erau ca marea. Înşelătoare. Nu te puteai sprijini cu spatele de ele. Nici minunile nu-i plăceau. O vreme jucase cu colegele la loto şi în fiecare duminică spera să câştige dar se ruga de fiecare dată să nu fie o sumă prea mare. N-ar fi ştiut ce să facă cu ea. Bătrânul întinse mâna şi o petală de cais scuturată din copacul de peste gard i se aşeză cuminte în palmă. Închise palma, apoi o deschise. Un fluture alb cu patru ochi negri risipiţi pe aripi începu să clipească. Bătrânul suflă înspre el şi fluturele îşi luă zborul. Un “ohhhh…” prelung se auzi din spatele femeii, dinspre oamenii care începuseră să se strângă în jur. El însă nu-i băgă în seamă şi continuă să întindă palmele amândouă, să le închidă, să le deschidă şi să sufle peste fluturii care îşi luau zborul cu zecile ca o perdea de zâmbete zburătoare. Surâsul femeii se transformă într-un râs stingher din care hohote mici se desprindeau asemeni petalelor de cais amestecându-se printre ele. Fetiţa privi zâmbind înspre maică-sa. Avea ochii strălucitori ca doi licurici răscolind noaptea cu aripi de catran. Bătrânul termină de împrăştiat fluturii, îşi strânse mâinile în poală şi îşi cufundă iarăşi bărbia în piept. La colţul buzelor înflori însă un zâmbet. Unul mic, abia descifrat. În spatele său parcul abia se mai zărea printre aripile de fluturi, asemeni unei picturi întocmite din aruncări zglobii de pensulă tare.
Apoi brusc bătrânul îşi ridică pălăria. Doi porumbei albi aşezaţi pe creştetul său începură să gângurească amuzaţi de situaţie şi să tropăie uşor, pentru a-şi lua în cele din urmă zborul spre cer. Oamenii aplaudară. Bătrânul care abia îşi aşezase pălăria la loc pe creştetul pleşuv şi-o ridică din nou şi se aplecă să mulţumească mulţimii. Alţi doi porumbei iviţi în loc îşi luară zborul, apoi alţi doi şi alţi doi şi alţii, căci bătrânul nu contenea să mulţumească mulţimii, să-şi pună pe cap pălăria caraghioasă, apoi s-o ridice şi s-o plece la pământ într-un gest elegant. Dacă la început se auziseră câteva glasuri spunând “aaa… ştiu cum a făcut asta” valurile de păsări ridicându-se unul după altul în alb îi făcură pe toţi să aplaude zgomotos şi să se-ncânte.
Bătrânul o privi pe femeie în ochi. Se sperie. Privirea bătrânului era gravă. Se simţea ca în faţa profesorului de matematică care îi făcuse viaţa atât de grea în şcoală. Bătrânul îi întinse mâna. Femeia o întinse pe-a ei ca într-un gest somnambul. Degetele li se cuprinseră şi femeia simţi cum primăvara îi pătrunde în vene ca o soluţie de apă cu sare înainte de a fi instalată în salvare. Simţi furnicături în vârful degetelor ca un curent electric subţire şi-şi retrase mâna. Dar furnicăturile nu osteneau s-o irite. Când îşi privi degetele constată ca în vârful fiecăruia dintre ele îi crescuse câte o gărgăriţă. Femeia zămbi. “Gărgăriţă riiiţă / zboară-n poieniiiţă / şi-acolo unde-i zbura / să fie casa ta” le cântă ea şi gărgăriţele îşi desfăcură aripile mici ca unghiile de pitici voinici şi-şi luară zborul. Bătrânul nu păru însă mulţumit de ceea ce găsise în ochii femeii aşa că se ridică în picioare, se apropie de ea, apoi într-un gest cel puţin curios îşi desfăcu pardesiul ca şi cum ar fi vrut s-o cuprindă cu totul în el. Fără însă ca ea să aibă timp să se sperie îl închise la loc ca un pelican uriaş care îşi dezmorţeşte aripile. “Oooo…” strigă mulţimea. În spatele său parcul fusese complet schimbat, ca-ntr-o răsucire de mantie a unui iluzionist uriaş. Florile, copacii, aleile, gardul. Până şi vechiul chioşc de ziare. “E cu siguranţă o felie de vis” îşi spuse femeia şi îşi ciupi palmele până cănd acestea începură să sângereze. “Dacă nu e vis atunci e de rău, tare rău” – completă ea, apoi îşi luă copilul de mână şi se smulse din mulţimea încântată. Abia după cinci minute de mers grăbit avu curajul să privească peste umăr. Bătrânul nu se mai vedea. Nici oamenii strânşi în jurul său. Doar parcul verde crud stropit în culori curcubee de mulţimea de flori. Şi gardul negru elegant din fier forjat, şi chioşcul de ziare ca un foişor mic pentru copii. Şi oraşul. Oraşul întreg se schimbase. Femeia privi în jur descumpănită. Făcu câţiva paşi înapoi înspre parc. Apoi se opri şi se întoarse. Fetiţa mirosea laleaua. Oameni grăbiţi se loveau de umărul ei şi-şi continuau apoi drumul către destinaţii necunoscute. Erau mulţi, mult mai mulţi decât bănuia. Printre capetele lor i se păru că vede jobenul bătrânului. Alergă înspre el făcându-şi cu greu loc printre oameni. El era.
- Unde pleci? Unde crezi că te duci?! Nu poţi fugi şi lăsa totul aşa!
Bătrânul o privi zâmbind blajin.
- Ce să las aşa?
- Totul. Lalelele, fluturii, porumbeii, parcul. Da, mai ales parcul.
- De ce?!
- Pentru că ai transformat realitatea. Nimeni nu poate face asta. Nimeni nu are dreptul să facă asta. Trebuie să te întorci şi să pui totul la loc cum a fost – scrâşni femeia de-a dreptul furioasă.
- Care realitate?! - întrebă bătrânul la fel de calm. A mea?! A ta?! E ei?! Care realitatea?! Realitatea nu există. Realitatea e ceea ce simte fiecare. Realitatea si-o croşetează fiecare. Sunt miliarde de realităti.
Femeia se trase un pas în spate surprinsă. Bătrânul scoase din buzunarul pardesiului său vechi şi uzat un cui.
- Ce-i ăsta? – îl întrebă el pe un domn grizonat care tocmai trecea pe lângă ei.
- Un creion – răspunse domnul peste umăr fără să se oprească.
Bătrânul îi apucă palma şi fără să-l ferească din raza privirii îi puse în palmă obiectul. Era un fulg. Femeia îl privi mai mult decât mirată. Bătrănul ridică din sprâncene ca şi cum ar fi vrut să spună “Vezi!? Ţi-am spus eu!”. Ea lăsă fulgul să alunece pe trotuar şi când atinse asfaltul acesta se transformă într-un cărăbuş care se grăbi să se ascundă într-un petec de iarbă.
- Nu mai face asta! Mă oboseşti - ţipă ea.
- Eu nu fac nimic. Tu faci – îi răspunse bătrânul sobru şi femeia îl privi mânioasă. Tu ai adus şi lalelele, şi fluturii, şi porumbeii, şi florile din parc, şi iarba crudă… Fiecare vede ceea ce vrea să vadă. Eu doar atât am făcut – mormăi bătrânul…
- Cum poţi să spui asta?! Ştii bine că nu-i aşa şi că minţi – se înfurie femeia. Bătrănul zâmbi larg pentru prima dată după întâlnirea lor de la poarta parcului.
- Hai să ne întoarcem să-mi arăţi ce am făcut eu – zămbi el împăciuitor apucând-o de umăr.
Femeia se răsuci pe călcâie şi se întoarse val vârtej la porţile parcului. Exact la poartă o ţigancă cu fuste înflorate îmbia trecătorii cu lalele. Femeia privi înspre florile ţigăncii şi apoi spre buchetul său de lalele. Păreau surori gemene. Chiar şi floarea galbenă a fetei semăna extrem de bine cu cele câteva ce se lăfăiau într-o găleată albă lângă genunchiul ţigăncii.
- Ce-i frumoaso?! Te-ai întors să-ţi mai dau un buchet?! Hai că-ţi dau din astea mov. Ia uite aici, o minunăţie. Hai la ţiganca să-ţi dea pe alese, că tare mai eşti frumoasă tu fată…
Femeia ridică ochii speriaţi spre bătrân şi acesta îi răspunse cu aceeaşi ridicătură din sprâncene “Vezi!? Ţi-am spus eu!”. Privi înpre parc. Nu erau roiuri de fluturi şi nici valuri de porumbei, dar erau acolo. Doi stăteau chiar pe chioşcul de ziare. Trei se lăfăiau la soare pe poteca spre cireşii înfloriţi. Doi sub băncuţă. Alţi câţiva alergau printre flori. Încercă să-şi amintească câţi văzuse înainte să apară bătrânul. Nu-şi mai amintea să fi văzut vreunul dar nici să-i fi căutat cu atenţie. Privi pe sub sprâncene spre bătrân. Începu să i se facă ruşine. Bătrânul avea dreptate. Pâna la urmă se părea că nu are nimic a face cu toată povestea. Privi cu atenţie potecile, bordurile, gardul proaspăt vopsit, chioşcul de ziare. N-ar fi putut spune cu siguranţă dacă se schimbase ceva sau bătrânul doar o ajutase să le vadă cu alţi ochi. Acesta ridică din nou din sprâncene. Femeia zâmbi. Era pus pe şotii bătrânul. Cu ochii în pământ de ruşine femeia zări lângă marginea de beton a gardului două gărgăriţe. Apoi încă două. Se aplecă şi ridică una pe vârful degetului. “Gărgăriţă riiiţă / zboară-n poieniiiţă / şi-acolo unde-i zbura / să fie casa ta” îi cântă ea şi gărgăriţa îşi desfăcu aripile şi dispăru. La fel si bătrânul.

vineri, 9 aprilie 2010

alergeni

mă doare capul; a crescut mare şi galben ca o lună plină înfiptă în băţul de pendulă moştenită de la bunicul, ce-şi clatină orele lungi pe peretele gol dinpre răsărit… baaang - baaang…, baaang - baaang…; miresme grele de zambile se strecoară şerpeşte noaptea printre barele groase de la grilajul de fier forjat al ferestrelor, se târăsc pe covorul moale de lână din sufragerie, pentru a se ascunde în cele din urmă colac în pantofii mei negri cu bot ascuţit, de unde privesc cu ochi sticloşi suierându-şi ameninţător limba despicată; trei lalele mov ciocăne în fiecare seară obsesiv în fereastra dinspre grădină şi fiindcă nimeni nu le deschide continuă să toace apăsat în sticlă ca-n Gymnopédiile lui Satie; pisica vecinului a înşfăcat pielea de peşte în care stătuseră ascunse ca boabele de măzare trei ouă colorate, în roşu, în galben şi în verde şi odată cu ea şi colţul din dreapta al casei care s-a jupuit ca o zugrăveală igrasioasă până la alb astfel încât acum se vede direct afară cum muguri de trandafir îşi iţesc sufletele subţiri din beţele bătrâne taiate scurt, scurt de tot, ca o unghie-n carne; un ghem de narcise din ce în ce mai galbene îşi flutură spre cer pâlniile strecurând noaptea şi îngropând în plasa deasă de stamine razele lunii.

joi, 8 aprilie 2010

Gând (11)

M-am cam săturat! Suntem douăzeci de milioane de români care ne plângem întruna: “vai, vai, vai, în ce ţară de căcat trăim”.

Flash

am fost câteva zile în bucureşti şi am văzut: lebede albe, lebede negre, raţa cu gâtu roşu, alte raţe sălbatece viu colorate de ziceai că-s pictate cu pensula şi date cu lac, păuni cu coada mmmmmare mare făcută evantai, veveriţe, cai, magnolii, alte flori, cireşii din grădina japoneză neînfloriţi, oameni bucurându-se de soare, un căţel cu picioarele din spate betege care avea în loc o osie cu rotiţe, un triptic floral ce mi-a plăcut, gropi, puzderie de gropi, praf…
am fost în bucureşti şi n-am văzut: caişii, corcoduşii, piersicii şi merii sălbateci explodând în floare….

duminică, 4 aprilie 2010

La Înviere

Ajungem cu o jumătate de oră înainte de doişpe. Lume mai puţină ca în anii trecuţi. Maşini mai multe. Multe chiar în faţa bisericii, pe trotuar, pe şosea, în mijlocul şoselei. Negre, patru ori patru, bemveu, memveu, puţeu. Ultimii veniţi le lasă chiar în mijloc, pe linia de tramvai. SMURDU nu mai e prezent ca anul trecut, când fata aia simpatică, studentă la medicină, a venit să îngrijească un copil leşinat chiar lângă noi. Mde, e criză. Familii cu copii mici, bunici, căţei, purcei, ca la picnic. Stau în maşina parcată pe trotuar cu uşile deschise şi ascultă slujba din difuzoare. O femeie schimbă un pampers. Nici o adiere de evlavie, de pioşenie în aer. Un taxi galben opreşte chiar în faţa bisericii, între oameni şi rămâne acolo cu luminile pe avarie. Tineri mulţi ca la club. Râsete, mobile, flashuri, lumânări groase. Lângă taxi opreşte un 4x4 negru. Coboară un domn la costum şi o doamnă elegantă. Piu-piu ţăcăne telecomanda. Rămân lângă maşina proaspăt spălată, e doişpe fără cinci. Şase dulăi mari se învârt ambetaţi prin mulţime, derutaţi de faptul că noaptea s-a îmbulzit dintr-o dată. Unul înalt, roşcat şi frumos se opreşte în faţa noastră, face pipi pe roata volztvaghenului de lângă noi, apoi se culcă. O maşină albă, uriaşă, ca o şalupă americană trece încet, foarte încet, printre oameni. Înăuntru un chinez ce priveşte mirat în stânga şi în dreapta. Un homeles stă pe refugiul de tramvai şi se ia de oamenii care trec pe lângă el. E beat. Beat mort. Altfel ar ţipa de durere. Două taxiuri vin în viteză şi frânează brusc. Din cele două maşini coboară vreo 15 persoane, femei cu fuste largi şi înflorate, puradei, mustăcioşi. Au calculat bine, la uşa bisericii se împarte lumina. Mai vine un taxi. Doi tineri. După bagajele pe care le scot din portbagaj au nimerit prost, căci au câte două valize cu etichete multe, semn că vin de la aeroport. Dar nu, rămân la slujbă. Ea desface un buzunar de la rucsacul lui şi scoate două lumânări subţiri. Le-or fi avut în toată călătoria cu ei?! Din taxiul oprit de ceva vreme în faţa bisericii cu luminile pe avarie coboară trei piţi. Picioare lungi, fuste scurte. Luăm lumina. Parcă nu se mai împarte ca în anii trecuţi de la brichetă. Cam o treime dintre oameni au luat şi au plecat. Domnul la costum şi doamna elegantă s-au dus, n-aveai cum să-i ratezi căci alarma face iar piu-piu şi maşina neagră clipeşte zgomotos din toate farurile. Chinezu n-a dispărut, a oprit la vreo douăzeci de metri mai încolo, a aprins o lumânare şi stă ca un cocostârc în mijlocul drumului. Un poliţist şi o poliţistă într-o maşină albastră cu luminile clipocitoare aprinse taie încet mulţimea. Mulţimea se strânge la loc ca o amibă. Cei doi tineri cu bagaje s-au cufundat între oameni şi ascultă slujba. Bagajele rămân nesupravegheate pe lângă ei. Periculos. Mai multe maşini opresc, deschid geamul, iau lumină şi pleacă. Hmmm… un drive-in pentru luat lumină ar fi mers de minune. O idee pentru băieţii isteţi. La anul. Acum e linişte. Oamenii s-au topit în baloane rotunde şi galbene de lumină şi-au dispărut. “Hristooos a înviiiat din morţi / Cu moartea pre moooarte călcââând”…

sâmbătă, 3 aprilie 2010

Cocoşatul

Dacă ai fi întrebat pe cineva cum arată n-ar fi ştiut să-l descrie. Ar fi început desigur cu “areee… o cocoaşă, aşa rotundă şi merge aplecat şi într-o parte ca un schilod”, după care n-ar mai fi fost în stare să-ţi spună nimic. Nici cum îi sunt ochii, nici cum îi arată mâinile, nici ce faţă are, nici ce culoare îi e părul. Pentru toţi era cocoşatul, o mogâldeaţă de om aproape rotundă, cu chipul mai cernit decât hainele pe care le purta, ce apărea ca o umbră a tristeţilor colective imediat ce răsărea soarele, pentru a dispărea apoi ca un nor răsfirat de vânt imediat ce se răzleţeau negurile.
Îşi petrecea majoritatea timpului în faţa bisericii, şezând pe marginea de beton şi cu spatele lipit de gardul de sârmă împletită al acesteia, ascunzându-şi cocoaşa între sufletul deşirat ca un abur ruginiu şi privirea aspră a lui Dumnezeu. Nu întindea mâna şi nu cerea niciodată nimic, dar oamenii îi lăsau câte o bucată de pâine sau câte un ban, iar el dezvelea de fiecare dată câte un bogdaproste gros şi întunecat, ca un urs în lanţ care mulţumeşte cu un ochi umed fiecărui călător ce-i aruncă în treacăt o privire blândă.
Cel care l-a dat de gol a fost un pui de ţigan. Nemulţumit ca n-a primit el ci cocoşatul jumătatea aburindă de brânzoaică cu stafide, puiul de ţigan s-a înfuriat şi arătând cu degetul spre cocoşat a început să zbiere cât îl ţineau plămânii “nu e cocoşat adevărat, e un şarlatan, are o cocoaşa falsă, vă spun eu” şi ca să-şi dovedească spusele s-a apropiat de acesta şi nici una nici două l-a izbit cu putere în cocoaşa rotundă. Spre uimirea tuturor cerşetorilor şi a puţinilor trecători din zonă pumnul copilului s-a afundat în cocoaşa ca o mână de femeie în coca moale de cozonac. “Haa, uite, are o pernă la fel ca Gogu a lu’ Iordan” concluzionă el mulţumit şi-şi încrucişă sfidător braţele. Cocoşatul nu reacţionă ci doar se ridică uşor şi o şterse schiopătând, urmărit de o duzină de priviri şi o mulţime de murmure.
Câteva zile nu a mai apărut. Unii spuneau că l-ar mai fi văzut ici colo în oraş, alţii că ar fi murit în accidentul de la moara părăsită când un perete înalt de cărămidă se prăbuşise brusc, cert este că dezvăluirea copilului a împărţit cartierul în două, jumătate care îl consideră pe cocoşat un şarlatan şi o jigodie ca toţi ceilalţi şi cealaltă jumătate care îi lua apărarea considerând că era un om bun şi sărman chiar dacă infirmitatea sa nu era una reală ci închipuită.
Revenirea sa a trecut neobservată, aşa cum îi trecuse şi viaţa. E adevărat că bucăţile de pâine se împuţinaseră iar monezile de fier erau din ce în ce mai rare. Asta până când…
Asta până într-o seară când o şleahtă de derbedei din cartier a decis să-i aplice o corecţie cocoşatului pentru a-i îndrepta cocoaşa şi a-l întoarce între oameni cum se exprimase elegant unul din membrii ei de vază.
- Şi zi aşa… ai cocoaşă mă?! – îl atacă primul pe nepregătite la îmbufnatu soarelui.
- Cocoaşă de piftie mă? Sau din fulgi de oaie? – râse grosolan al doilea împungându-l cu degetul in piept.
Al treilea îl izbi cu piciorul în stomac apoi îl prinse de gât cu o mână şi cu cealaltă începu să-i jupoaie hainele ca pe o piele de şarpe.
- Să-i vedem cocoaşaaaa……. Să-i vedem cocoaşaaaa…….. – strigau toţi într-un glas în timp ce băiatul ce-i jupuia hainele începu să-i dezvelească uşor spinarea ca pe o placă memorială din marmură instalată pe zidul mâncat de igrasie şi gata să se prăbuşească al unei case dărăpănate.
- Unuuuuu, doooooi, treiiiiiiiiii – strigau toţi în cor şi cămaşa se prăbuşi ca un miel cu gâtul tăiat la picioarele cocoşatului lăsând aninată în spinare într-un echilibru precar o pernă veche, din care icicolo se iţeau fulgi albi smotociţi, ca dintr-o aripă de înger încremenită în nenaştere.
- Deci de-ăsta ne eşti cocoşatule? – întrebă unul dintre băieţi agăţând cu două degete perna şi trimiţând-o cu un şut precis peste gardul bisericii…..
Şi-atunci brusc toate râsetele încetară. Toate feţele vesele deveniră schiloade. Toată zarva prostească se transformă într-o tăcere de criptă ca o cangrenă rozând încet, cu dinţi invizibili din siguranţa îngâmfată. Toate semnele de întrebare se aliniară drepte în semne de uimire. Mai mult decât de uimire, de groază. Groază şi scârbă. Căci odată înlăturată perna spinarea cocoşatului dezveli adevărata infirmitate care îi îngrozi până şi pe vitejii luptători ai dreptăţii. Cocoaşa bărbatului nu era nici atât de rotundă şi nici atât de mare cât lăsa el să se vadă, dar era cu adevărat hidoasă, îngrozitor de hidoasă…
În înlemnirea care îi cuprinse pe toţi cocoşatul îşi adună în grabă hainele şi dispăru după primul nor într-o fugă schiloadă. Perna căzută peste gardul bisericii la picioarele lui Hristos nu făcuse decât să ascundă decent ani în şir adevărata diformitate.
A tuturor.