vineri, 28 mai 2010

Dialoguri imperfecte

- Auzi tu?! Ai deschis?
- Nu dragă, ce vorbeşti. E prea devreme.
- Şi oamenii?
- Să mai rabde. Deşi mă îndoiesc că s-a trezit vreunul aşa cu noaptea-n cap.
- Bineeee… – oftă floarea de crin împreunându-şi la loc petalele în aşteptarea răsăritului de soare...

miercuri, 26 mai 2010

Albastru

Când am ajuns acasă maică-mea mă aştepta în uşă.
- Auzi, hai nu te dezbrăca, treci te rog cinci minute pe la domnul Iftiadi că i-am promis de vreo două zile, da uite că uita-i, că treci şi pe la el să vezi ce-i cu apa aia de-i curge în bucătărie, că are nişte scurgeri la chiuvetă şi ştii că nu se pricepe săracu…
Tare mă enervau afacerile astea ale maică-mii cu toţi vecinii din bloc care mă implicau mai cu voie, mai fără voie şi pe mine. Du-te la Popeasca de la trei să vezi de ce nu-i merge calculatorul că şi ea ne-a dat nouă de Crăciun oala aia mare de făcut sarmale, du-te la Georgeasca de la parter să vezi de ce nu mai merg prizele că şi ea e cumsecade şi ne-a vândut pontu cu manevra la contoar să consume mai puţin, du-te la Mihăileşti că li s-a blocat pisicu cu gâtul în grilajul de la balcon şi bineînţeles că şi ei sunt cumsecade că ne-au dat butoiul pentru varză acu doi ani şi tot aşa. Singurul loc unde mă duceam cu plăcere era la Doamna Balaban. N-o să vă explic acuma de ce dar cred că bănuiţi. Şi fiindcă la Doamna Balaban mă duceam destul de des nu puteam s-o refuz pe maică-mea, să-mi sară pe urmă în cap “că la aia te duci una două, că nici nu ştiu ce afaceri ai tu cu ea, da când te rog şi eu ceva mă refuzi, că ăsta eşti tu, încăpăţânat, leit taică-tu”. Aşa-i maică-mea. Până la urmă a trebuit să mă schimb, să-mi iau sculele şi să urc până la şase la domnul Iftiadi. În lift chiar mă gândeam dacă o să-l recunosc pe vecinu de la 47. Nu-l văzusem în toată viaţa decât o dată sau de două ori şi singura imaginea care se profila în memorie când încercam să strâng toate bucăţile de informaţie despre domnul Iftiadi era o pată mare, diformă şi cenuşie.
Ciocăn la uşă, o uşă veche mai mult ca sigur de pe vremea lu Nea Nicu, dacă nu şi mai veche. Nimic. Mai ciocăn o dată, de data asta în ropote galopante. “Intră” îmi răspunde cineva înfundat. Intru. Domnul Iftiadi trăieşte de mulţi ani singur. De când i-a murit nevasta tot singur e. Se vede că trăieşte de mulţi ani singur. Chiar foarte bine se vede. Lucrurile îi sunt aruncate claie peste grămadă prin casă, ca şi cum stăpânul lor le-ar fi dat drumul din mână acolo unde se găsea atunci când n-a mai avut nevoie de ele. Haine, tigăi, sticle de Cola, vreo câteva de votcă, pantofi, ciorapi, ziare, ceşti de cafea, farfurii nespălate, hârtii mâzgălite, mulţime de ghemotoace de hârtie, norişori din puf de praf, pâine uscată, pixuri… Arunc un ochi în dormitor. Patul e desfăcut şi hidos, cu cearceafurile aburind parcă făcute ghemotoc într-un colţ, cu salteaua dezvelită impudic şi păstrând în centru o amprentă rotundă de trup ghemuit, ca o curvă bătrână având imprimată pe retină imaginea trupului ultimului ei iubit. Intru în bucătărie. Domnul Iftiadi stă la fereastră şi priveşte afară. Ca un cuier în care ai atârnat o salopetă arată domnul Iftiadi. Exact ca un cuier din acelea care existau pe vremuri peste tot, cu un băţ rotund de lemn lăcuit, cu semiluni în vârf dispuse simetric pe un cerc, şi jos cu alte semiluni pe post de picioare şi suport pentru umbrele tot prinse tot pe un cerc de diametru ceva mai mare de data aceasta. E lung, deşirat iar hainele curg pe el. Are plete domnul Iftiadi. Nu s-o mai fi tuns de când i-a murit nevasta?! I-ar fi cât se poate de uşor să se ascundă după orice copac, atât de subţire e domnul Iftiadi. Acum nu se ascunde, stă cu coatele sprijite pe pervazul ferestrei, uşor aplecat şi priveşte afară.
- Am venit să văd ce-i cu scurgerile. M-a trimis maică-mea, a zis c-a vorbit cu dumneavoastră...
Domnul Iftiadi nu reacţionează în nici un fel. Arunc un ochi sub chiuvetă. Ooo… Instalaţia e de pe vremea lui Pazvante. Cu plumb. Cineva a tras de ţevi şi una a cedat. S-a fisurat acolo unde se îmbină cu bateria. După cum sunt smulse amândouă, cel mai probabil este că cineva a încercat să se urce pe chiuvetă şi era să cadă cu ea. Aici e de muncă nu glumă. Trebuie înlocuit tot, absolut tot, ţevi, baterie, conexiuni.
- Domnule Iftiadi, cred că problema e mai complicată decăt am bănuit. Mai bine chemaţi un instalator, un profesionist. E mult de lucru aici.
Domnul Iftiadi nici nu pare să mă fi auzit. Surd nu e că mi-a răspuns adineauri. O fi băut?! Mă uit iar sub chiuvetă. Apa ţâşneşte din ţeava fisurată şi se aruncă ca-n piscină într-un lighean roz de plastic în care probabil doamna Iftiadi spăla pe vremuri rufele. Ligheanul e pe jumătate plin. Mă întreb ce se va întâmpla când se va umple. Mă întorc pe călcâie şi dau să plec când domnul Iftiadi îşi aminteşte brusc de mine.
- De unde domnule atâta albastru?. Stau şi mă întreb, de unde?! Şi marea imensă e albastră, şi cerul nesfârşit e albastru, ba chiar dacă te uiţi bine şi aripile pescăruşilor au o tentă albăstruie…
Mă uit şi eu peste umărul domnului Iftiadi. Mie nu-mi par cu nici o tentă albăstruie, mie îmi par albe albe. Oricum, mă bucur că proprietarul apartamentului de la numărul 47 dă semne de viaţă căci vreau să-i atrag atenţia asupra câtorva amănunte înainte de a pleca. Şi vecinului de sub el trebuie să-i atrag atenţia asupra unui aspect important. Îl paşte o inundaţie.
- Domnule Iftiadi, cred că trebuie să sunaţi la instalator destul de repede, căci situaţia e destul de gravă. Şi în nici un caz să nu mai mişcaţi ţevile astea două, că abia se mai ţin în câteva puncte. Astea de plumb, le vedeţi?
Domnul Iftiadi nu pare să mă fi auzit nici acum. Ori e beat ori e tâmpit. De data asta plec fără să-i mai arunc nici o privire. Deschid uşa şi când s-o închid pe dinafară îmi amintesc de robineţii de izolare. Mă întorc repede, mă bag iar sub chiuveta, dau să-i închid, dar neam să se mişte. Sunt înţepeniţi, probabil n-au mai fost folosiţi de zeci de ani. Deci singura izolare rămâne din coloană. Toată scara. Să fie sănătos.
- M-am tot întrebat domnule care este scopul vieţii, de ce trăim. Ştiu, mulţi s-au întrebat. Unii au găsit şi răspunsuri. Cei mai mulţi oameni mor împăcaţi domnule, ştii?! Nu din prea mult bine, ci pentru că au găsit liniştea aceea. Există un anotimp al tuturor momentelor importante. Aşa cum primăvara e anotimpul florilor crude, vara al trandafirilor, toamna al crizantemelor şi iarna al florilor de gheaţă, aşa şi cu oamenii. Fiecare vârstă are florile ei. A bătrâneţii e împăcarea cu sine şi cu Dumnezeu.
Rămân mut. Mai bine nu mă întorceam. Nu ştiu de ce dar mă simt aşa stingher când oameni care nu-mi sunt foarte apropiaţi încep să-mi vorbească despre problemele lor, încep să-mi facă confidenţe, pogoară peste mine gânduri intime. Mă răsucesc pe vârfuri şi încerc s-o şterg.
- Ştii domnule… şi glasul se opreşte ca şi cum n-ar fi vrut decât să-mi atragă atenţia că nu-i frumos s-o şterg pe furiş. Apoi, când mă opresc şi mă întorc cu faţa, continuă – eu n-am găsit liniştea asta. Şi nici sensul… Şi nici nu mai am răbdare până la bătrâneţe.
Tăcem amândoi. Greu! Nu reuşesc deloc să suprapun cuvintele sensibile şi grave peste imaginea camerei dezolant de murdară şi neîngrijită.
- Cu cât ne depărtăm de material cu atât avem şanse mai mari să găsim liniştea spiritului. Căci până la urmă ce trebuie să ne mulţumim domnule, trupul sau spiritul?! De trup scăpăm mai devreme sau mai târziu, îl îngropăm, se alege praful şi pulberea de el. Spiritul se mută de ici colo şi dăinuie veşnic. Şi noi ne ocupăm toată viaţa doar să hrănim trupul, să-i satisfacem toate dorinţele ca unui copil răzgâiat. Camera asta nu-i decât hrană a trupului domnule, pat, haine, mâncare… – îşi încheie el pledoaria după o mică pauză, ca şi cum ar fi ghicit ce gândesc.
- Ştiţi, dacă aveţi nevoie de un instalator bun vă pot da eu un număr de telefon – încerc s-o cotesc şi să-mi pregătesc din nou drumul către uşa de lemn de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dacă nu şi mai veche.
Ştiu, sună ca dracu, dar ce să fac?! Vecinu nu dă semne c-ar vrea numărul, deşi ştiu foarte bine că are nevoie de el. Caut un petec de hârtie şi un pix să i-l scriu. Ridic un ghemotoc de la picioarele mele, îl desfac, îl întind cu palma şi dau să scriu. E o hârtie plină de mâzgălituri. Ici colo se mai poate desluşi câte ceva. E o poezie de fapt. “Clepsidra” e titlul ei. Titlul şi prima strofă au rămas intacte. “Plutind peste-al vieţii deşert / voi fi doar un nor trecător / ascultând al zăpezii concert / înghetând temător”. Celelalte strofe au fost şterse cu furie şi nu se mai poate citi aproape nimic. Mai pot reconstitui doar cuvintele sau sintagmele “bob de nisip”, “clepsidra”, “albastru”, “infinit”, “sufletului meu” cu care se termină unele dintre versurile mai lungi. Domnul Iftiadi e poet! N-am ştiut asta. Caut în agenda telefonului şi îi scriu numărul lui Nea Angelescu Instalatoru lângă gâtul clepsidrei.
- Problema e că atâta timp cât facem parte dintr-o colectivitate suntem constrânşi să trăim după regulile ei, de cele mai multe ori nescrise. Facem ce fac şi ceilalţi. E ca la metrou. Stăm lipiţi unii de alţii, ne înclinăm cu toţii la curbe, venim în nas la frâne, ne dăm pe spate când accelerează, alunecăm uşor înspre uşă odată cu puhoiul care coboară sau dimpotriva, suntem strânşi ca într-o menghină atunci când trupurile se înghesuie într-o staţie aglomerată pe toate uşile. Nu că n-am vrea să facem altfel sau că n-am putea. Dar nu avem loc să ne întindem înlăuntrurile. Rămân lipite de trup ca aripile păsărilor de curte care nu mai ştiu să zboare deşi natura le-a înzestrat cu aripi. Tot ce putem face e să ne ocupăm de limita trupului şi nu de interior. Înţelegi domnule, e ca la metrou…
Recunosc în sine ca în mare parte înţeleg, ce nu înţeleg e cum dracu de m-a adus maică-mea în situaţia asta. Unde naiba l-o mai fi întâlnit pe uscatul asta de Iftiadi? E cam dus săracu!
- Aveţi aici un număr de telefon al unui instalator bun. Vorbiţi cu el şi va rezolvă. Tot vă rezolvă. Eu trebuie să plec că mă grăbesc. Vă salut!
Dau să plec şi fără să vreau îmi pică privirea pe lighean. Ăla roz. E plin ochi. Nu mai plec. Dacă aş încerca să lovesc uşor cu ciocanul găurica aia pe care ţârâie s-ar putea să se obtureze. Plumbul se poate lucra. E moale ca plastilina. Şi cu ocazia asta îl rezolv şi pe vecinu de dedesubt. Îmi sumetec mânecile şi mă apuc de treabă. Domnul Iftiadi a tăcut. Continuă să privească pe fereastră. De când am intrat doar asta face. Nici nu i-am văzut faţa.
- Vezi domnule? Uite cât albastru – o ia domnul Iftiadi de la cap cu albastrul… - Când toate se termină rămâne doar albastrul.
Ridic ochii. De unde o fi ştiut că am terminat nu înţeleg, că nu şi-a coborât ochii spre mine. Dar are dreptate, parcă aerul s-a făcut albastru dintr-o dată. Şi are un aspect de gelatină parcă sau de sare. Da, seamănă parcă cu sarea de baie, aia pe care o pui în cadă să te înfioare plăcerile.
- Cred că am rezolvat-o pe moment – îi spun domnului Iftiadi sobru, în timp ce în gând mă felicit mult mai energic “sunt un artist, ce mai, dacă am rezolvat-o şi pe asta!”. În mod ciudat ligheanul chiar daca era plin ochi n-a dat pe dinafară, ba dacă n-aş fi un om cu capul pe umeri aş putea spune că e mai puţină apă în el decât mai devreme, când am dat cu ochii de el. Dar sunt.
- Vine un moment când tot ce-ţi doreşti e să te învălui în albastru. Să te înveleşti în el ca într-o mantie şi să te rupi de lume. Aici e secretul împlinirii, sâmburele. Să te rupi de lume şi să îţi construieşti propriul univers.
În mod absolut ciudat fereastra domnului Iftiadi îmi pare un zbucium continuu de albastru. Rotocoale de albastru ca pufii de vată se izbesc în fereastră, se îndeasă, se suprapun în straturi, se înmulţesc şi se desfac, se strivesc, alunecă. Aud sticla cum începe să geamă sub presiunea lor. Scânceşte ca şi cum interiorul i s-a rupt în bucăţi care se freacă unele de altele. Deşi e linişte simt cum îmi bubuie timpanele de parcă aş fi pe fundul mării. Domnul Iftiadi întinde mâna să deschidă fereastra. E nebun, e clar. Îmi ridic la timp geanta cu scule şi o iau la fugă fără să mă uit în urmă. Cu coada ochiului văd cum încăperea începe să se umple de un albastru vâscos ca o miere. Domnul Iftiadi stă nemişcat cu coatele pe pervaz şi cu ochii fixaţi undeva peste mare. Închid uşa la timp. Un ropot de valuri se aude izbind în uşă preţ de un minut. Apoi se face linişte. Cobor.

În următoarele zile am stat cu urechile ciulite să aud veşti despre domnul Iftiadi. Dar n-am auzit nimic. Absolut nimic. Abia în a patra zi am aflat că l-au găsit mort în casă. Cauze naturale au zis. Ce o însemna “cauze naturale” când moare un om de 50-55 de ani naiba ştie… Asta nu m-a liniştit deloc. Şi albastrul?! Am vrut să mă duc la morgă să verific singur dar mi-a fost frică. Tot pe lângă madam Niculescu Careleştiepetoate a trebuit să mă dau ca să aflu mai multe.
- Auzi dragă, cică era mort de o lună şi mai bine. Da cică a stat aşa cu coatele pe pervaz la soare şi s-a mumificat, d-aia nu mirosea. Auzi, se zice mumifiat sau mumificat? Aşa l-au găsit, cu coatele în geam şi cu bărbia sprijită în palme – se miră Madam Niculescu vizibil agitat, apăsând pe m-urile de la mumifiat şi mumificat – Şi nici cauza morţii cică n-ar fi prea clară. Ăştia nu zic nimic dar am aflat eu ce-au găsit. Da le e frică să zică. Şi nici în acte nu vor să treacă. Cică ar fi murit de la albastru în plămâni.
- Hai fugi tu, de la albastru în plămâni? - a sărit şi Madam Iorgulescu contrariată de aşa diagnostic. Cum dragă albastru în plămâni?! Adică apă la plămâni?
- Ei apă, nu vezi că eşti nuştiucum – se răţoie Madam Niculescu pufnind şi ţuguindu-şi buzele a dispreţ. De la metil trebuie să fi fost. Că n-o fi ştiut să-şi dea în gât şi o fi înghiţit toată sticla. Că tare mai era neîndemânatic săracul…

duminică, 23 mai 2010

Gâdele

Bărbatul acela nu avea nimic din impozanţa unui gâde. Şi totuşi cu asta se ocupa, mânuia ghilotina. Era mai degrabă scund decât înalt, mai degrabă firav decât puternic, mai degrabă speriat decât crud. Pe trupul său nu se profila trufaş nici un muşchi, anterbaţul îi era subţire ca un ram de cireş şi nu viguros ca un trunchi de brad, iar pieptul nu era bombat în afară ca o platoşă de oţel ci se arcuia uşor spre interior ca şi cum ar fi încercat să-şi concentreze tot înlăuntrul într-un punct, undeva în stânga sternului.
Bărbatul se trezea în fiecare dimineaţă odată cu zorile şi începea să cureţe lama subţire a ghilotinei cu un alcool fin din flori de mărgăritar chiar dacă lama era de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată curată, ca şi cum sângele s-ar fi refugiat speriat oriunde altundeva atunci când tăişul se repezea asupra capetelor zgribulite. O ştergea cu batista albă ascunsă în buzunarul de la piept cu colţul un pic iţit în afară, aburind uşor ceea ce îi păreau a fi pete dar se arătau în cele din urmă a fi doar umbre ale propriei priviri aplecate asupra-i, până când geana de soare, oricât de plăpândă ar fi fost, se oglindea într-ânsa pentru a se reflecta apoi cuminte pe peretele dinspre apus lângă goblenul cu moară şi salcie ca un fluture galben. După ce termina de curăţit lama îşi înfăşura o bucată de tifon în jurul degetului şi rotund ştergea locaşul în care gâturile mai fragede sau mai robuste, mai tinere sau mai bătrâne, mai elegante sau mai orişicum, se aşezau pentru ultimele clipe de nezbatere. La final ridica tăişul strălucitor şi îl fixa în poziţie verticală cu un fir de păianjen albastru crescut de mic în podul casei părinteşti, pregătind-o astfel pentru o viitoare descăpăţânare.
Nu avea mulţi clienţi dar îngrijirea ghilotinei îi ocupa tot timpul, de la răsăritul soarelui şi până la înserat, iar el o îndeplinea ca pe un ritual păgân fără să clipească, fără să tresară, fără să se vaite. Nici unul dintre cei ce îşi asezau gâturile pe ghilotină nu cerea îndurare, nu se târa în genunchi înspăimântat, nu îşi jelea sfârşitul grăbindu-se, ca şi cum lama subţire ar fi fost o uşă ca oricare alta spre lumea lui Hades. Ultimul client, unul dintre cei mai tineri pe care îi avusese de altfel, fusese un zâmbet timid crescut dintr-o naivitate fără margini pe un pat de iubire afânată precum sporii de Champignon în amestecul de turbă. Gâtul nici măcar nu i se spintecase ci se crăpase ca un lujer de floare crud şi zemos strivit sub greutatea propriei cupe. Imaginea sa sfâşiată fusese una tulburatoare şi tristă, ca multe dintre cele deja alungate. Dar nu pentru el. El tresărea o secundă, îşi ridica braţul stâng în dreptul inimii ca şi cum ar fi încercat să se asigure că-i aşezată la locu-i, apoi pleca liniştit la culcare, pentru ca a doua zi să se trezească iarăşi în zori şi să înceapă a lustrui lama subţire cu alcool fin din flori de mărgăritar. Căci el era gâdele…

miercuri, 12 mai 2010

Scrisori către Emilia

Emilio, ce faci tu mă fată mă?! Toate bune p-acolo pe la tine?!

Că uite noi abia ne ţinem ziulica p-acilea. Că pensii nu-s, alocaţii nu mai dau ăştia că crescurăţi prea mari, c-a zis femeia aia da la ghişeu că cum dracu de luă sor-ta alocaţia pân’la douăşcinci dă ani. Că cică de la opşpe trebuie să-i dăm înapoi da eu am zis să vină să-i ia, d-am dus toate alea la Liviu şi-am adus-o pă Aurica şi pă Maricica, nu-ş dacă le mai ştii că erau oo când ai plecat tu. Da găinile nu le-au vrut. Noroc cu ajutoarele astea de la primărie, că ne dă şi că n-avem de niciunele, şi dă frig, şi că suntem handicapaţi, şi că suntem diabelici…

Maică-ta e bine sănătoasă, se uita la teveu. Că azi e ultima zi, de mâine îl ducem la Liviu. Că de când cu criza am hotărât să vindem lecedu ăla dă două mii de parai şi să-şi vândă şi Liviu cu Lizuca frigideru, aragazu şi maşina de spălat că şi-alea tot vreo două mii făcea. Aşa că acuma o juma de lună ne dă nouă lecedeu lor să ne uităm la el şi o juma de lună îl iau ei înapoi. Şi la fel cu alea, cu frigideru, aragazu şi maşina de spălat. Aaa… nu mă tată că nu le mutăm şi p-alea. Ha, ha, ha, te ducea mintea, că de mică iereai deşteaptă… Nu, că noi le ţinem aici acasă, da vin ei şi-şi mai pun o chioftea la rece, sau îşi mai pregătesc câte o prăjeală ceva, sau îşi mai spală vreo boarfă.

Frate-tu şi a lu Liviu se duc dimineaţă la muncă şi vin seara obosiţi morţi săracii. Acum că a venit vara e de muncă în port. Că vin vapoare multe. D-astea de croazieră. Îl iau şi p-ăla micu a lu Liviu, Georgel, că el îi ţine de vorbă şi frate-tu cu a lu Liviu îi face la portofele. Merge binişor, mulţumim lu Dumnezeu, noroc cu străinii ăştia. Că şi dacă nu curge, pică. Da abia dacă ne ajunge dă mâncare, dă abonamentele la celulare şi la parabolice. Că dă benzină la motoretă mai scoatem cu gura de la unu, de la altu. Că ăştia, străinii adică, sunt cam cu capu în nori să dea dracii în ei, merg cu geanta pă umăr, cu portofelu în buzunar şi cu ceasu pă mână să fiu al dracului. Se mai găseşte câte un prost de român să le zică că cică să stea departe de ăştia care schimbă verdeţuri sau care vrea să le vândă vreo agricolă sau altceva, da ei tot p-a lor o ţiu.

Oricum acu e bine p-aicea că s-a încălzit. Că atlfel nu ştiu cum o duceam, că termină frate-tu toate gardurile din vecini. Ăla a lu moşu cu câinele mops din spate a ars cel mai greu că făcea jigodia aia pă el toată ziua şi s-a îngălbenit dă ziceai c-a dat în icter nu alta. Şi a lu Pandele, ăla de-i mă-sa procuroare şi el o arde cu curva aia de Victoriţa dă era colegă cu tine, să vezi că i-a luat ulucile toate dă i-a lăsat frate-tu numa stâlpii c-a zis că poate pune omu gard nou, da când colo l-a oprit Pandele şi i-a zis să vină să ia şi stâlpii că ce dracu să facă acuma cu ei aşa rari ca dinţii babii, că mai bine pune unu nou dă fier….

Emiliţo, da p-acolo cum e mă fată?! Mai merge bara? Tu fată, auzi?! Să nu care cumva să vii acuma îndărăt că e nasol rău acilişea. Chiar daca se împute şi p-acolo să nu vii mă înţelegi?! Că a dat marinelu o hârtie sau dracu ştie ce-a dat şi-a rămas fraierii fără biştari şi n-o să mai vie nici unu să-ţi puie la chiloţi, decât dacă vine omu d-acasă cu bonuri dă masă sau cu ce o mai avea, lumănărare d-alea de bronz, ghiuluri, ceasuri, ipoade, ifoane. Că ai văzut că şcoaseră ăştia ai lu Măru ifoane patrugi că şi-a luat şi-a lu Gelu de la unu dă trase merţanu cu numere dă ue chiar la el în faţa porţii. Şi lăsă şi uşile dăşchise.

Emiliţo, nici în conced să nu vii mă fată, că de când cu criza asta bate vântu păşte tot şi dacă bate vântu înseamnă că nu se mai înghesuie nimeni şi dacă nu mai e înghesuială nu-i nici rost de şmeneală. Că nu poţi să te mai apropii de geanta cucoanei că te vede şi ăla din capăt da la căşile de marcat şi ălălalt de la magazie care stă pă vine şi se uită încoa prin crăpătura uşii, aşa rău e peacilişea..

Hai că io te pup că mă duc să pregătesc lecedeu pentru Liviu. Şi să ne vedem sănătoşi după ce s-o trece criza mă fată…