Eleodor Vulturescu a fost un om care oricare altul. S-a trezit în fiecare dimineaţă la şapte, şi-a făcut duşul, s-a bărbierit, a luat un mic dejun frugal, apoi s-a grăbit spre servici. A stat ca toată lumea opt ore, după care de fiecare dată s-a întors acasă, şi-a sărutat soţia pe frunte, şi-a chestionat copiii asupra notelor primite la scoală, a mâncat legumele nefierte şi ciorba adesea fără gust, dar cu care se obişnuise după atâţia ani de căsnicie şi s-a aşezat în faţa televizorului. Eleonor Vulturescu părea un om fericit.
Prima fisură în pavajul fericirii până la adânci bătrâneţi a lui Eleodor Vulturescu a apărut odată cu scrisoarea de la fisc în care se menţiona că impozitul pe casa dumisale a crescut cu 30%. Iar asta după scrisoarea primită de la bancă ce spunea că rata la împrumut s-a mărit cu 12% şi cea de la asigurări în care scria că asigurarea pe casă şi maşină s-a mărit cu 8,75% (dar ca dacă e cuminte şi la locul lui de la anul va primi o reducere) precum şi cea în plic bleu cu margini argintii de la job care îl anunţa că din cauza problemelor economice naţionale şi internaţionale generate de criză în general şi ale companiei în particular salariul său se va reduce cu 20%.
Domnul Eleodor Vulturescu nu era însă omul care să se sperie din atâta lucru aşa că a luat un creion şi o hârtie şi a croit un nou drum pentru el şi familia sa. Vândut casa, renovat căsuţa de la ţară în care trăiseră părinţii momentan în paragină, mutat cu toţii la ţară, crescut găini şi iepuri, cultivat legume, pomi fructiferi, vie, vândut una alta, construit anexe, lărgit gospodăria, construit sere. Planul era absolut realist şi realizabil aşa că domnul Eleodor Vulturescu s-a culcat la fel de fericit ca în fiecare seară.
Doar că…. n-a mers. Degeaba s-a căznit domnul Vulturescu să cârmească hardughia că n-a reuşit. Tot felul de probleme care nu ţineau niciuna de dânsul. Era exact ca şi cum el ar fi vrut s-o facă la stânga pe Armenească, dar o mână nevăzută îl prindea de guler, îl ridica un pic deasupra pământului cât vârfurile degetelor sa nu mai atingă ţărâna şi îl ducea tot înainte unde ştia ea. Ca şi cum altcineva i-ar fi croit propria viaţă.
Nu era prima dată când domnului Eleodor Vulturescu îi încolţeau dubiile asupra autenticităţii vieţii pe care o ducea. Prima dată îl furnicaseră în stomac asemenea gânduri când fusese invitat în Poiană la Balul de Crăciun al companiei, în calitate de “Angajat model al lunii noiembrie”, alături de toţi şefii mari ai consorţiului majoritatea dintre ei străini. Poza de grup cu toţi angajaţii model ai anului, dintre care el era unicul bărbat, fuseses singurul moment în care cineva îl băgase în seamă, după aceea devenind practic invizibil pentru toţi cei prezenţi dar atât de invizibil încât vreo trei domni şi o domnişoară chiar s-au lovit de el, l-au privit ca pe un stâlp fără să spună nici măcar pardon sau mă scuzaţi, după care şi-au văzut mai departe de discuţii sau de drum. Aşa că devenind invizibil, şi-a luat paltonul şi-a plecat, dispariţia sa nefiind desigur observată de nimeni. Ba chiar a doua zi de dimineaţă şefa l-a întrebat zâmbind cu gura până la urechi “Ei, domnule Vulturescu cum ţi-au plăcut artificiile” artificii pe care bineînţeles că nu le mai văzuse pentru că la ora când ele explodau şi umpleau cerul de culoare, el dormea deja buştean în patul rece de la hotel.
A doua întâmplare care l-a făcut pe domnul Eleodor Vulturescu să se cutremure şi să se îndoiască de-a binelea de faptul că viaţa pe care o trăieşte este una reală, palpabilă, a venit câteva luni mai târziu introdusă tot de-o scrisoare. Era de la compania de asigurări în care i se comunica să se prezinte de urgenţă la sediul său din strada xxx numărul yy în vederea reînnoirii poliţei de asigurare în caz contrar compania rezervându-şi dreptul de a face demersurile necesare pentru recuperarea datoriei prin scoaterea la licitaţie a locuinţei. Aşa că domnul Eleodor Vulturescu s-a prezentat valvârtej la sediul fimei, unde a primit toate informaţiile necesare privind ratele sale şi cerinţa imperativă de a aduce urgent cei 1572 de lei reprezentând prima de asigurare precum şi datoriile restante, ceea ce dumnealui a şi făcut, cu oarecare opinteală, căci suma respectivă nu figura în bugetul de venituri şi cheltuieli al familiei pentru luna în curs. Şi asta n-ar fi fost nimic dacă după exact şapte luni domnul Eleodor Vulturescu n-ar fi primit o recipisă identică cu prima, de data aceasta de la altă firmă, firmă care după multiple verificări prin sertarele cu înscrisuri oficiale ale familiei observase că e aceeaşi de anul trecut, care îi cerea întocmai acelaşi lucru, mai puţin sumele restante. Aşa a aflat domnul Eleodor Vulturescu că prima sa plată s-a pierdut într-o gaură neagră, căci nimeni n-a mai dat de urma banilor. Chiar aşa i-a spus şi poliţistul care s-a ocupat de caz “au intrat în pământ domnule, nu mai sunt de găsit nu înţelegeţi?”
Ajuns acasă domnul Eleodor Vulturescu s-a dus direct în baie, la oglindă, şi a încercat să-şi găsească priza din ceafă, cea de conectat la calculator, cum aveau băieţii ăia din Matrix, căci de data asta era convins că viaţa pe care o duce e doar o utopie, o fantasmă, un joc pe calculator şi undeva, pierdut în Univers, ar fi trebuit să aibă şi un corp, unul real, cu o viaţă adevărată chiar dacă viaţa aceea avea să se dovedească a fi una surprinzătoare şi total diferită de jocul în care era prins. Domnul Vulturescu n-a găsit conectorul chiar dacă s-a dezbrăcat complet şi a cercetat cu atenţie fiecare centimetru pătrat de piele, revenind după câteva zile cu şi mai multă minuţiozitate dar tot fără izbândă.
Însă domnnul Vulturescu n-a ezitat să caute în continuare, să privească lumea şi dejurîmprejurul cu mare atenţie, să sape dincolo de aparenţe, iar căutările sale au fost răsplătite. Căci domnul Vulturescu a realizat că legăturile sale cu viaţa reală nu sunt doar greu identificabile, ci lipsesc cu desăvârşire. Totul, dar absolut totul, făcea parte dintr-un joc atent controlat în care fiecare piesă avea traseul ei bine definit şi contururile perfect creionate astfel încât să se îmbine exact între ele. Nimic nu era lăsat în voia soartei, nimic nu era întâmplător. Şi cei de la sigurări, şi cei de la bancă, şi sefa de la birou, şi vânzătoarea de la magazinul din colţ, toţi erau doar figurine într-un joc electronic dus la perfecţiune. Chiar şi consoarta, avea să constate după câteva zile de studiu atent, nu avea nici măcar o secundă de viaţă a ei, de viaţă proprie şi personală, totul era desenat de alţii. Doar copiii, copiii erau jumătate ai lui şi jumătate… ai unei iluzii… erau nişte androgini, erau un amestec incoerent de materie şi părere…
Căutările domnului Eleodor Vulturescu au continuat fără zăbavă zi şi noapte. A fost cercetat cu atenţie beciul, studiaţi bucăţică cu bucăţică toţi pereţii, s-a întrerupt orice legătură verbală şi vizuală cu vecinii, potenţiali spioni ai răului, cumpărăturile nu s-au mai făcut de la magazinul din colţ la care domnul Vulturescu ar fi fost uşor controlat şi manipulat ci doar de la supermarketurile mari unde domnul Vulturescu punea în coş câte trei produse diferite dar de acelaşi tip, lăsând apoi printre rafturi două dintre ele pentru a-şi induce în eroare regizorul…
Din nefericire toate aceste subterfugii menite a-i desconspira pe manipulatori şi a scoate la iveală o poartă către cealaltă lume n-au condus la nici un rezultat fericit. Priza, poarta, gaura de vierme pe care o căuta înverşunat n-a apărut aşa că în mintea domnului Vulturescu a încolţit o altă idee. Avea să le întindă o cursă. Ştia că au nevoie de el viu pentru a creea, pentru a produce plusvaloare, pentru a transforma materia. Aşa că domnul Vulturescu s-a urcat pe terasa blocului de zece etaje, şi-a scos pantofii, s-a cocoţat în vârful degetelor pe parapet şi în cele din urmă şi-a luat zborul întocmai ca o pasăre. Era sigur că undeva între etaje aveau să întindă o plasă ca o pâlnie uriaşă, avea să se deschidă o gură hidoasă de vierme care avea să-l înghită şi pe urmă avea să alunece ca pe-un tobogan tubular muuult, muuult până dincolo de lumea artificală în care trăia şi în cele din urmă avea să cadă umed şi lipicios că un făt de sălbăticiune pe podeaua propriei case, casei reale.
Dar n-a fost aşa.
miercuri, 20 ianuarie 2010
Jurnalul unui om fericit 12
Astă noapte m-am iubit cu o floare de nufăr. Ştiu, cei mai mulţi veţi începe să zâmbiţi şi să vă daţi coate când veţi auzi asta. E greu de explicat cum şi de ce te poţi iubi cu o floare de nufăr.
Floarea o cumpărasem pentru fata de la parter de la o ţigancă ce le vindea în colţul străzii dintr-o găleată de tablă şi spunea că fiu-su tocmai le-a adus de la baltă. Am pus-o într-un bol transparent din sticlă fumurie cu două degete de apă şi i-am lăsat-o în uşă. Apoi m-am gândit că probabil va crede că e de la un tânăr admirator, sau de la vreun cunoscut chipeş pe care îl admiră în taină, sau de la vreun iubit imaginar ce s-a-ntrupat pentru o seară. Ar fi zâmbit şi ar fi visat peste noapte luceferi. Apoi s-ar fi trezit şi-ar fi aşteptat să-i pogoare în fereşti. Iar el nu s-ar fi ostenit desigur.
Aşa că pe seară am coborât în maiou şi-n papuci cum eram şi am luat floarea îndărăt. Am aşezat-o în sufragerie pe masă şi m-am dus să mă culc. Nu i-am dat nici o atenţie dar ea m-a privit tot timpul prin deschizătura uşii cum mă dezbrac şi cum îmi pun pijamaua, iar când în fine m-am întins în pat mi-a zâmbit. A fost un zâmbet atât de firav, atât de naiv, atât de diafan încât am ştiut pe dată că între noi se-nfiripă ceva. Am rămas surprins de gestul ei şi nu m-am putut abţine să nu zâmbesc la rându-mi. Am adus-o şi am aşezat-o la capătul patului pe noptieră lângă femeile lui Bukowski. A fost o noapte lungă cu vise albastre.
Când m-am trezit floarea de nufăr era deja ofilită. Obrajii îi erau despicaţi în crevase adânci şi tenul uscat şi frumuseţea chircită într-un pumn de petale înnodate. Sortită a fost pierii de mânia bătrânei vrăjitoare iubita de-o noapte a prinţului …
jurnalul unui om fericit 11
Floarea o cumpărasem pentru fata de la parter de la o ţigancă ce le vindea în colţul străzii dintr-o găleată de tablă şi spunea că fiu-su tocmai le-a adus de la baltă. Am pus-o într-un bol transparent din sticlă fumurie cu două degete de apă şi i-am lăsat-o în uşă. Apoi m-am gândit că probabil va crede că e de la un tânăr admirator, sau de la vreun cunoscut chipeş pe care îl admiră în taină, sau de la vreun iubit imaginar ce s-a-ntrupat pentru o seară. Ar fi zâmbit şi ar fi visat peste noapte luceferi. Apoi s-ar fi trezit şi-ar fi aşteptat să-i pogoare în fereşti. Iar el nu s-ar fi ostenit desigur.
Aşa că pe seară am coborât în maiou şi-n papuci cum eram şi am luat floarea îndărăt. Am aşezat-o în sufragerie pe masă şi m-am dus să mă culc. Nu i-am dat nici o atenţie dar ea m-a privit tot timpul prin deschizătura uşii cum mă dezbrac şi cum îmi pun pijamaua, iar când în fine m-am întins în pat mi-a zâmbit. A fost un zâmbet atât de firav, atât de naiv, atât de diafan încât am ştiut pe dată că între noi se-nfiripă ceva. Am rămas surprins de gestul ei şi nu m-am putut abţine să nu zâmbesc la rându-mi. Am adus-o şi am aşezat-o la capătul patului pe noptieră lângă femeile lui Bukowski. A fost o noapte lungă cu vise albastre.
Când m-am trezit floarea de nufăr era deja ofilită. Obrajii îi erau despicaţi în crevase adânci şi tenul uscat şi frumuseţea chircită într-un pumn de petale înnodate. Sortită a fost pierii de mânia bătrânei vrăjitoare iubita de-o noapte a prinţului …
jurnalul unui om fericit 11
marți, 12 ianuarie 2010
Năică
Aş fi putut la fel de bine să intitulez această însemnare Domnul Goe numai că s-a trezit altu să-şi numească aşa o schiţă acu ceva vreme şi a trebuit să schimb titlul. Recunosc însă cinstit că dacă renunţa el primul, titlul meu chiar nu mai avea nici un haz. În fine…
Acum o săptămână a trebuit să călătoresc cu trenul de la Constanţa la Bucureşti într-o chestiune ce nu suferea amânare şi fiindcă şoselele îngheţate nu-mi inspirau încrederea că obiectul transportat va ajunge intact la capitală am decis să iau trenul. Sigur, ştiam ce mă aşteaptă căci calea ferată în cauză, modernizată şi îmbunătăţită din temelii vreme de vreo şase ani dacă nu mă înşel, deşi cred mai degrabă că mă înşel, calea ferată în cauză cum spuneam este o mică minune a lumii. Dacă înainte de îmbunătăţire trenurile făceau între cele două oraşe vreo trei ore, acum, după modernizare, trenurile fac vreo şase. De aceea am fost peste măsură de mirat să constat la urcarea în tren că numărul pasagerilor depăşea cu mult numărul naşilor. Chiar la mine în compartiment pe lângă coletul ce constituia subiectul misiunii mai era un bărbat între două vârste şi o femeie dincolo de cele două vârste cu un fecior de vreo cinci ani cu cămeşă de marinel întocmai ca a Domnului Goe.
De cum s-a pornit şarpele albastru la drum am înţeles şi de ce domnul şi doamna au ales călătoria cu trenul în locul celei mult mai rapide cu autocarul şi asta pentru că domnul s-a făcut comod imediat, scoţându-şi sacoul pe care l-a agăţat în cui în spatele său, desfăcăndu-şi primii trei nasturi ai cămăşii şi întinzându-şi picioarele până sub bancheta de vizavi după ce în prealabil îşi scosese pantofii ceea ce cu siguranţă nu ar fi putut face în autocar. La rândul său doamna a executat aceleaşi manevre cu micul marinel cu excepţia extragerii bocancilor, după care l-a suit pe banchetă şi l-a lipit cu nasul de geam ca pe un maimuţoi cu ventuză din acelea care se lipesc pe parbriz, spunându-i autoritar:
- Să nu te mişti de aici. Uită-te pe geam şi să-mi povesteşti ce ai văzut - după care a început să împacheteze şi să despacheteze diverse pachete şi pacheţele cu haine, mâncare şi alte minuni pentru ăla mic, pe care le avea în sacoşe.
Juniorul cu nasul lipit de geam a demarat executarea manevrei ordonate şi a început să înşire cu o cadenţă ce se suprapunea perfect peste cea a roţilor vagonului:
- Un bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, un bou….
La ultimul element al inşiruirii atât eu ce încercam să-mi vâr nasul într-o carte plictisitoare cât şi domnul ce încerca să-si bucure degetele de la picioare sub bancheta de vizavi am tresărit şi am aruncat în mod necontrolat un colţ de privire pe fereastră în încercarea de a identifica animalul enunţat de marinel, căci coborârea de la “un bloc, alt bloc” la “un bou” ni s-a părut amândurora cam brutală… Dar micul marinel avea dreptate. În fine într-o oarecare măsură, căci între picioarele din spate ale boului atârna un uger de toată frumuseţea.
- De unde ştii că-i bou? – întreabă încântată doamna care a remarcat şi ea ugerul şi contrar aşteptărilor mele care susurau un răspuns de genul “pentru că are coarne” juniorul se întoarce către noi, masculii din compartiment, şi cu gura până la urechi ne explică limpede:
- Pentru că aleargă dupa vaci!
Femeia îl mângâie mulţumită pe cap, îi aranjeaza bretonul şi îi dă o bomboană pe băţ pe care juniorul o vâră hulpav pe gât fiind gata-gata să se înece. Îşi revine însă repede, mută bomboana într-o falcă şi cu jumătatea de gura disponibilă continuă execuţia manevrei recomandate mai devreme:
- O vacă, altă vacă, un stâlp, alt stâlp, alt stâlp…
Auchhh…. Stâlpi sunt până la Bucureşti aşa că ar fi bine ca Maman să-i găsească altă ocupaţie juniorului căci altfel nici nasul meu nu se mai întâlni cu cartea şi nici degetele vecinului nu cred că se vor mai fi la fel de fericite. Ceea ce spre surprinderea şi mulţumirea mea totală se şi întâmplă. Posibil că nici doamnei nu îi plac stâlpii, căci scoate din bagajele la care tot moşmondeşte o lanternă, cel mai probabil pentru situaţii de avarie, nelipsită din trusa oricărui călător profesionist, pe care i-o întinde marinelului spunându-i acru:
- Ia joacă-te cu chestia asta şi taci. Că mi-ai împuiat capul.
Offf… şi femeile astea, cine să le mai înţeleagă?! Păi nu ea i-a spus mai adineauri bietului copil să povestească ce vede?! În fine, juniorul nu pare să fie deranjat de situaţie aşa că nu văd de ce aş fi eu şi cu atât mai puţin domnul care a început deja să moţăie. Marinelul a observat şi el căderea în letargie a domnului şi deschizând lanterna încearcă să dovedească ştiinţific acest fapt focalizându-i razele către ochii întredeschişi. De pe bancheta de vizavi e clar că nu se poate, aşa că face un pas mare până lăngă domnul şi aplecat în genunchi continuă manevra ca un adevărat meseriaş. După câteva încercări nereuşite datorate hurducăturilor trenului micul marinel răzbeşte. Da, domnul nu doarme, e dovedit ştiinţific, căci raza de lumină se strecoară ca un şperaclu printre pleoapele sale şi fortându-le să se desfacă complet ajunge până la pupile.
- Doamnăăă… – mormăie domnul ca un urs proaspăt ieşit din bârlog după un somn lung.
Doamna nu pare să audă rugămintea plângătoare a domnului dar juniorul se repliază rapid şi-şi vâră capul cu totul într-una din sacoşele distinsei doamne. Nu-mi dau seama ce face acolo, îl văd doar că după vreo cinci minute îşi ridică brusc capul speriat. Da, fără bomboană. Vâră mâna în sacoşă şi scoate calm bomboana de care sunt lipite o pungă goală de plastic, un bilet de troleibuz, două agrafe, o bucată de hârtie cu un număr de telefon scris de mână şi fărâmituri de biscuiţi. Hmmm… deci asta făcuse juniorul, mâncase biscuiţi… Cu stomacul oarecum aranjat marinelul culege de pe bomboană toate auxiliarele pe care le lipeşte atent de spătarul canapelei, apoi scoate din aceeaşi sacoşă o sticlă de jumate de mirinda umplută cu apă cu care, mânuind-o ca pe un buzdugan, ameninţă şi loveşte duşmanii nevăzuţi. E o luptă înfiorătoare, căci puştiul începe să alerge zbuciumat dinspre Mamare spre Mamiţa, dinspre Mamiţa spre Tanti Miţa şi dinspre Tanti Miţa înapoi la Mamare răcnind cât îl ţine gura şi tăvălind sub tălpile bocănceilor săi noi nouţi amândouă canapelele:
- La luptăăă……. pe eiiii……..
Domnul îl priveşte cu un ochi circumspect, dar cu aceeaşi faţă liniştită, apoi se ridică şi scoate din geanta diplomat un termos. Chiar înainte să desfacă capacul simt cum îmi năvăleşte în nări aroma de alintaroma… Mmmm… mmmm…. da parcă nu-i totuşi alintaroma. Nările mele pipăie din nou miresmele pe care le împrăştie paharul domnului. Oh nu, nu e alintaroma garantat, e ceva tot de alintat papilele dar cu olecuţă mai mult alcool.
Nu cred că şi-a ales bine momentul căci marinelul continuă să mărşăluiască victorios către izbânda finală. Mic la stat şi mare la sfat prichindelul îmi pare degrab vărsătoriu de licoare rubinie pe pantalonii la dungă ai domnului, ceea ce e gata-gata să se întâmple de vreo două ori dacă dumnealui nu fanda cu eleganţă ferind păhărelul cu licori bahice din calea buzduganului năzdrăvan.
Domnul a terminat păhărelul şi spre totala mea uimire îşi mai pune unul. Domnul e chiar masochist. Şi-o face cu mâna dumisale.
- Da mai potoleşte-te drace, ce te bâţâi atâta – intervine neaşteptat vocea doamnei în favoarea norocului domnului.
Puştiul nu pare să fie interesat de alte informaţii din exterior atâta timp cât nu sunt utile planurilor sale de bătaie. Căci retras într-un colţ micul marinel se pare că pregăteşte asaltul final. A mai scos pe furiş din geanta doamnei o pilă de unghii şi are de gând s-o folosească pe post de pumnal, ceea ce trebuie să recunosc că începe să mă îngrijoreze şi voi să mă adresez doamnei. Puştiul s-a potolit însă dar îmi ţin un ochi deschis înspre el gata să imortalizeze momentul ultimului asalt. Moment care cu siguranţă se va prelungi căci Maman a văzut şi ea pila de unghii. Preconizând pericolul se aruncă în luptă, fie vorba între noi cam orbeşte, încercând o deposedare de armament, mişcare care se bazeaza pe factorul surpriză dar care duce lipsă de putere armată, căci puştiul vigilent nu dă drumul armei secrete, ba mai mult, se apără înfigându-şi colţii în mâna duşmanului.
- Auuuu… ţipă femeia şi juniorul o zbugheşte în celălalt capăt al canapelei. Spaţiul e însă prea mic şi Maman e prea mare. Lupta e inegală. O scatoalcă proptită pe scăfârlia micului David răsună grav în tot compartimentul. Juniorul nu se lasă însă deposedat de armament, lucru de altfel specific oricărui soldat. Nu dai arma din mână orice ar fi.
- Mama mă-tii de pezevenghi… Dă-ncoa pila….. Să ştii că te spun lu mă-ta…
- Nu poţi, că e pe vapor şi n-are semnal – se hlizeşte juniorul.
- Ba are. Dă-ncoa pila n-auzi…?!
- Tz…
Maman bate în retragere şi se repliază după două vorbe de duh menite să-l îmbuneze pe domnişor…..
- Haide puiule. Dă-ncoa pila şi uite îţi dau un scut, unul adevărat – şopteşte împăciuitor Maman, în timp ce se întinde să coboare de pe suporţii de deasupra capetelor noastre una dintre multele sale sacoşe. Domnul pune păhărelul pe măsuţă şi o ajută galant. Apoi spre marea mea uimire Maman scoate un capac de oală pe care îl întinde marinelului. Schimbul se face fără nici cea mai mică problemă. Marinelul înşfacă scutul şi atacă furibund. Păhărelul e în mare pericol mai ales acum că e lipsit de orice apărare. Juniorul roteşte de două ori buzduganul şi cu ochii ţintă la pahar loveşte năprasnic. Noroc cu Maman care tocmai atunci se gândeşte să îl înapoieze domnului în semn de mulţumire pentru ajutorul dat la găsirea scutului. Zâmbesc fără să vreau. Domnul e chiar norocos.
- Serviţi şi dumneavoastră?! – îşi continuă domnul galanteriile şi doamna clipind uşor din genele grele confirmă.
Ooops…….. micul marinel are acum doi clienţi. Mmm….. doar unul, căci doamna îşi înmoaie puţin buzele apoi tuşeşte nestăpânit.
- Cred că e prea tare pentru mine…
Războinicul mai aleargă vreo jumătate de oră izbind în stânga şi în dreapta ba cu scutul ba cu buzduganul după care se potoleşte subit. Cred că a prins un moment în care taberele îşi adună răniţii şi îşi numără morţii, ceea ce ne permite şi nouă rezerviştilor să oftăm uşuraţi. Ba chiar după mai multe momente de linişte abisală reuşesc să aţipesc pe neaşteptate…
Trenul se hurducăne brusc şi mă trezesc speriat. Arunc rapid cu inima strânsă o privire de jur împrejur. Micul husar doarme liniştit, deci nu-i de la el, e de la chefereu. Şi pantalonii domnului sunt curaţi ceea ce tare mă uimeşte. Arunc mirat ochii spre cer şi zâmbesc. “Maestre… Şi cheseaua….?!”.
Domnul s-a trezit şi el. Îşi mai toarnă un pahar. Doamna croşetează. Îmi scot şi eu cartea. În fine s-au creat condiţii pentru lectură. Mă uit la ceas. Nici nu mai e mult, vreo oră şi ceva. Mă adâncesc rapid în lectură dar coada ochiului tot surprinde o chestie ca un fir de păianjen care atârnă deasupra capului doamnei. Mi s-a părut. Ba nu mi s-a părut. Ba mi s-a părut. Ba parca nu… Îmi concentrez privrea spre coafura doamnei decis să lămuresc dilema. Aha, da…. Nu-i un fir de păianjen. Din geanta diplomat a domnului situata exact deasupra capului dumneaei, deoarece la urcare doamna ne-a rugat să schimbăm locurile întrucât dânsa nu suportă să meargă cu spatele, picură ceva. Continui să monitorizez situaţia în încercarea de a strânge cât mai multe date. Cadenţa e rară, cam o picătură pe minut. O fi tărie?!
Trenul opreşte brusc cu scrâşnit de roţi. Geanta diplomat a domnului se răsuceşte şi cade pe-o parte deschizându-se inopinat. O zoaie ciudată se revarsă dintr-însa exact în creştetul doamnei. Pot să jur că pata aia verde de pe nasul dumneaei e chiar o frunză de leuştean iar rotocoalele alea portocaliii din păr sunt rondele de morcov…. Aha… uite şi nişte foi de ceapă pe obraz…. Şi bucăţele de cartof… Doamna zbiară ca la incendiu. Domnul nu ştie unde să alerge mai întâi, să închidă geanta, să recupereze legumele din cocul doamnei, sau să oprească şuvoiul cu palmele… Marinelul s-a trezit şi el şi urlă ca din gură de şarpe fără să ştie de ce. Pe mine mă bufneşte râsul…..
Domnul s-a înroşit mai tare decât oricare dintre rondelele de morcov ce strălucesc în părul doamnei şi începe să bâlbâie o scuză care abia se târăşte dinspre buzele dumisale înpre urechile lu Maman.
- Aoleuuu…. Ciorba. Mă scuzaţi doamnă. Vă rog foarte mult să mă scuzaţi. Merg în delegaţie la Bucureşti câteva zile şi mi-a pus nevastă-mea un pacheţel. O fripturiţă cu cartofi şi o ciorbiţă de văcuţă. Offf……… ce nenorocire. Dumnezeii mamii lor cu cefereul lor…. – bâiguie domnul adunând în pumn morcovii, leuşteanul, ceapa şi cartofii din părul doamnei care continuă să ţipe… Îmi muşc buzele ca să nu izbucnesc în râs. Noroc că apare controlorul. Îmi face cu ochiul.
- A cerut cineva o chesea?!
Nu cred că trebuie să mai spun că după această întâmplare, atât domnul cât şi doamna dar mai ales marinelul au păstrat o liniste mormântală până la Bucureşti. Şi până la urmă nici cartea n-a fost atât de plictisitoare….
Acum o săptămână a trebuit să călătoresc cu trenul de la Constanţa la Bucureşti într-o chestiune ce nu suferea amânare şi fiindcă şoselele îngheţate nu-mi inspirau încrederea că obiectul transportat va ajunge intact la capitală am decis să iau trenul. Sigur, ştiam ce mă aşteaptă căci calea ferată în cauză, modernizată şi îmbunătăţită din temelii vreme de vreo şase ani dacă nu mă înşel, deşi cred mai degrabă că mă înşel, calea ferată în cauză cum spuneam este o mică minune a lumii. Dacă înainte de îmbunătăţire trenurile făceau între cele două oraşe vreo trei ore, acum, după modernizare, trenurile fac vreo şase. De aceea am fost peste măsură de mirat să constat la urcarea în tren că numărul pasagerilor depăşea cu mult numărul naşilor. Chiar la mine în compartiment pe lângă coletul ce constituia subiectul misiunii mai era un bărbat între două vârste şi o femeie dincolo de cele două vârste cu un fecior de vreo cinci ani cu cămeşă de marinel întocmai ca a Domnului Goe.
De cum s-a pornit şarpele albastru la drum am înţeles şi de ce domnul şi doamna au ales călătoria cu trenul în locul celei mult mai rapide cu autocarul şi asta pentru că domnul s-a făcut comod imediat, scoţându-şi sacoul pe care l-a agăţat în cui în spatele său, desfăcăndu-şi primii trei nasturi ai cămăşii şi întinzându-şi picioarele până sub bancheta de vizavi după ce în prealabil îşi scosese pantofii ceea ce cu siguranţă nu ar fi putut face în autocar. La rândul său doamna a executat aceleaşi manevre cu micul marinel cu excepţia extragerii bocancilor, după care l-a suit pe banchetă şi l-a lipit cu nasul de geam ca pe un maimuţoi cu ventuză din acelea care se lipesc pe parbriz, spunându-i autoritar:
- Să nu te mişti de aici. Uită-te pe geam şi să-mi povesteşti ce ai văzut - după care a început să împacheteze şi să despacheteze diverse pachete şi pacheţele cu haine, mâncare şi alte minuni pentru ăla mic, pe care le avea în sacoşe.
Juniorul cu nasul lipit de geam a demarat executarea manevrei ordonate şi a început să înşire cu o cadenţă ce se suprapunea perfect peste cea a roţilor vagonului:
- Un bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, un bou….
La ultimul element al inşiruirii atât eu ce încercam să-mi vâr nasul într-o carte plictisitoare cât şi domnul ce încerca să-si bucure degetele de la picioare sub bancheta de vizavi am tresărit şi am aruncat în mod necontrolat un colţ de privire pe fereastră în încercarea de a identifica animalul enunţat de marinel, căci coborârea de la “un bloc, alt bloc” la “un bou” ni s-a părut amândurora cam brutală… Dar micul marinel avea dreptate. În fine într-o oarecare măsură, căci între picioarele din spate ale boului atârna un uger de toată frumuseţea.
- De unde ştii că-i bou? – întreabă încântată doamna care a remarcat şi ea ugerul şi contrar aşteptărilor mele care susurau un răspuns de genul “pentru că are coarne” juniorul se întoarce către noi, masculii din compartiment, şi cu gura până la urechi ne explică limpede:
- Pentru că aleargă dupa vaci!
Femeia îl mângâie mulţumită pe cap, îi aranjeaza bretonul şi îi dă o bomboană pe băţ pe care juniorul o vâră hulpav pe gât fiind gata-gata să se înece. Îşi revine însă repede, mută bomboana într-o falcă şi cu jumătatea de gura disponibilă continuă execuţia manevrei recomandate mai devreme:
- O vacă, altă vacă, un stâlp, alt stâlp, alt stâlp…
Auchhh…. Stâlpi sunt până la Bucureşti aşa că ar fi bine ca Maman să-i găsească altă ocupaţie juniorului căci altfel nici nasul meu nu se mai întâlni cu cartea şi nici degetele vecinului nu cred că se vor mai fi la fel de fericite. Ceea ce spre surprinderea şi mulţumirea mea totală se şi întâmplă. Posibil că nici doamnei nu îi plac stâlpii, căci scoate din bagajele la care tot moşmondeşte o lanternă, cel mai probabil pentru situaţii de avarie, nelipsită din trusa oricărui călător profesionist, pe care i-o întinde marinelului spunându-i acru:
- Ia joacă-te cu chestia asta şi taci. Că mi-ai împuiat capul.
Offf… şi femeile astea, cine să le mai înţeleagă?! Păi nu ea i-a spus mai adineauri bietului copil să povestească ce vede?! În fine, juniorul nu pare să fie deranjat de situaţie aşa că nu văd de ce aş fi eu şi cu atât mai puţin domnul care a început deja să moţăie. Marinelul a observat şi el căderea în letargie a domnului şi deschizând lanterna încearcă să dovedească ştiinţific acest fapt focalizându-i razele către ochii întredeschişi. De pe bancheta de vizavi e clar că nu se poate, aşa că face un pas mare până lăngă domnul şi aplecat în genunchi continuă manevra ca un adevărat meseriaş. După câteva încercări nereuşite datorate hurducăturilor trenului micul marinel răzbeşte. Da, domnul nu doarme, e dovedit ştiinţific, căci raza de lumină se strecoară ca un şperaclu printre pleoapele sale şi fortându-le să se desfacă complet ajunge până la pupile.
- Doamnăăă… – mormăie domnul ca un urs proaspăt ieşit din bârlog după un somn lung.
Doamna nu pare să audă rugămintea plângătoare a domnului dar juniorul se repliază rapid şi-şi vâră capul cu totul într-una din sacoşele distinsei doamne. Nu-mi dau seama ce face acolo, îl văd doar că după vreo cinci minute îşi ridică brusc capul speriat. Da, fără bomboană. Vâră mâna în sacoşă şi scoate calm bomboana de care sunt lipite o pungă goală de plastic, un bilet de troleibuz, două agrafe, o bucată de hârtie cu un număr de telefon scris de mână şi fărâmituri de biscuiţi. Hmmm… deci asta făcuse juniorul, mâncase biscuiţi… Cu stomacul oarecum aranjat marinelul culege de pe bomboană toate auxiliarele pe care le lipeşte atent de spătarul canapelei, apoi scoate din aceeaşi sacoşă o sticlă de jumate de mirinda umplută cu apă cu care, mânuind-o ca pe un buzdugan, ameninţă şi loveşte duşmanii nevăzuţi. E o luptă înfiorătoare, căci puştiul începe să alerge zbuciumat dinspre Mamare spre Mamiţa, dinspre Mamiţa spre Tanti Miţa şi dinspre Tanti Miţa înapoi la Mamare răcnind cât îl ţine gura şi tăvălind sub tălpile bocănceilor săi noi nouţi amândouă canapelele:
- La luptăăă……. pe eiiii……..
Domnul îl priveşte cu un ochi circumspect, dar cu aceeaşi faţă liniştită, apoi se ridică şi scoate din geanta diplomat un termos. Chiar înainte să desfacă capacul simt cum îmi năvăleşte în nări aroma de alintaroma… Mmmm… mmmm…. da parcă nu-i totuşi alintaroma. Nările mele pipăie din nou miresmele pe care le împrăştie paharul domnului. Oh nu, nu e alintaroma garantat, e ceva tot de alintat papilele dar cu olecuţă mai mult alcool.
Nu cred că şi-a ales bine momentul căci marinelul continuă să mărşăluiască victorios către izbânda finală. Mic la stat şi mare la sfat prichindelul îmi pare degrab vărsătoriu de licoare rubinie pe pantalonii la dungă ai domnului, ceea ce e gata-gata să se întâmple de vreo două ori dacă dumnealui nu fanda cu eleganţă ferind păhărelul cu licori bahice din calea buzduganului năzdrăvan.
Domnul a terminat păhărelul şi spre totala mea uimire îşi mai pune unul. Domnul e chiar masochist. Şi-o face cu mâna dumisale.
- Da mai potoleşte-te drace, ce te bâţâi atâta – intervine neaşteptat vocea doamnei în favoarea norocului domnului.
Puştiul nu pare să fie interesat de alte informaţii din exterior atâta timp cât nu sunt utile planurilor sale de bătaie. Căci retras într-un colţ micul marinel se pare că pregăteşte asaltul final. A mai scos pe furiş din geanta doamnei o pilă de unghii şi are de gând s-o folosească pe post de pumnal, ceea ce trebuie să recunosc că începe să mă îngrijoreze şi voi să mă adresez doamnei. Puştiul s-a potolit însă dar îmi ţin un ochi deschis înspre el gata să imortalizeze momentul ultimului asalt. Moment care cu siguranţă se va prelungi căci Maman a văzut şi ea pila de unghii. Preconizând pericolul se aruncă în luptă, fie vorba între noi cam orbeşte, încercând o deposedare de armament, mişcare care se bazeaza pe factorul surpriză dar care duce lipsă de putere armată, căci puştiul vigilent nu dă drumul armei secrete, ba mai mult, se apără înfigându-şi colţii în mâna duşmanului.
- Auuuu… ţipă femeia şi juniorul o zbugheşte în celălalt capăt al canapelei. Spaţiul e însă prea mic şi Maman e prea mare. Lupta e inegală. O scatoalcă proptită pe scăfârlia micului David răsună grav în tot compartimentul. Juniorul nu se lasă însă deposedat de armament, lucru de altfel specific oricărui soldat. Nu dai arma din mână orice ar fi.
- Mama mă-tii de pezevenghi… Dă-ncoa pila….. Să ştii că te spun lu mă-ta…
- Nu poţi, că e pe vapor şi n-are semnal – se hlizeşte juniorul.
- Ba are. Dă-ncoa pila n-auzi…?!
- Tz…
Maman bate în retragere şi se repliază după două vorbe de duh menite să-l îmbuneze pe domnişor…..
- Haide puiule. Dă-ncoa pila şi uite îţi dau un scut, unul adevărat – şopteşte împăciuitor Maman, în timp ce se întinde să coboare de pe suporţii de deasupra capetelor noastre una dintre multele sale sacoşe. Domnul pune păhărelul pe măsuţă şi o ajută galant. Apoi spre marea mea uimire Maman scoate un capac de oală pe care îl întinde marinelului. Schimbul se face fără nici cea mai mică problemă. Marinelul înşfacă scutul şi atacă furibund. Păhărelul e în mare pericol mai ales acum că e lipsit de orice apărare. Juniorul roteşte de două ori buzduganul şi cu ochii ţintă la pahar loveşte năprasnic. Noroc cu Maman care tocmai atunci se gândeşte să îl înapoieze domnului în semn de mulţumire pentru ajutorul dat la găsirea scutului. Zâmbesc fără să vreau. Domnul e chiar norocos.
- Serviţi şi dumneavoastră?! – îşi continuă domnul galanteriile şi doamna clipind uşor din genele grele confirmă.
Ooops…….. micul marinel are acum doi clienţi. Mmm….. doar unul, căci doamna îşi înmoaie puţin buzele apoi tuşeşte nestăpânit.
- Cred că e prea tare pentru mine…
Războinicul mai aleargă vreo jumătate de oră izbind în stânga şi în dreapta ba cu scutul ba cu buzduganul după care se potoleşte subit. Cred că a prins un moment în care taberele îşi adună răniţii şi îşi numără morţii, ceea ce ne permite şi nouă rezerviştilor să oftăm uşuraţi. Ba chiar după mai multe momente de linişte abisală reuşesc să aţipesc pe neaşteptate…
Trenul se hurducăne brusc şi mă trezesc speriat. Arunc rapid cu inima strânsă o privire de jur împrejur. Micul husar doarme liniştit, deci nu-i de la el, e de la chefereu. Şi pantalonii domnului sunt curaţi ceea ce tare mă uimeşte. Arunc mirat ochii spre cer şi zâmbesc. “Maestre… Şi cheseaua….?!”.
Domnul s-a trezit şi el. Îşi mai toarnă un pahar. Doamna croşetează. Îmi scot şi eu cartea. În fine s-au creat condiţii pentru lectură. Mă uit la ceas. Nici nu mai e mult, vreo oră şi ceva. Mă adâncesc rapid în lectură dar coada ochiului tot surprinde o chestie ca un fir de păianjen care atârnă deasupra capului doamnei. Mi s-a părut. Ba nu mi s-a părut. Ba mi s-a părut. Ba parca nu… Îmi concentrez privrea spre coafura doamnei decis să lămuresc dilema. Aha, da…. Nu-i un fir de păianjen. Din geanta diplomat a domnului situata exact deasupra capului dumneaei, deoarece la urcare doamna ne-a rugat să schimbăm locurile întrucât dânsa nu suportă să meargă cu spatele, picură ceva. Continui să monitorizez situaţia în încercarea de a strânge cât mai multe date. Cadenţa e rară, cam o picătură pe minut. O fi tărie?!
Trenul opreşte brusc cu scrâşnit de roţi. Geanta diplomat a domnului se răsuceşte şi cade pe-o parte deschizându-se inopinat. O zoaie ciudată se revarsă dintr-însa exact în creştetul doamnei. Pot să jur că pata aia verde de pe nasul dumneaei e chiar o frunză de leuştean iar rotocoalele alea portocaliii din păr sunt rondele de morcov…. Aha… uite şi nişte foi de ceapă pe obraz…. Şi bucăţele de cartof… Doamna zbiară ca la incendiu. Domnul nu ştie unde să alerge mai întâi, să închidă geanta, să recupereze legumele din cocul doamnei, sau să oprească şuvoiul cu palmele… Marinelul s-a trezit şi el şi urlă ca din gură de şarpe fără să ştie de ce. Pe mine mă bufneşte râsul…..
Domnul s-a înroşit mai tare decât oricare dintre rondelele de morcov ce strălucesc în părul doamnei şi începe să bâlbâie o scuză care abia se târăşte dinspre buzele dumisale înpre urechile lu Maman.
- Aoleuuu…. Ciorba. Mă scuzaţi doamnă. Vă rog foarte mult să mă scuzaţi. Merg în delegaţie la Bucureşti câteva zile şi mi-a pus nevastă-mea un pacheţel. O fripturiţă cu cartofi şi o ciorbiţă de văcuţă. Offf……… ce nenorocire. Dumnezeii mamii lor cu cefereul lor…. – bâiguie domnul adunând în pumn morcovii, leuşteanul, ceapa şi cartofii din părul doamnei care continuă să ţipe… Îmi muşc buzele ca să nu izbucnesc în râs. Noroc că apare controlorul. Îmi face cu ochiul.
- A cerut cineva o chesea?!
Nu cred că trebuie să mai spun că după această întâmplare, atât domnul cât şi doamna dar mai ales marinelul au păstrat o liniste mormântală până la Bucureşti. Şi până la urmă nici cartea n-a fost atât de plictisitoare….
miercuri, 6 ianuarie 2010
Tanţi a lu Popescu
Tanţi a lu Popescu e o femeie nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, nici bogată, nici săracă. Are cam tot ce-i trebuie, o familie, un apartament, o dacie, servici. Când vine acasă de la treabă Tanţi a lu Popescu mănâncă apoi se aşează pe canapea, îşi ia lucrul în poală şi tricotează. O vreme a făcut goblenuri, dar cu timpul a cam lăsat-o vederea aşa că acum a pus jos acul şi a luat andrelele. Ies lucruri frumoase din mâinile lu Tanţi. Unele le aşează pe mobilă, altele le agaţă pe pereţi, sau pur şi simplu le dă de pomană pe la vecini sau pe la rude, căci copii n-are.
Tanţi a lu Popescu nu primeşte musafiri şi nu merge în vizite. Pentru asta trebuie să te pregăteşti, să faci bunătăţi, să mai dai c-o cârpă pe mobilă să iei praful, să dai cu mopul să ştergi petele de pe gresie si de pe parchet, să dai cu pufpuf d-ăla pe geamuri să alungi stropii de ploaie. Şi lu Tanţi nu-i place să se agite. Dar casa îi e lună.
Lu Tanţi nu-i place agitaţia. Nu-i place nici aglomeraţia, nu-i place nici gălăgia, nu prea îi plac nici oamenii cine ştie ce. Nici la plimbare nu prea mai iese pentru că i se pare prea obositor şi fără sens. În schimb stă şi lucrează. Citeşte reviste de specialitate cu tricotaje, merge pe la mercerii după fire, panglici şi zorzoane…
Politica nu a interesat-o niciodată. Prostiile alea de filme lacrimogene pentru gospodine au lăsat-o rece. Şi nici la ştiri nu se mai uită. “Doar crime şi violuri – aşa zice Tanţi despre jurnalele de ştiri – numa rele de tot felu”.
Toţi cei care o cunosc de mai mult timp spun că Tanţi a rămas neschimbată deşi anii au trecut peste ea. Aceeaşi faţă tânără, aceeaşi talie subţire, acelaşi zâmbet timid. Doar că s-a mai uscat, aşa ca un bob de strugure tomnatec. Şi nici strălucirea aceea din priviri n-o mai are.
Prietenele i-au spus să mai iasă din casă, să mai facă şi ea una alta. Să iasă la un local, să meargă la o expoziţie, să facă nişte sesiuni de shopping, să meargă la fitness sau la yoga nu neapărat pentru corp că are ce arăta da să mai vadă şi ea lumea şi lumea s-o vadă pe ea. “Nu vezi dragă cum se scurge viaţa pe lângă tine. Ai să mori şi n-ai făcut nimic.” – i-a spus una din ele îngrijorată. “Ba da, goblenuri – a replicat Tanţi a lu Popescu tăios şi a închis rece subiectul. Dar a doua zi de dimineaţă Tanţi a deschis ochii mari şi a văzut cum într-adevăr se scurge viaţa pe lângă ea şi ea doarme. Valuri, valuri se scurgea viaţa de-ai fi zis că s-a rupt un zăgaz undeva mai sus. Şi tare s-a mai speriat Tanţi că o s-o ia viaţa pe sus aşa ca un torent şi o să o ducă cine ştie unde. De toate a încercat Tanţi, dar nu s-a priceput la nimic, nici de fumat nu ştia să fumeze. Decât la goblenuri se pricepea. Şi mai nou la guleraşe tricotate pentru lămpi şi veioze, cum văzuse ea într-o revistă nemţească. Nici la teatru nu i-a plăcut, nici la film unde nu erau decât tineri care beau cola şi mâncau floricele şi sonorul era mult prea tare. La cumpărături nici atât, atâtea magazine, atâtea preţuri şi toate astronomice. Şi oricum n-avea nevoie de nimic. La local a fost într-o singură seară şi nu i-a mai trebuit. N-a înţeles niciodată ce le-o trebui oamenilor să stea în fumăraia aia şi să mănânce prostii gătite în uleiuri râncede şi cu carne expirată în loc să se retragă în intimitatea căminului conjugal unde putea să facă o fripturică mică cu cartofi prăjiţi şi salată de castraveţi acri chiar de la ea de la ţară. Aşa că Tanţi a intrat în panică. Bărbatu-su mai să n-o recunoască. Nici nu ştia ce să-i mai facă. A vrut s-o ducă la doctor însă ea s-a jurat că nu-i bolnavă. Da probabil c-o fi fost că la nici o săptămână s-a stins. Aşa, dintr-o dată s-a stins. De grijă. De grija că trece viaţa asta peste ea şi nu poate face nimic.
Tanţi a lu Popescu nu primeşte musafiri şi nu merge în vizite. Pentru asta trebuie să te pregăteşti, să faci bunătăţi, să mai dai c-o cârpă pe mobilă să iei praful, să dai cu mopul să ştergi petele de pe gresie si de pe parchet, să dai cu pufpuf d-ăla pe geamuri să alungi stropii de ploaie. Şi lu Tanţi nu-i place să se agite. Dar casa îi e lună.
Lu Tanţi nu-i place agitaţia. Nu-i place nici aglomeraţia, nu-i place nici gălăgia, nu prea îi plac nici oamenii cine ştie ce. Nici la plimbare nu prea mai iese pentru că i se pare prea obositor şi fără sens. În schimb stă şi lucrează. Citeşte reviste de specialitate cu tricotaje, merge pe la mercerii după fire, panglici şi zorzoane…
Politica nu a interesat-o niciodată. Prostiile alea de filme lacrimogene pentru gospodine au lăsat-o rece. Şi nici la ştiri nu se mai uită. “Doar crime şi violuri – aşa zice Tanţi despre jurnalele de ştiri – numa rele de tot felu”.
Toţi cei care o cunosc de mai mult timp spun că Tanţi a rămas neschimbată deşi anii au trecut peste ea. Aceeaşi faţă tânără, aceeaşi talie subţire, acelaşi zâmbet timid. Doar că s-a mai uscat, aşa ca un bob de strugure tomnatec. Şi nici strălucirea aceea din priviri n-o mai are.
Prietenele i-au spus să mai iasă din casă, să mai facă şi ea una alta. Să iasă la un local, să meargă la o expoziţie, să facă nişte sesiuni de shopping, să meargă la fitness sau la yoga nu neapărat pentru corp că are ce arăta da să mai vadă şi ea lumea şi lumea s-o vadă pe ea. “Nu vezi dragă cum se scurge viaţa pe lângă tine. Ai să mori şi n-ai făcut nimic.” – i-a spus una din ele îngrijorată. “Ba da, goblenuri – a replicat Tanţi a lu Popescu tăios şi a închis rece subiectul. Dar a doua zi de dimineaţă Tanţi a deschis ochii mari şi a văzut cum într-adevăr se scurge viaţa pe lângă ea şi ea doarme. Valuri, valuri se scurgea viaţa de-ai fi zis că s-a rupt un zăgaz undeva mai sus. Şi tare s-a mai speriat Tanţi că o s-o ia viaţa pe sus aşa ca un torent şi o să o ducă cine ştie unde. De toate a încercat Tanţi, dar nu s-a priceput la nimic, nici de fumat nu ştia să fumeze. Decât la goblenuri se pricepea. Şi mai nou la guleraşe tricotate pentru lămpi şi veioze, cum văzuse ea într-o revistă nemţească. Nici la teatru nu i-a plăcut, nici la film unde nu erau decât tineri care beau cola şi mâncau floricele şi sonorul era mult prea tare. La cumpărături nici atât, atâtea magazine, atâtea preţuri şi toate astronomice. Şi oricum n-avea nevoie de nimic. La local a fost într-o singură seară şi nu i-a mai trebuit. N-a înţeles niciodată ce le-o trebui oamenilor să stea în fumăraia aia şi să mănânce prostii gătite în uleiuri râncede şi cu carne expirată în loc să se retragă în intimitatea căminului conjugal unde putea să facă o fripturică mică cu cartofi prăjiţi şi salată de castraveţi acri chiar de la ea de la ţară. Aşa că Tanţi a intrat în panică. Bărbatu-su mai să n-o recunoască. Nici nu ştia ce să-i mai facă. A vrut s-o ducă la doctor însă ea s-a jurat că nu-i bolnavă. Da probabil c-o fi fost că la nici o săptămână s-a stins. Aşa, dintr-o dată s-a stins. De grijă. De grija că trece viaţa asta peste ea şi nu poate face nimic.
Jurnalul unui om fericit 11
N-am încetat niciodată să iubesc. De fapt, cu trecerea timpului, am început să mă-ndoiesc că am ştiut vreodată a iubi. Căci nu te poţi bucura întrutotul de zbor fiind fluture, aşa cum nu vei înţelege cu adevărat înverzirea fiind frunză, nu vei putea asculta cântecul mării fiind val şi nici nu te vei putea îmbăta de linişte fiind pădure. În general nu poţi cântări fiind taler ci nu cumpănă.
Când primii cârcei ai iubirii îţi încolăcesc visurile şi le sugrumă în nopţi răstignite pe pereţi neciopliţi nici nu s-au înfiripat încă simţurile cu care să înconjori iubirea, ca năframele de mătase trupul alb al fecioarei. E doar instinct de lut dezmorţit. Când pieptul se umflă şi trupul se-mbracă în costum de bărbat şi-n veşmânt de femeie iubirea-i doar brăţară de-arginţi, ghirlandă de perle sau colier de nesperate întotdeauna asortate cu eşarfa sau cu batista de la piept. Când anii se dau rostogol şi întorc scrânciobul cu privirea în pământ iubirea-i doar deznădejde ţintuită cu colţi de argint pe moara de apă.
Abia când cornul lunii ajunge să te-mpungă în ceafă, şi masa-i întinsă, şi focul muiat în jăratec te poţi retrage în înserari argintii să-i deguşti pâlpâirea.
Pentru a simţi cu adevărat iubirea trebuie să te dezveleşti de toate, de trup, de timp, de spaţiu, de ziduri, de ziua de ieri. Pentru a trăi cu adevărat iubirea trebuie să rămâi gol, mai gol decât lepădat din pântecul mumii. Căci cum ai putea să cântăreşti iubirea când eşti legat de tot ceea ce te înconjoară, de flori şi de fluturi, de păsări, de iarbă, de cer, de ploaie, de soare, de cuvinte, de palme, de buze, de priviri, de copaci. Cum să o poţi preţui când ea-i de nepreţuit?!
Nu vei putea descoperi iubirea adevărată decât atunci când nu-ţi mai doreşti nimic, când nu mai ai ce să-ţi doreşti, nu fiindcă le-ai fi avut pe toate ci fiindcă e doar târziu, prea târziu, când nimic e prea mult şi totul prea puţin…
Azi simt că iubesc!
jurnalul unui om fericit 10
Când primii cârcei ai iubirii îţi încolăcesc visurile şi le sugrumă în nopţi răstignite pe pereţi neciopliţi nici nu s-au înfiripat încă simţurile cu care să înconjori iubirea, ca năframele de mătase trupul alb al fecioarei. E doar instinct de lut dezmorţit. Când pieptul se umflă şi trupul se-mbracă în costum de bărbat şi-n veşmânt de femeie iubirea-i doar brăţară de-arginţi, ghirlandă de perle sau colier de nesperate întotdeauna asortate cu eşarfa sau cu batista de la piept. Când anii se dau rostogol şi întorc scrânciobul cu privirea în pământ iubirea-i doar deznădejde ţintuită cu colţi de argint pe moara de apă.
Abia când cornul lunii ajunge să te-mpungă în ceafă, şi masa-i întinsă, şi focul muiat în jăratec te poţi retrage în înserari argintii să-i deguşti pâlpâirea.
Pentru a simţi cu adevărat iubirea trebuie să te dezveleşti de toate, de trup, de timp, de spaţiu, de ziduri, de ziua de ieri. Pentru a trăi cu adevărat iubirea trebuie să rămâi gol, mai gol decât lepădat din pântecul mumii. Căci cum ai putea să cântăreşti iubirea când eşti legat de tot ceea ce te înconjoară, de flori şi de fluturi, de păsări, de iarbă, de cer, de ploaie, de soare, de cuvinte, de palme, de buze, de priviri, de copaci. Cum să o poţi preţui când ea-i de nepreţuit?!
Nu vei putea descoperi iubirea adevărată decât atunci când nu-ţi mai doreşti nimic, când nu mai ai ce să-ţi doreşti, nu fiindcă le-ai fi avut pe toate ci fiindcă e doar târziu, prea târziu, când nimic e prea mult şi totul prea puţin…
Azi simt că iubesc!
jurnalul unui om fericit 10
Abonați-vă la:
Postări (Atom)