duminică, 25 ianuarie 2009

Gând (5)

Cele mai mari suferinţi ni le aduc cei mai buni prieteni. Pentru cǎ ei se aflǎ mereu foarte aproape de inimǎ.

vineri, 23 ianuarie 2009

Polen

Doi copilaşi de vreo cinci şase ani, un bǎieţel şi o fetiţǎ, sǎrǎcǎcios îmbrǎcaţi, se joacǎ pe trotuar cu pietricele şi frunze. La un moment dat se agaţǎ de gardul de plasǎ al unei case şi îşi continuǎ joaca pe verticalǎ. Nu dupǎ mult timp proprietarul casei iese în uşǎ şi strigǎ la ei:
- Ce faceţi mǎ aici? Ce staţi agǎţaţi de gardul meu aşa ca maimuţele?
Bǎieţelul, mai mǎricel, îi rǎspunde rar, fǎrǎ sǎ clipeascǎ:
- Noi nu suntem maimuţe nene, eu sunt melc şi ea e lâmǎ…

joi, 22 ianuarie 2009

Save the Whales

Uauuu…. ce-am gǎsit! În sfârşit a apǎrut cineva care sǎ trateze serios problema asta. Nu, nu este o chestiune nouǎ, a mai fost discutatǎ şi rǎsdiscutatǎ şi în presa scrisǎ şi la televiziuni, au apǎrut nenumǎrate cǎrţi pe aceastǎ temǎ, dar tot timpul dintr-o perspectivǎ greşitǎ, dintr-un unghi asupra cǎruia nu s-a pronunţat nimeni niciodatǎ şi care a fost considerat tot timpul ca fiind unul natural, normal. Kathleen Parker editorialist în cadrul The Washington Post Writers Group rǎstoarnǎ lucrurile cu susul în jos şi vede salvarea acestei specii cu ochii creatorului. A fǎcut-o profund şi meticulos strângând totul într-o carte: “Save the Males” publicatǎ în anul tocmai încheiat la editura Random House New York. Ooops… cred cǎ era vorba de meils şi nu de ueils. Sorry pentru încurcǎturǎ. În fine… Iatǎ ce spune doamna Parker: “Saving the males is an unlikely vocation for a 21st-century woman. Most men don’t know they need saving; most women consider the idea absurd. When I tell my women friends that I want to save the males, they look at me as if noticing for the first time that I am insane. Then they say something like: Are you out of your mind? This is still a male-dominated world. It’s women who need saving. Screw the men!” Saving the males, iatǎ o ocupaţie mai mult decât nobilǎ la care nu v-aţi fi gândit nu-i aşa?! Şiiii… fie vorba între noi nu sunt de acord cu afirmaţia “it’s a male-dominated world” decât dacǎ acceptǎm cǎ asta este doar o faţǎ a medaliei, cealaltǎ faţǎ fiind “and a male is a female dominated creature”. Şi sǎ nu spuneţi cǎ nu-i aşa!
Şi apoi continuǎ: “Actually, that’s a direct quote. The reality is that men already have been screwed – and not in the way they prefer (amǎrâţii de ei, niciodatǎ nu le convine poziţia). For the past 30 years or so, males have been under siege by a culture that too often embraces the notion that men are to blame for all of life’s ills. Males as a group – not random men – are bad by virtue of their DNA.”
Mda… chiar aşa s-a întâmplat… În goana dumneavoastrǎ doamnelor dupǎ emancipare socialǎ şi independenţǎ aţi lǎsat bǎrbatul descǎrnat de toate virtuţile sale. Ati vrut sa fit puternice, sa conduceti, sa aratati ca nu aveti nevoie de nimeni si de nimic. Unde sunt un Rhett Butler, un Rick Blaine sau un Jean-Louis Duroc?! N-au dispǎrut pus şi simplu! I-aţi ucis doamnelor, ǎsta este adevǎrul. I-aţi ucis cu sânge rece, jupuind încet încet de pe trupul lor bine fǎcut şi înţelepciunea şi patima şi nobleţea. Da, mai ales nobleţea… “Where I'm going, you can't follow. What I've got to do, you can't be any part of. Ilsa, I'm no good at being noble, but it doesn't take much to see that the problems of three little people don't amount to a hill of beans in this crazy world. Someday you'll understand that. Now, now. Here's looking at you, kid”(she is looking at him with tenderness and tears are falling from her beautiful eyes…). Eeee…! Asta nu mai e din cartea doamnei Parker, asta e faza cu despǎrţirea din Casablanca.
Dar iatǎ ce spune doamna Parker: “In the process of fashioning a more female-friendly world, we have created a culture that is hostile towards males, contemptuous of masculinity and cynical about the delightful differences that make men irresistible, especially when something goes bump in the night. In popular culture, rare is the man portrayed as wise, strong and noble. In film and music, men are variously portrayed as dolts, bullies, brutes, deadbeats, rapists, sexual predators and wife-beaters. Even otherwise easy-going family men in sitcoms are invariably cast as, at best, bumbling, dim-witted fools.”
Şi concluzioneazǎ apocaliptic: “Men have been domesticated to within an inch of their lives, attending Lamaze classes, counting contractions, bottling expressed breast milk for midnight feedings – I expect men to start lactating before I finish this sentence”
Lactating… da doamnelor, lactating…. Offf…….câtǎ dreptate are. Din vulturii care eram ne-aţi smuls penele una câte una sǎ vǎ faceti pǎlǎrii şi flori la cingǎtoare, de-am rǎmas nişte bieţi curcani ciugulind mǎlai în curtea din jurul casei.
Da chiar aşa, acum serios şi sincer vorbind doamnelor şi domnişoarelor, aţi citit pe vre-un blog cum cǎ bǎrbaţii ar fi o specie inteligentǎ şi nobilǎ?! Cǎ sunt nişte brute, nesimţiţi şi porci am citit şi eu o grǎmadǎ… Mmmm…..
So, Save the Males doamnelor alǎturi de Kathleen Parker. Şi foarte important, ţineţi-i cu picioarele pe pǎmânt sǎ nu devinǎ Whales……
În ideea de a da un boost acestei activitǎţi delicate dar plinǎ de satisfacţii o sǎ deschid un club al doamnelor care vor sǎ salveze Maleşii. Recunosc, mi-e greu sa cred ca ar putea fi şi domni care ar dori sǎ se implice în acest program. Înscrierile se pot face oricând dar menţionez cǎ acest club va începe sǎ funcţioneze doar dacǎ se vor strânge cel putin 10 membri cotizanţi. Adresa mea de mail este mosu@whoever.com iar a doamnei Parker kparker@kparker.com. Vreo idee de actiune pentru a fi inclusa in planul de activitate al noului club?!
Mmm…. dacǎ merge treaba s-ar putea ca mitul cu bǎrbaţii de la “Bonus top five mituri spulberate” sǎ nu fie chiar busted… Mai discutǎm….
Bineee… Acum, la sfârşit, o sǎ recunosc sincer, înainte sǎ o descoperiţi voi, cǎ doamna Parker are o patǎ neagrǎ la dosar. Mare. Ea a fost crescutǎ de la vârsta de trei ani doar de tatǎl sǎu şi pe ici pe colo de câte una din cele patru mame vitrege ce-au trecut cu geamantanul prin sufrageria casei şi a crescut la rândul ei trei bǎieţi. Deci de-aici i se trage…

marți, 20 ianuarie 2009

Obamǎneala

În timp ce scriu aceste cuvinte Barack Obama iese pe treptele Capitoliului şi se pregǎteşte sǎ devinǎ cel de-al 44-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Începe o nouǎ erǎ?! E greu de spus. Este Barack Obama the black Kennedy, este Noul Mesia? Este Obama urmaşul lui Martin Luther King? Nu ştiu, nimeni nu poate spune cu siguranţǎ. Pânǎ una alta Barack Obama nu este altceva decât rodul unei campanii mediatice tipice giganticelor spectacole numite “alegerile prezidenţiale americane”. Este neîndoielnic cǎ alegerea unui preşedinte de culoare este o victorie a democraţiei, a raţiunii, în cele din urmǎ a normalitǎţii într-o lume din ce în ce mai absurdǎ. Nu mi se pare nici excepţionalǎ, nici ieşitǎ din comun şi nici un semn divin. Aura din jurul tunsorii cazone a domnului Obama nu se datoreazǎ omului Obama, pe care foarte puţini îl cunosc, ci speranţei Obama, imaginii pe care zeci de milioane, probabil sute de milioane de americani şi nu numai, au fǎurit-o împinşi la disperare de o lume pe care n-o mai simt a lor, în care se simt strǎini, ba chiar duşmǎniţi. Şi o vor înapoi. O vor primi?! E greu de spus! Preşedintele Barack Hussein Obama susţine acum primul sǎu discurs. Le zice bine, ca din carte, dar speechul lui nu diferǎ sensibil de cel al lui Bush, e unul politicianist. Premisele unui preşedinţii luminate existǎ însǎ. Obama are o staturǎ impunǎtoare, este absolvent de Harvart, avocat. Pare un om cu bun simţ, raţional, echilibrat şi suficient de puternic. Dar pânǎ aici! Obamǎneala s-a încheiat. Aura Obama dispare iar preşendintele Obama trebuie sǎ se apuce de treabǎ. Economia Americii şi a lumii se prǎbuşesc. Încrederea în pilonii unei societǎţi sǎnǎtoase, sistemul economic, institutiile statului, legea, se înmoaie. Comunismul a decedat iar capitalismul are cangreǎ şi se pregǎteşte de o amputare. De la gât. Totul se susţine pe beţe de chibrit. Preşedinţia lui Obama ar trebui sǎ aducǎ o schimbare uriaşǎ a civilizaţiei umane. Interesant este cǎ tot mai multe saituri au început sǎ aminteascǎ în ultima vreme faptul cǎ cititorii în stele au prevǎzut cǎ anul 1012 va fi unul de cotiturǎ în istoria omenirii. O fi, n-o fi?! Are a face Obama cu asta?! Om vedea…. De o schimbare MARE este însǎ nevoie!

Adunǎri şi scǎderi

Spuneam mai deunǎzi cǎ oamenii fǎrǎ trup se apropie mai uşor unul de altul. Şi am explicat şi de ce cred asta.
Şi mai cred ceva. Cǎ proverbul “cine se aseamǎnǎ se adunǎ” se aplicǎ pe net mai mult ca niciunde. Din care cauzǎ de mai sus.

duminică, 18 ianuarie 2009

O dungǎ maro

Doamna Tase zisǎ şi Tǎsica era foarte mulţumitǎ. Avea în sfârşit camera pe care o visaze. O camerǎ numai a ei, o camerǎ cu tot ceea ce-şi dorise. Roti ochii de jur împrejur. Patul mare din stejar vopsit în alb cu saltea groasǎ şi moale în care corpul dumisale se afunda ca-ntr-un nor, fotoliul-balansoar în care-şi rǎsfoia revistele, mǎsuţa de ceai din cristal, raftul cu CD-uri din sticlǎ maronie, mǎsuţa de toaletǎ din lemn de nuc cu incrustaţii de mahon şi wenge, lampa cu ţurţuri cafenii, draperiile grele din brocart cu imprimeu floral, perdelele cu broderie manualǎ, covoarele de sisal cu fibrǎ vegetalǎ extrasǎ din frunze de agavǎ, tablourile, florile, toate… ce mai, toate erau excepţionale…. Era în sfârşit fericitǎ.
Trase jaluzele şi aprinse lampa mare într-un gest disperat de a-şi tine bucuria aproape, de a nu o lǎsa sǎ se desprindǎ şi sǎ fugǎ prin ochiurile de geam dispuse atipic, oarecum oblic pe perete. Camera se cufundǎ într-o luminǎ caldǎ şi odihnitoare. Sufletul doamnei Tase ţopǎia ca o oiţǎ fericitǎ peste câmpia minunilor înfǎptuite… Îşi roti din nou ochii peste pereţii înveliţi într-un portocaliu-piersic catifelat şi dulce, peste tablourile cu semnǎturi celebre, peste mǎştile de carnaval aduse de la Veneţia, peste stampele japoneze primite în dar de la mǎtuşa Mia, peste basorelieful cu boi trǎgând din greu la car primitǎ ca dar de nuntǎ de la Nucuţa. Mmm…… doar sus pe perete, în colţul din stânga, deasupra rododendronului, pǎrea sǎ zǎreascǎ o dungǎ finǎ ca un fir de pǎr. Dar doamna Tase era prea bucuroasǎ pentru a se apleca asupra unor detalii atât de mǎrunte şi ochii îi alunecarǎ mai departe peste volumele lui Patapievici, ale lui Cǎrtǎrescu şi ale lui Paler, Dumnezeu sǎ-l ierte, înghesuindu-se pe noptiera dumisale, peste cutia cu trabuce a domnului Tase şi ochelarii cu ramǎ de aur aflate pe noptiera consortului, peste mulţimea de giuvaiericale, parfumuri, pudre şi creme de pe mǎsuţa sa de toaletǎ.
Doamna Tase îsi frecǎ palmele fericitǎ. Totul era perfect, absolut perfect! Mmm…. Cu excepţia dungii ǎleia care nu-i zburase încǎ din minte deşi încercase sǎ o înlǎture cu un dos de palmǎ cum fǎcea astǎ varǎ cu muştele insidioase. Zâmbi. Îşi aminti de bancul cu Bulǎ şi cu dunga. Cum care banc?! Ala cu “sǎ-i futem o dungǎ”. Eiii nu-l ştiti... Da’ e vechi. Pǎi vi-l zic dacǎ nu-l ştiţi: “cicǎ profesoara lu Bulǎ vrea sǎ renoveze clasa şi îi întreabǎ pe copii cum ar vrea ei sǎ arate. Bulǎ repede cu mâna pe sus. Doamna, care îl ştie pe Bulǎ mai poznaş şi mai slobod la gurǎ o ridicǎ în picioare pe Gica. Eu zic sǎ vopsim pereţii în galben. Bravo, stai jos, tu Georgel ce zici?! Eu zic sǎ vopsim marginile la geamuri în portocaliu. Buun, tu Nineta?! Eu zic sǎ lǎsam tavanul alb dar sǎ facem nişte chenare în jurul lǎmpilor. Bravo, excelentǎ idee. Dar tu Bulǎ ce zici? Eu sunt de acord cu colegii mei. Şi eu zic sǎ lǎsǎm tavanul alb, pereţii sǎ-i vopsim galben, sǎ facem un chenar portocaliu pe lângǎ ferestre - doamna zâmbeşte mulţumitǎ - şi la sfârşit de tot, eu zic sǎ-i futem aşa o dungǎ maro pe toţi pereţii”. Sǎ nu ziceţi cǎ nu-l ştiaţi. Şi doamna Tase îl ştia şi tocmai dunga aia o sâcâia mai rǎu ca inelul de la domnul Tase care întârzia, întârzia, întârzia, deşi fusese programat din septembrie….. Poate dacǎ nu era Bulǎ aşa mǎgar ar fi trecut mai uşor cu vederea dunga. Dar “sǎ-i futem o dungǎ” ǎla o scoate din minţi. Ca şi cum cineva înadins ar fi fǎcut la sfârşit dunga aia acolo deasupra rododendronului, s-o enerveze pe ea. Şi dacǎ o fi fost aşa cu adevǎrat?! - gândi doamna Tase şi se apropie de perete. Îl cercetǎ cu atenţie. Mmmm…. nu era prea clar de unde provine. Dar era o dungǎ adevǎratǎ, asta era clar. Se depǎrtǎ uşor de perete, îşi risipi ochii pe câteva prostioare din jur, îşi lipi peste buze un zâmbet de circumstanţǎ, apoi privi din nou peretele, aşa ca într-o doarǎ. Dunga era acolo, în mod mai mult decât evident. Şi era mult mai mare decât pǎruse la prima vedere. Şi mai enervantǎ decât un ţânţar. Doamna Tase dispǎru din camerǎ pentru câteva minute, apoi reapǎru ţinând în mânǎ o lanternǎ. O aprinse şi se apropie din nou de perete. Îl studie îndelung. Textura zugrǎvelii, marginile dungii, lungimea, adâncimea, culoarea… Era clar, nu era ceva în plus, era ceva în minus… O adânciturǎ... Cel mai probabil peretele fusese zgâriat de un meşter.
E incredibil – ţipǎ doamna Tase din adâncurile întunecate ale plǎmânilor domniei sale – E faaaantastic…… E iiiiinacceptabil…. - continuǎ ea împletind ţipǎtul scurs din fiecare celulǎ a fiinţei sale într-un fuior gros. Aşa ceva n-am pomenit. Apoi se opri brusc. Dispǎru pentru un minut şi reveni cu scǎunelul pe care domnul Tase obişnuia sǎ-şi întindǎ picioarele amorţite atunci când moţǎia cu ziarul în poalǎ în biroul dumnealui din capǎtul holului. Puse scaunul lângǎ perete, se ridicǎ pe el opintindu-şi din greu mijlocul şi îşi apropie ochii de zid. Ooo….. crǎpǎtura era indecent de largǎ. O pipǎi cu degetul. Era şi asprǎ la pipǎit. Avea muchiile un pic rugoase, ca şi cum cineva ar fi fǎcut julitura în graba mare şi muchiile nu ar mai fi avut timp sǎ se rotunjeascǎ. Doamna Tase încercǎ sǎ vâre vârful roşu-castan al unghiei sale sub marginea de sus a despicǎturii. Nu reuşi din prima dar insistǎ. Urmǎri cu unghia marginea de sus a fisurii şi în cele din urmǎ gǎsi un punct care cedǎ fǎrǎ luptǎ. O bucǎţicǎ de zugrǎvealǎ micǎ cât o unghie de copil se desprinse şi alunecǎ pe parchet. În timp ce bucǎţica de zugrǎvealǎ aluneca încet spre parchet ca un fluture obosit, mânia doamnei Tase urca tumultoasǎ din stomac cǎtre nas, gât şi urechi. Nasul scotea flǎcǎri asemeni unui taur în faţa mantiei roşii, urechile se înroşirǎ ca şi cum ar fi fost date cu ojǎ de unghii, iar gâtlejul domniei sale slobozi un “futuiiii” luuung şi abraziv ca o coalǎ de şmirghel….. Doamna Tase începu sǎ ciocǎne uşor tot peretele. Era clar cǎ era vorba de un defect. “Meseriaşii lu peşte… Muncǎ de mântuialǎ….”. Dacǎ acolo era aşa, o situaţie similarǎ putea sǎ mai aparǎ oriunde. Şi apǎru repede. În colţul din dreapta jos al tabloului cu odalisca scǎldându-se, o bucatǎ de zid suna a gol. Doamna Tase îi fǎcu vânt tabloului fǎrǎ sǎ se uite la semnǎturǎ, odalisca cǎzu peste unul din colţurile vasului în care se lǎfǎia rododendronul, care la rândul sǎu îi intrǎ acesteia exact în sǎ mǎ scuzaţi dos, producând o gaurǎ irecuperabilǎ… Încǎ douǎ bucǎţi de zugrǎvealǎ de dimensiunea unui fluture de Amazonia aterizarǎ lângǎ fratele lor mai mic. Doamna coborî de pe scǎunel. Mâinile şi picioarele îi tremurau atât de tare încât abia se putea ţine pe picioare. Înaintǎ încet spre mǎsuţa de cristal şi apucǎ cu douǎ degete ceşcuţa de cafea. O gurǎ de cafea avea s-o linişteascǎ cu siguranţǎ. Fie din cauza tremurului mâinii, fie din cauza nervilor nestǎpâniţi, ceşcuta se slobozi din mâna doamnei şi se rǎzvrǎti spre mǎsuţa de cristal fǎcându-se praf şi pulbere dimpreunǎ cu aceasta, cioburile şi resturile de cafea împletindu-se printre firele groase ale covorului de sisal cu fibrǎ vegetalǎ extrasǎ din frunzele de agavǎ. Nervii doamnei Tase erau întinşi la maxim iar procesul de întindere nu pǎrea sǎ se fi încheiat. Ochii i se acoperiserǎ cu firişoare fine vineţii, respiraţia era din ce în ce mai greoaie iar urechile erau mai roşii ca un radiator încins.
Paş-te-le mǎ-sii - izbunci doamna cǎlcând apǎsat pe fiecare silabǎ – asta îmi trebuia mie acum, tâmpeniile astea?! Apoi instantaneu, fǎrǎ sǎ fie conştientǎ de ceea ce face, apucǎ Orbitorul lui Cǎrtǎrescu de aripa dreaptǎ şi îl trimise cu putere spre ţurţurii cafenii ai lǎmpii care se înmulţirǎ cuminţi, fǎrǎ multe discuţii, rǎspândindu-se apoi prin toate ungherele încǎperii. Şi înainte ca totul sǎ se cufunde în beznǎ, apucǎ sǎ mai vadǎ cum cartea aterizeazǎ peste sticlele cu licori amestecând într-un pârâiaş vesel euphoria lui Calvin Klein, magnetismul lui Escada, edenul lui Cacharel, indolenţa lui Guerlain şi chiar fantezia lui Britney Spears.
Doamna Tase rǎmase o clipǎ înspǎimântatǎ în mijlocul camerei. Nu ştia sigur ce o împiedica sǎ mai vadǎ, furia sau noaptea venitǎ îngrozitor de repede… Încercǎ sǎ se calmeze. Zâmbi. Fals. Trase adânc aer în piept, apoi pǎşi uşor cǎtre ieşirea din camerǎ.
Auuuu – sfâşie liniştea şi întunericul un ţipǎt ascuţit şi lung ca ţepuşa cu cartof din Piaţa Palatului, fǎrǎ îndoialǎ al doamnei. Ţipǎtul era cauzat de un ciob din ceşcuţa finǎ de porţelan peste care piciorul dumneaei trecuse fǎrǎ a-l bǎga în seamǎ, aflat între statueta din bronz înfǎţisând-o pe Artemis la vânǎtoare şi coşul împletit cu tabuurile pe care doamna Tase le mai consuma curajos seara înainte de culcare admirând torsul lui Beckam sau tatuajele lu Mutu. Nu-şi mai putu ţine echilibrul, încercǎ sǎ se sprijine de perete, dar în cele din urmǎ se prǎbuşi lângǎ toarta ceşcuţei de cafea, împreunǎ cu Grigorescu, ǎla pe care dǎduse atâţia bani la licitaţia de la anticariatu de la naţional. Simţea cum din talpǎ sângele ţâşneşte şi se scurge uşor spre cǎlcâiul proptit în podea, strângându-se în jurul acestuia într-o micǎ bǎltoacǎ. Şi tocmai când începuse sǎ facǎ socoteala tuturor amǎrǎciunilor sale şi sǎ-şi spunǎ în gând cǎ totul e un dezastru, cǎ viaţa e un rahat şi cǎ nu mai vede nici un motiv sǎ mai trǎiascǎ, auzi glasul domnului Tase proaspǎt întors de la slujbǎ, ciripind vesel ca un pârâiaş de munte:
- Tǎsico, Tǎsicooo….. am sosit dulceaţǎ…. Eiii….. cum a fost prima zi în noua ta camerǎ….?!
Dar zâmbetul îi îngheţǎ pe buze….

vineri, 16 ianuarie 2009

Piersica

Mika îmi aratǎ cu degetul piersica. Este rotundǎ, cu fruntea palidǎ şi obrajii roşii.
- Îi iese sufletul.
- Sufletul?!
Mǎ mai uit o datǎ la ea, de data aceasta cu mai multǎ atenţie. Mda, pe obrazul stâng are o juliturǎ micǎ. Pielea finǎ s-a crǎpat puţintel, aşa cât o unghie şi stǎ sǎ lǎcrimeze.
- De unde ştii cǎ-i iese sufletul?
- Ascultǎ.
Mika pune piersica pe covor, se aşeazǎ pe burtǎ, îşi sprijinǎ bǎrbia în palme şi-mi face semn sǎ mǎ aşez lângǎ ea. Apoi apasǎ piersica cu degetul. Nu aud nimic. Mika îmi face semn sǎ am rǎbdare şi mai apasǎ o datǎ . De data aceasta aud un pufff… abia perceptibil ca şi cum piersica ar fi oftat şi prin ochiul crǎpat în pieliţa subţire o lacrimǎ sângerie dǎ sǎ iasǎ la luminǎ. Apoi se rǎzgâdeşte şi se retrage în sine.
- Poate cǎ e doar supǎratǎ.
- Nu! Ştie cǎ o s-o mǎnânc şi îi face vânt sufletului sǎ iasǎ prin crǎpǎturǎ. Sǎ se salveze….
Apoi Mika duce degetul în dreptul despicǎturii roşii ca o ranǎ şi culege bobul de lichid, aşa… ca pe o albinǎ tristǎ. Ridicǎ degetul în aer cum îl ridicǎ copiii primǎvara cu buburuzele îngheţate de frig şi le cântǎ de-alean:
“gǎrgǎriţǎ riiiţǎ
zboarǎ-n poieniiiţǎ
şi-acolo unde-i zbura
sǎ fie casa ta”
Dar picǎtura nu vrea deloc sǎ zboare.
- Ce faci?
- Aştept sǎ se evapore apa ca sǎ rǎmânǎ sufletul curat – rǎspunde Mika cu ochii pironiţi pe picǎtura ca grǎuntele de rouǎ.
Dar picǎtura în loc sǎ se evapore, se balanseazǎ încet spre stânga, apoi spre dreapta, se rǎstoarnǎ pe-o parte şi alunecǎ în jos pe deget, pe dosul palmei, coborând uşor pe braţ cǎtre cot.
Mika o urmǎreşte atentǎ, cu ochii mari, aşa cum urmǎreşti o gângânie ciudatǎ ce se luptǎ sǎ-şi gǎseascǎ o felie de linişte sub care sǎ se ascundǎ de ochii lumii. Picǎtura ajunge în cele din urmǎ la cot, se ţuguie ca un ţurţure minuscul, apoi se desprinde şi cade pe parchet. Mika se aşeazǎ în genunchi, prinde între degete ceea ce a mai rǎmas din picǎturǎ, îi scormone înlǎuntrurile aşa cum faci cu frunza de mentǎ pentru a-i elibera aromele încapsulate şi decreteazǎ:
- S-a dus. Nu mai e. A zburat.
Apoi apucǎ piersica, muşcǎ cu poftǎ din ea şi se îndreaptǎ spre ieşire ţopǎind de pe un picior pe altul:
“gǎrgǎriţǎ riiiţǎ
zboarǎ-n poieniiiţǎ
şi-acolo unde-i zbura
sǎ fie casa ta…………”

joi, 15 ianuarie 2009

Bonus la “Top five mituri spulberate”

Cauţi femeia perfectǎ: 90-60-90, sǎ nu mimeze orgasmul, frumoasǎ de picǎ dar şi devreme acasǎ, sǎ ştie sǎ gǎteascǎ ceva mai mult decât ochiuri şi fripturǎ cu cartofi prǎjiţi, sǎ-ţi facǎ 2-3 copii dar s-aducǎ şi-un ban în casǎ, îndemânticǎ la spǎlat cǎmǎşile dar fierbinte când le desface nasturii, felinǎ şi fiarǎ, goalǎ sub blana de vulpe…
Mai aşteaptǎ puţin, japonezii au obţinut toate astea separat iar acum lucreazǎ sǎ le asambleze…

Cauţi bǎrbatul perfect: puternic dar cu suflet sensibil, macho dar cu bun simţ, care sǎ schimbe pamperşii la copil dar pe care sǎ stea smokingul ca turnat, care sǎ poatǎ sǎ repare şi robinetu ǎla de-ti picurǎ noaptea în cap şi priza care a fǎcut scurt circuit când ai bǎgat ondulatoru şi robotul de bucǎtǎrie care s-a blocat neaşteptat cu mǎnuşa în el, care sǎ vinǎ sǎ te ia de la coafor cǎ tot a ieşit cu maşina la carrefour sǎ facǎ aprovizionarea sǎptǎmânalǎ, care sǎ-ţi spunǎ în fiecare dimineaţǎ cât eşti de frumoasǎ….
Nu te mai chinui degeaba, de când cu celulele astea stem n-o sǎ mai fie nevoie de ei chiar deloc…

Top five mituri spulberate

Mitul numǎrul 1 (al milionului de euro)
Dacǎ sunteţi întrebaţi ce aţi face dacǎ v-aţi pricopsi mâine cu un milion de euro cel mai probabil rǎspunsul ar fi: “mi-aş cumpǎra o cabanǎ la munte, mi-aş lua un 4x4, aş pune restul banilor la bancǎ şi aş trǎi fericit pânǎ la adânci bǎtrâneţi” sau dupǎ caz “mi-aş lua o cǎsuţǎ pe Riviera Francezǎ, mi-aş cumpǎra o bǎrcuţǎ cu motor, aş pune restul banilor la bancǎ şi aş trǎi fericit pânǎ la adânci bǎtrâneţi".
Tiiiing… wrong answer… Rǎspunsul corect este: dacǎ aţi avea un milion de euro nu aţi şti cum sǎ-l înmulţiţi mai degrabǎ şi sǎ faceţi dintr-unul douǎ şi din douǎ nouǎ.

Mitul numarul 2 (al jobului perfect)
Dacǎ rǎspunsul la întrebarea “ce pǎrere ai despre jobul actual?” este:
a) e stresant, vreau sǎ mǎ mut
b) e de tot cǎcǎtu, abia aştept sǎ mǎ car
c) e mişto dar am un salariu de mizerie, mi-am depus deja siviu la altǎ cloşcǎ
d) e naşpa, mai stau un pic şi-o tai
e) e aşa şi aşa dar am un şef durere, o tund
f) merge dar am nişte colegi catastrofǎ, nu poţi sǎ trǎieşti cu ǎştia
nu-ţi fǎ iluzii cǎ pentru urmǎtorul nu vei avea acelaşi rǎspuns.

Mitul numǎrul 3 (oamenii sunt buni)
Dacǎ tu crezi cǎ oamenii sunt buni atunci:
- încearcǎ sǎ-ţi cumperi un bilet la vanghelion
- lasǎ geamul crǎpat sǎ se aeriseascǎ cât lipseşti de acasǎ
- urcǎ cu burta la gura într-un mijloc de transport în comun
- cere ajutorul unui prieten de nǎdejde când îţi arde buza
- mergi cu geanta pe umǎr prin piaţǎ
- întreabǎ un funcţionar din spatele ghişeului ce e cu cerea ta
Dacǎ dupǎ toate astea totul pare a fi ok, fǎ o vizitǎ la medicul de familie.

Mitul numǎrul 4 (al crâmpeiului de fericire)
Dacǎ îţi doreşti atât de mult un crâmpei de fericire, dacǎ eşti gata sǎ urci Golgota pentru a-l atinge, dacǎ vei lupta din toate puterile pentru el, dacǎ îl vei urmǎri zi şi noapte precum magii steaua de la rǎsǎrit, dacǎ eşti gata sǎ faci orice sacrifiu pentru el, dacǎ nu vei precupeţi nici un efort şi orice durere îşi va gǎsi menirea pe calea aleasǎ, atunci nu-ţi fǎ nici un fel de probleme, vei fi atât de ocupat cǎ oricum nu-ţi vei mai aminti pentru ce ai purces la drum.

Mitul numǎrul 5 (al colacului de veceu)
Dacǎ v-aţi întrebat vreodatǎ, ceea ce sincer mǎ îndoiesc, dacǎ colacul de veceu este mai curat decât tastatura de computer, pot sǎ vǎ confirm cǎ în ciuda aparenţelor rǎspunsul este da.

miercuri, 14 ianuarie 2009

Papucii buzelor uscate

Recunosc. Sunt un om care vorbeşte puţin. Poate şi de-aia mǎ enerveazǎ vorbǎria asta lungǎ şi mai ales bombǎneala lipsitǎ de orice argumentaţie, vorbele aruncate în vânt din vârful buzelor şi nu dinlǎuntrul creierului, doar de dragul de a vorbi, de a ne scǎlǎmbǎi, de a ne da în spectacol: “X e un cretin” “şeful meu e un bou” “sunt nişte rataţi” “nimeni nu face nimic”….. Sigur, înţeleg vorbǎria lungǎ pe bloguri unde e vorba de pasiunea şi plǎcerea fiecǎruia, în pamflete, în ziarele de scandal… Dar e peste tot. Peste tot!. Numai miştouri, critici de cele mai multe ori lipsite de raţiune şi vorbe nesfârşite ca o ciorbǎ în care pluteşte un pǎtrǎţel de cartof, o felie de morcov şi o foaie de ceapǎ iar în rest doar o zeamǎ luuungǎ şi searbǎdǎ. Îmi amintesc la un moment dat de cârcotaşi care comentând faptul cǎ postul de radio la care prezintǎ ei era mai jos decât BBC în preferinţele ascultǎtorilor au comentat zeflemist “BBC… p-ǎştia cine-i ascultǎ?!; ǎştia nu spun nimic!”. Acum chiar cǎ nu mai spun nimic pentru cǎ nu mai au program în limba românǎ, dar aţi ascultat vreodatǎ un jurnal de ştiri BBC?! Profesionist, neutru, obiectiv, cu pǎreri ale tuturor pǎrţilor, concis, cǎutând esenţa, analizând cauze şi mai puţin fapte, încercând sǎ identifice ce este în spate şi nu la faţadǎ. Comparaţi un jurnal BBC cu orice jurnal de la noi. Sau orice altǎ emisiune de la BBC….
Unul din cele mai mari defecte ale noastre este legat de faptul cǎ nu ne punem în locul celui despre care vorbim atunci când îi analizǎm faptele sau vorbele. Ne criticǎm şefii dar când le luǎm locul facem exact ca ei, ne criticǎm vecinii dar nu ne uitǎm în ograda noastrǎ, ne criticǎm prietenii fǎrǎ sǎ avem rǎbdarea de a-i asculta şi mai ales criticǎm tot ceea ce nu înţelegem.
Dacǎ am avea înţelepciunea sǎ încercǎm sǎ dezvelim resorturile care conduc la anumite acţiuni sau vorbe, dacǎ nu ne-am pripi şi am încerca sǎ înţelegem gândurile şi raţiunea interlocutorului, dacǎ am sta în papucii lui, în halatul lui şi cu pipa lui în gurǎ şi am privi lumea de pe culmea dealului poate am pricepe mai mult şi am fi mai mulţumiţi…

Şi fiindcǎ nu sunt sigur cǎ m-am fǎcut înţeles sǎ facem un mic experiment:
Sǎ spunem cǎ sunteţi Mana şi Ochiul lui Dumnezeu şi vreţi sǎ faceţi un bine pǎmântenilor. În scopul experimentului o sǎ facem o incizie finǎ şi o sǎ aducem Ochiul şi Mâna pe Pǎmânt, sǎ ziceeem…. în parcul Herǎstrǎu, intrarea dinspre Arcul de triumf, a patra bancǎ pe stânga. Pe bancǎ o doamnǎ în vârstǎ, şaptezeci - şaptezeci şi cinci de ani. Stǎ cu mâinile în poalǎ şi priveşte trist în pǎmânt. Nu e clar dacǎ tristeţea dumneaei vine de la gunoaiele din jurul bǎncii dar acestea nu pot trece neobservate Ochiului. Sticle de suc, ambalaje diverse, cutii şi mucuri de ţigǎri, majoritatea de la dughenele din capul aleii, de lângǎ Expoflora. Ochiul nu suportǎ şi Mâna începe sǎ strângǎ grǎbitǎ mucurile de ţigarǎ. Doamna zâmbeşte. Stop! Tot în scopul experimentului o sǎ mǎrim acum un pic obiectivul şi o sǎ lǎrgim cadrul. De data asta, de undeva mai de sus, se vede tot parcul. E mai mic decât îl ştia Ochiul pentru cǎ dinspre Bordei s-a intrat cu construcţiile. O parte dintre copaci i s-au uscat. Localurile de fiţe i-au înghiţit liniştea. Lacul e murdar. Statuile sunt desenate cu graffiti, ciobite şi triste. Sunt multe porţiuni pe unde n-a mai fost pusǎ iarbǎ şi de unde pǎmântul bǎtǎtorit ne priveşte hâd ca o dermatozǎ urâtǎ… Mâna dǎ sǎ lase mucurile şi sǎ se apuce de treabǎ. Trebuie replantaţi copacii, iarba, florile, curǎţate aleile, statuile, scoase din parc localurile şi vilele şi lǎsat parcul sǎ respire. Dar…. Stop. O s-o facem altǎ datǎ, acum mai ridicǎm un pic obiectivul. De data asta aşaaa…. cât sǎ cuprindǎ tot Bucureştiul. O îmbulzealǎ de nedescris, praf, zgomot, mizerie, gaze, maşini…. S-a construit în neştire, fǎrǎ nici o regulǎ, fǎrǎ nici un pic de bun simţ. Degetul mare se freacǎ fremǎtǎtor de celelalte. Ohhh….. e de muncǎ… Dar Mâna n-o sǎ apuce sǎ facǎ nimic, pentru cǎ o sǎ ridicǎm rapid obiectivul şi mai sus, deasupra întregului glob. Ochiul priveşte spre gheţurile veşnice care nu mai sunt deloc veşnice, priveşte deşertul cum înainteazǎ rapid, cum petrolul şi gazele sunt pe cale sǎ se termine, cum pǎdurile se restrâng, deşeurile se înmulţesc, iar furnicuţele alea stupide se tot rǎzboiesc între ele… Sunt multe de fǎcut, începând cu stupidele, dar Mâna nu apucǎ nici acum sǎ facǎ nimic pentru cǎ obiectivul se ridicǎ sus de tot, iar Ochiul se retrage la locul lui. Şi Mâna la fel. Singurul lucru care se mai vede din Terra e un punct. Ochiul vegheazǎ însǎ la fericirea pǎmântenilor şi Mâna s-a apucat deja de calcule. Asteroizii vor lovi Pǎmântul peste un milion cinci sute patru mii douǎ sute saptezeci şi trei de ani iar omenirea va dispǎrea definitiv. Ochiul clipeşte fericit iar Mâna s-a apucat în fine de treabǎ. Asteroizii aceia vor trebui un pic deviati. Dar stai, stai aşa… Doamna din Herǎstrǎu, intrarea dinspre Arcul de triumf, a patra bancǎ pe stânga, s-a întristat din nou şi priveste spre cer.
- Doamne, cu mucurile alea de ţigarǎ ce faci?!

luni, 12 ianuarie 2009

déjà vu aiurit

nesculamdimineatanespalammancamneimbracammergemlaservicineintorcemmancamstamlataclalestamlateveufacemsexiarmancamapoiairneculcamsinetrezimdimineatanespalammancamneimbracammergemlaservicineintorcemmancamstamlataclalestamlateveufacemsexmancamneculcamsiiarnetrezimdimineatanespalammancamneimbracammergemlaservicineintorcemmancamstamlataclalestamlateveufacemsexmancamneculcam…

Ne linişti

vineri, 9 ianuarie 2009

dupǎ flacǎra de la aragaz, punga de-un leu stǎ şi ea sǎ moarǎ

mergând pe linia ipocrizei ridicate la rang de normalitate, guvernul româniei a hotǎrât zilele trecute în scris ceea ce promisese pe vorbe cu mult timp în urmǎ, sǎ dea gǎuri la punga de un leu; atât de multe gǎuri cǎ n-a mai rǎmas nimic din ea; acu nu ştiu cât o mai fi una dar pe vremea lu nea nicu o pungǎ de plastic normalǎ, simplǎ, clasicǎ era un leu; “dǎ-mi şi mie douǎ pâini şi-o pungǎ de-un leu” era textul clasic al ocupanţilor de coadǎ la pâine; între timp am intrat în europa, în nato, în ue şi lucrurile s-au schimbat, punga de-un leu a venit moca odatǎ cu mǎrfurile de sute de lei cu care ne umplem coşurile la supermarket.
nu ştiu ce le-o fi cǎşunat aşa guvernanţilor tocmai pe punga de-un leu, dar un ban în plus la buget nu stricǎ nu-i aşa (mai ales dacǎ vorbim despre cinci miliarde de pungi folosite anual în românia), chiar dacǎ el vine de la amǎrâta pungǎ pe care nici dǎnilǎ prepeleac nu a mai avut pe ce sǎ o schimbe cǎ ar fi fǎcut-o dacǎ gǎsea ceva mai ieftin…
în sine ideea de a elimina o sursǎ de poluare e cel puţin de admirat dacǎ nu de pus în aplicare imediat, de altfel nu românia a inventat chestia asta cu punga ci a preluat-o de la ue; uitându-ne însǎ de jur împrejur şi vǎzând mizeria de nedescris care ne înconjoarǎ, spusele guvernanţilor cum cǎ taxa pe pungǎ are rolul de a reduce poluarea te fac sǎ te umfle râsul; la vecinii ǎştia din vest mǎsura cu punga a fost introdusǎ dupǎ ce au fost aplicate cu rezultate mai mult decât satisfǎcǎtoare o mulţime de mǎsuri serioase pentru reducerea poluǎrii; în elvetia de exemplu (dar nu numai) pe lângǎ faptul cǎ strǎzile sunt curate soare stele sǎ poţi bea cafea din ele, orice felie de pǎmânt inclusiv în parcuri dacǎ nu este acoperitǎ cu iarbǎ, este acoperitǎ cu bucǎţele de lemn ca o pǎturǎ astfel încât vântul sǎ nu spulbere praful şi sǎ-l împrǎştie prin oraş; în plus la marginea feliei de pǎmânt, acolo unde începe aleea, existǎ un fel de manşetǎ de cauciuc înaltǎ de douǎ degete care previne ca pǎmântul sǎ se reverse singur peste alee; tehnologie avansatǎ?! investiţii masive?!; nu, bun simt!; la noi nu ai loc pe trotuare de chiştoace, peturi, hârtii, cutii de conserve şi multe alte mizerii… cât despre praf nu mai vorbesc, lasǎ-ţi maşina în oraş o orǎ douǎ şi ai sǎ vezi pe parbriz semnele poluǎrii.
şi fiindcǎ veni vorba de poluare şi recuperare, încerc de jumǎtate de an sǎ scap de nişte saci cu peturi de plastic pe care i-am strâns în timp, însǎ nu gǎsesc în constanţa containere speciale unde sǎ pot depune peturile de plastic sau un loc unde acestea sǎ fie colectate, întrebarea trimisǎ la primǎrie în acest sens rǎmânând şi ea fǎrǎ rǎspuns…
acestea fiind spuse, demersul guvernanţilor nu poate fi catalogat decât demagogic atâta timp cât poartǎ eticheta “reducerea poluǎrii”; sunt multe altele de fǎcut, lucruri simple, de bun simţ dar care presupun implicarea unor oameni serios în acţiuni reale, palpabile, nu decrete date din scaunul tapiţat în piele al biroului…

marți, 6 ianuarie 2009

atingere

sufletele se apropie mai mult unul de altul atunci când se leapǎdǎ de trup, de privire, de glas, de ani……

duminică, 4 ianuarie 2009

blogdrop

“o doamne, ce m-am pripit; nici nu-l cunosc bine; ce mare lucru ştiu despre el?!; îmi place cum scrie, pare un tip de bun simţ, dar atât… nici mǎcar nu ştiu câţi ani are; ahhh şi ce repede a zis da; a zis da imediat; de ce-o fi zis da, ce urmǎreşte?; iar eu tâmpita, ce m-o fi gǎsit sǎ-i zic sǎ ne vedem?”
“cine dracu m-a pus sǎ fac asta?! relaţii pe net îmi trebuie mie?!; virtualii cu virtualii şi realii cu realii, mama mǎ-sii…; e ultima oarǎ când mǎ mai întâlnesc cu cineva aşa pe neveu…; nu stǎteam eu bine sub pǎtura lu weblog acolo?! mi-a trebuit mie sǎ scot nasu afarǎ; cine dracu m-o fi pus sǎ-i zic da, nu ştiu; mǎcar s-o fi amânat un pic, sǎ mai aflu câte ceva despre ea…”
“ah, sper sǎ nu fie un mitocan; mǎcar atât; cu restul mǎ mai descurc, dar sǎ nu fie un mitocan…; sǎ vorbeascǎ mǎscǎri şi sǎ vǎd cum i se scurg ochii pe sânii şi pe picioarele mele şi-i curg balele…; trebuia sǎ-mi fi luat eu fusta aia pânǎ-n pǎmânt; ba mai bine îmi luam pantaloni şi gata; offf… şi nasturele ǎsta sǎ-l închid sau sǎ nu-l închid?!; îl las aşa, acu asta e, poate e un nice guy”
“dacǎ iese de vreo lipealǎ e ok, o invit sǎ iesim sâmbǎtǎ seara şi vedem noi; dacǎ însǎ nu-mi place din prima, am tǎiat-o; nu mǎ mai întind la palavre cu ea; la palavre stǎm pe net; pe mail, pe messenger, na-ţi-o ţie dǎ-mi-o mie; acu’ douǎ vorbe, sǎ nu spunǎ cǎ-s bǎdǎran, sǎru’ mâna, eu sunt ǎla, tu eşti aia, un sǎrut de despǎrţire şi-am tǎiat-o; precis cǎ are ochelari şi pulover pânǎ-n gât; şi mai scrie şi poezie …”
“dacǎ face cea mai micǎ aluzie la pat îmi iau catrafusele şi plec; cea mai micǎ…; nu stau sǎ mǎ întind cu bǎdǎranii la discuţii?! adevǎrul e cǎ din câte îl ştiu aşa dupa net nu pare genul, dar mai ştii…; o faţǎ îţi aratǎ pe net şi alta în realitate; ce, cu fetele alea pe care le duc în italia, nu fac la fel?!; lugu-lugu vre-o lunǎ douǎ, apoi hopa graniţa şi gata vrǎjeala; jap jap douǎ la fund şi la frecat trotuaru”
“ufff….. uite cǎ nu vine; în fine, sfertul academic…; se lasǎ aşteptatǎ; asta nu e rǎu, dacǎ nu trece în partea ailaltǎ, sǎ mǎ punǎ sǎ aştept aici vreo orǎ, douǎ; mǎ bufneşte şi râsul… i-am zis cǎ o sǎ ţin sub braţul drept o revistǎ; dacǎ nici la ǎia la universitate nu gǎseam dilema ce fǎceam, veneam cu almanahul caţavencu?!; sau cu gazeta sporturilor?!; ei uite, aia trebuie sa fie!; hmmm… n-aratǎ rǎu aşa din depǎrtare; n-are figurǎ de geek”
“ǎsta e, cǎ prea se holbezǎ la mine de când am intrat în parc; are şi revista; pufff…. ce figurǎ e, uite la el, dilema…; doamne, doamne, bǎrbaţii ǎştia…; aratǎ binişor, da’ sǎ vedem ce-i înǎuntru; ahhh… simt cum îmi urcǎ sângele în obraji, precis iar m-am înroşit ca o pǎtlǎgea; fir-ar sǎ fie, o sǎ spunǎ cǎ adineauri am ieşit de sub fusta mamei înroşitǎ aşa pânǎ în vârful urechilor…”
“eiii… şi n-are nici ochelari, nici pulover pânǎ-n gât; are ochi frumoşi; şi sinceri, se vede înǎuntru lor; mmm…. cred cǎ are sǎ fie ok pânǎ la urmǎ; e îmbrǎcatǎ mişto, îmi place; ciudat un pic dar cu bun gust; mai bine aduceam trandafirul ǎla; m-am câcâit atâta ca o babǎ, ba sǎ-l iau ba sǎ nu-l iau; e simpaticǎ; las’ cǎ îi aduc altul data viitoare”
“are ochi frumoşi, e un început bun; hmmm… aşa cu gura închisǎ e un bǎrbat super; e suplu, înalt, n-are burtǎ latǎ şi nici chelie prea adâncǎ; nu e chiar alain delon dar e bine, e bine… ; şi ce s-a tras la patru ace…; iar mǎ bufneşte râsul… şi eu aşa dezlânatǎ cu astea hippie ale mele…; eiiii dar se pare cǎ-i timid domnul; off…. uite cǎ nu mi-a adus zahǎr pentru cafea; acuma ce fac, scot zaharina?!; o sǎ zicǎ cǎ-s babǎ, cǎ mǎ ţin de diete; eiii… scot pe naiba, îi cer lui nişte zahǎr sau o beau aşa, neagrǎ…”
“olalaaa… îi merge gura într-una; bine cǎ mǎcar unuia dintre noi îi merge gura; şi le zice bine; nu e nici prea mişto şi nici bibilicǎ prea mare nu are, dar stǎ bine la amândouǎ capitolele, chiar foarte bine; mai rar aşa ceva; are încheieturi fine; şi n-are deloc bijuterii, doar inelul ǎla micuţ; cercei deloc; şi nici farduri; hmmm…”
“îmi place; îmi place în primul rând cum zâmbeşte; are un zâmbet fermecǎtor; parcǎ-i bond, james bond; cum zâmbeşte el aşa cu juma de gurǎ, enigmatic şi stǎpân pe el; şi pe ele bǎnuiesc…; pânǎ şi la zâmbet face economie, cǎ la cuvinteee…; da-i simpatic, recunosc; ahhh… şi m-am tânguit atâta cǎ mi-e fusta scurtǎ iar acum nici nu mi se vǎd picioarele cum stau strânse aşa sub masǎ; bine mǎcar cǎ am lǎsat nasturele ǎla descheiat”
“vorbeşte atât de frumos şi cu atâta patimǎ fata asta, cǎ aş sta aici ore în şir s-o ascult; e foarte sincerǎ în primul rând, asta îmi place; şi parcǎ ne-am cunoaşte de-o viaţǎ; de fapt dacǎ stau bine sǎ mǎ gândesc ne cunoaştem de câţiva ani; ce degete subţiri are; şi unghii perfecte deşi nu par date cu lac; sau poate or fi dar cu ceva apropiat de culoarea pielii”
“eiii… uite cǎ-şi dǎ si domnul drumul la vorbǎ, nu e mut; stǎ binişor şi la interior…; de fapt stǎ bine la toate; ahh… ce naiba e cu mine…; îmi place, ǎsta e adevǎrul, nu pot sǎ mǎ mint; ahhh… simt cum încep sǎ tropǎie furnicuţele prin stomac; dar lui i-oi plǎcea?!; de când am venit nu s-a uitat atent la mine; mai mult se uitǎ la degetele mele; şi înadins i-am lǎsat mâna acolo lângǎ pahar, nici nu s-a gândit sǎ mǎ atingǎ; iar când i-am atins piciorul s-a ferit; ce naiba, doar n-o fi atât de timid; ia uite ce haios ţine ceaşca de cafea; cu douǎ degete, parcǎ-i mǎtuşa matilda; dacǎ era halbǎ precis se pricepea s-o ţinǎ…”
“mmm…. mi-ar fi plǎcut sǎ-i cuprind mâna în palma mea; are mânǎ micǎ, micǎ; o fi lǎsat-o dinadins?!; nu vreau sǎ zicǎ însǎ cǎ-s ţopârlan; o mai las un pic sǎ n-o sperii; îmi place; e aşa micǎ şi subţire ca o vrabie; pare extrem de fragilǎ dar sunt sigur cǎ e puternicǎ; mi-ar place sǎ-i pun un deget pe tâmplǎ şi apoi sǎ-l las sǎ se scurgǎ pe sprânceanǎ, pe nas, pe buze, pe gât şi mai jos pe sâni…; are pielea finǎ”
“o doamne, niciodatǎ un bǎrbat nu m-a rǎscolit aşa; şi dacǎ mǎ întrebi, nici nu ştiu sǎ spun ce-mi place la el; nimic; ba totul…; e ceva în interior; de acolo vine, din interior; ca un abur din cazanul vrǎjitoarei; niciodatǎ nu mi s-a întamplat aşa ceva; ce naiba, mi-am pierdut de tot capul, nici nu mǎ mai pot controla; adevǎrul e cǎ mi-ar place sǎ facem dragoste; cu omul ǎsta chiar mi-ar place sǎ fac dragoste; acum, aici; mi-ar place sǎ mǎ ia de-o mânǎ, sǎ mǎ tragǎ dupǎ el pe strǎduţele astea înguste, sǎ deschidǎ una din porţile de lemn, sǎ intrǎm într-o casǎ micǎ şi dǎrǎpǎnatǎ, apoi într-o camerǎ întunecoasǎ cu tavanul jos şi perdele groase în geam, sǎ mǎ arunce pe pat şi sǎ mǎ posede cu furie”
“offf… ce naiba o fi cu ea!?; a început sǎ tremure toatǎ; şi a început sǎ se şi împleticeascǎ în cuvinte; ah, ce rǎu îmi pare; ce-oi fi fǎcut?; din cauzǎ cǎ ne-am frecat un pic genunchii, de aici sǎ se tragǎ?! ce naiba, cǎ nu pǎrea genul de mironosiţǎ; cred cǎ e prima oara în viaţǎ când îmi place o femeie şi nu mǎ gândesc la sex; îmi plac faţa ei, buzele ei, ochii ei, glasul ei, vorbele ei; are o frumuseţe interioarǎ extraordinarǎ”
“ah….. dobitocule, ia-mǎ, ia-mǎ….; ce naiba, eşti orb?!; atinge-mǎ, mângâie-mǎ, fǎ-mi ceva cǎ turbez, nu mai rezist…; ahhh….. nu te-ai uitat o secundǎ la sânii mei, te-ai ferit tot timpul de mâna mea, de genunchii mei; eu nu sunt femeie, ce naiba sunt?! dacǎ venea paraşuta aia care fumeazǎ acolo, una douǎ te întindeai cu ea pe jos; eu ce dracu am, nu-s de nasul tǎu?! aşa şleampǎtǎ sunt?! sunt adunatǎ de pe drumuri, cum sunt?! sunt pocitǎ, sunt strâmbǎ, sunt chioambǎ?!”
“ohhh… fata asta tremurǎ toatǎ; nu-mi dau seama ce s-a întâmplat; chiar o fi din cauza mea?! tare rǎu mi-ar pǎrea pentru cǎ îmi place foarte mult; e una dintre puţinele femei care mi-au plǎcut cu adevǎrat şi tare n-aş fi vrut s-o jignesc…; ia uite cum îi tremura glasul; şi ochii i s-au umplut de lacrimi; of, of…”
- Domnişoarǎ stai, nu pleca…; stai un pic, nu fugi, ce s-a-ntâmplat?!
- Prostul naibii…….

joi, 1 ianuarie 2009

Penele prietenului meu D

amicul meu D a fǎcut subit o pasiune pentru pene; pene de pǎsǎri; avea un unchi vânǎtor şi într-o zi unchiul i-a adus un fazan; bineînţeles cǎ pe domnul fazan l-a fǎcut fripturǎ dar penelor adunate grǎmadǎ în mijlocul bucǎtǎriei le-a gǎsit altǎ întrebuinţare, le-a fǎcut flori; a început cu flori mici fǎcute din penele de la gât nu mai mari decât o unghie dar viu colorate, uneori având pe un centimetru lungime şi roşul-maroniu al sângelui închegat şi albastrul metalic al lamei de cuţit încins în foc şi galbenul ţipǎtului disperat şi negrul întunericului veşnic; îşi alegea cu penseta penele, le trecea codiţa printr-o picǎturǎ de superglue şi apoi le lipea concentric pe un petecuţ de pânzǎ; ieşea o minunǎţie de floare, vie, aprinsǎ, agresivǎ, aproape carnivorǎ; pe acestea le-a dǎruit ca mǎrţişoare; apoi a fǎcut flori mai mari cu pene din aripile fazanului, cu mǎrgele şi ştrasuri, flori pentru rochii de searǎ voporoase şi transparente, sau mulate pe corp şi grele, sau flori simple transformate în broşe elegante; mai târziu a trecut la aranjamente florale complicate la care a folosit pene de raţǎ, de gâscǎ, de bibilicǎ, de pǎun dar şi de la alte pǎsǎri; toate florile lui erau mici bijuterii şi toţi prietenii şi cunoscuţii îi admirau îndemânarea; într-o zi vizibil entuziasmat m-a chemat sǎ-mi arate ultima lui realizare; era o pasǎre de mǎrimea unui porumbel construitǎ de el în întregime din pene; trebuie sǎ recunosc cǎ pasǎrea nu mi-a plǎcut cineştiece; era cam ca ogrǎmadǎ de pene îndesate într-o faţǎ de pernǎ; dar el mi-a spus “încǎ nu e perfectǎ; visul meu este sǎ fac o pasǎre care sǎ semene perfect cu una adevǎratǎ, atât de perfect încât sǎ ai senzaţia cǎ pluteşte”; nu a trecut mult timp şi a realizat ce şi-a dorit; era atât de perfectǎ încât nu-i puteai gǎsi nici un cusur, atât de vie încât n-ai fi putut-o deosebi de o pasǎre în zbor, atât de iscusit meşteşugitǎ încât nimeni nu a putut observa cǎ nu-i o pasǎre adevǎratǎ şi nimeni dar absolut nimeni nu i-a dat atenţie şi n-a admirat-o precum fǎcuserǎ înainte cu florile; a fost ultima realizare a amicului meu D……