Fetiţa prinse din nou în pumnul mic ca o linguriţă un ghemotoc de zăpadă şi începu să alerge. Băieţelul o aşteptă şi când puştoaica aruncă ghiuleaua albă se lăsă uşor pe vine, apoi se ridică şi începu să râdă.
- Nu te phrrricepi – o tachină el scuturând din mers o crenguţă de brad care îşi lăsă tot puful de nea în capul fetei.
- O să-ţi muşc ulechea dacă te plind – chicoti ea şi începu din nou să alerge după băieţel dar paşii îi erau atât de mărunţi iar zăpada atât de înaltă…
- Vhrrrei să te thrrrag cu sania lui Moş Ion? – încercă el s-o îmbuneze.
Sania lui Moş Ion era cunoscută în tot cartierul. Era ceva între sania lui Moş Crăciun şi sania de la supermarket. Lungă cât să încapă şase copii, cu spetează lăcuită din lemn, cu tălpici de metal lustruite, aluneca pe gheaţă de-ai fi zis că-i trasă de o armată de reni. Copiii lui Moş Ion erau oameni mari, iar nepoţii veneau rar aşa că sania stătea tot timpul lângă casă şi toţi cei care voiau s-o folosească o luau, se jucau şi o puneau la loc rezemată de zid.
- Daaa…… - se bucură fetiţa. Şi alergară amândoi spre casa de alături. Băiatul, ajuns primul se opri în drum ca trăsnit, cu ochii ţintă spre cotlonul unde ar fi trebuit să fie sania. Fetiţa se opri şi ea speriată câţiva metri mai departe. Chipul copilului trăda o încordare fără margini. După câteva secunde clipi, duse degetul la buze, apoi îi făcu semn să se apropie încet. Ajunsă în dreptul cotlonului fetiţa rămase şi ea ţintuită ca un Moş Crăciun cu palton şi căciuliţă înaltă cu ciucure roşu.
- Moş Clăciuuuuun – murmură ea cu buzele întredeschise, cu ochii mari sticloşi şi palmele mici învelindu-i obrajii ca petalele unui crin, în timp ce “u”-ul se stingea încet ca şuierul unei locomotive ce se pierde printre văi.
Preţ de câteva minute amândoi copiii îl studiară atent pe bărbatul învelit în mantie roşie cu guler alb, cu obrajii îmbujoraţi şi barba albă ce dormita pe sania vecinului. Băiatul îl examină atent din cap până-n picioare şi după ce îşi termină analiza detaliată concluzionă.
- Ăsta nu-i Moş Chrrrăciun!
Fetiţa luă aminte la cuvintele sale dar continuă să studieze atent personajul din faţa sa ca un expert bijutier care vrea să analizeze minuţios toate amănuntele înainte de a trage o concluzie definitivă prind falsul. Şi concluzia veni rece şi ascuţită.
- Eşti plost – căzu moale dar ferm ca o piftie de pui cu rondele de morcov într-o farfurie rotundă cu moşi şi cu reni. Cum să nu fie Moş Clăciun?!
Băiatul îşi rumegă câteva clipe argumentele apoi începu expunerea de motive mângâindu-şi cu o mână bărbia în timp ce pe cealaltă o folosea pentru a se ajuta în explicaţii.
- N-ahrrre sac!- veni repede primul argument, destul de solid de altfel având în vedere îndeletnicirea primară a individului dar fetiţa îl contracară cu un râs subţire şi incisiv ca o lamă de ras.
- Păi nu vezi că doalme? A telminat de împălţit cadourile şi acum doalme. Când o să se tlezească o să se ducă după alte cadouli şi o să vină cu sacul plin – explică ea pe îndelete ca să înţeleagă tot românul.
- Şi e şi phrrrea slab, nu are buhrrrta ca Moş Chrrrăciun şi n-ahrrre nici obhrrraji bucălaţi şi nici ochelahrrri hrrrotunzi.
Fetiţa păru o clipă descumpănită mai ales în privinţa burţii bărbatului căci diametrul mijlocului său părea să se fi micşorat considerabil faţă de anii anteriori.
- A slăbit ca să alunece pe coş – decise fetiţa mulţumită şi ea de motivaţia găsită şi de viteza cu care aceasta alunecă pe buzele ei. Altfel al fi lămas înţepenit cum am văzut eu în filmu ăla. Şi de-aia n-ale nici ochelali, să nu-i cadă când coboală pe coş, că dacă coboală cu capu în jos îi cad ochelalii şi nu mai vede unde ajunge şi cade cu fundu în jălatec.
Băieţelul nu părea însă să-şi fi terminat argumentele şi studiind atent îmbrăcămintea Moşului scoase din mânecă ultimul as.
- Şi ce Moş e ăsta cu pantofi neghrrri şi cu pantaloni ca ai lu tata? – întrebă el ironic. Thrrrebuia să aibă cizme înalte şi pantaloni hrrroşii.
Contrargumentele fetiţei păreau a se fi sfârşit căci se încruntă încercând să găsească ca într-un sac de Moş Crăciun fără fund câteva motive plauzibile pentru care Moşul s-ar fi oprit în oraşul lor mic îmbrăcat ca un bărbat orişicare cu pantaloni la dungă şi pantofi negri. Apoi brusc se lumină şi cu un chip zâmbitor de păpuşă dulce întinse soluţia salvatoare ca o felie de unt pe pâinea proaspăt prăjită.
- Plecis i-a dat la un moş bătlân cale nu avea încălţăli şi pantaloni de ialnă – concluzionă ea. Şi pentru a tăia şirul motivelor contra veni repede cu argumentul pro cel mai puternic. Şi nu vezi ce balbă albă şi male ale?! Exact ca Moş Clăciun.
Băiatul trebui să se recunoască învins. Toate contrargumentele fetiţei stăteau în picioare iar motivaţia pro găsită de ea era absolut validă. Nu înainte de a fi verificată însă! Aşa că băieţelul se apropie cu paşi mărunţi până lângă bărbat, îşi scoase o mănuşă şi cu două degetele subţirele apucă un fir din barba albă şi cârlionţată a acestuia şi începu să tragă. Barba nici nu se deşiră şi nici nu se dezlipi. Ba mai mult, firul îşi descolăci una câte una buclele naturale şi când deveni drept ca o andrea începu să muşte pofticios din bărbia bărbatului. Acesta scoase un mormăit ca de urs şi-şi trecu mâna înmănuşată peste barbă, întorcându-se pe partea cealaltă. Copiii încremeniră şi după o clipă de fâstâceală o rupsera la fugă, oprindu-se zece metri mai încolo.
Abia trăgându-şi răsuflarea fetiţa înfipse în cele din urmă steagul pe culmea disputei cu fratele său cu o mişcare bruscă şi fermă, ridicându-şi bărbia semeţ în aer.
- Vezi?!
Apoi se făcu linişte.
***
- Auchhh – ţipă bărbatul şi deschise ochii mari, proţăpindu-se încremenit de sania pe care stătea şi încercând să se dumirească unde se află şi ce caută acolo.
Îi privi atent pe cei doi copii, un băieţel cu figură de şoricel de vreo patru cinci ani care ţinea în mână un încălzitor electric industrial asemănător cu un foen de uscat părul şi o fetiţă ceva mai mică cu o mutrişoară de vulpiţă care ţinea în mână o cană mare de ceai. În jur scule, piese de autoturism şi chiar un autoturism întreg aproape nou.
- Cine sunteţi voi?
- Ea e gâza mică – răspunse băieţelul fără să clipească.
- Şi el e clocodilu male – completă fetiţa uşor intimidată.
- Şi ce naiba caut eu aici?
Copiii se codiră o clipă, se împunseră unul pe altul cu cotul până când fetiţa îşi făcu în cele din urmă curaj.
- Ai adolmit pe sania lui unchiul Ion Moşule şi ai îngheţat. Noi te-am adus aici în galaju lu tata să te dezgheţăm. Moşul îşi privi hainele şi mai ales mantia cea roşie şi îşi aminti pe dată totul.
- Eiii, lasă ăla jos – se stropşi el înspre băiat şi îi împinse cu mâna într-o parte aparatul cu aer cald ce împroşca înspre dânsul jeturi de fierbinţeală, ca şi cum ar fi încercat să iasă din raza de acţiune a unui pistol primejdios.
- Ţi-am adus şi ceai – sări fetiţa cu vorba şi îi întinse bărbatului o cană mare aburind şi mirosind a fructe uscate, a scorţişoară şi a lămâie verde.
Bărbatul dădu să se ridice dar constată cu uimire că degetul mare de la piciorul stâng nu se mai propteşte în vârful pantofului, de altfel prea strâmt, ca până mai deunăzi, ci viermuie zglobiu ca un gândac desprimăvărat. Îşi deplasă concentrarea înspre dreptul şi totul se petrecu întocmai ca la stângul ceea îl determină până la urmă să privească cu curaj înspre ele. Amândouă, împreună cu celelalte opt o duceau chiar mai bine decât ar fi bănuit înmănuşate fiind într-o pereche de papuci de casă moi şi călduroşi cu bordură argintie şi monogramă, în timp ce pantofii uzi odihneau moleşiţi sub caloriferul de fontă.
Bărbatul zâmbi, Moşul sosise în sfârşit şi la el. Apucă cana de ceai din mâna fetiţei şi începu să-i iscodească curios pe cei doi prichindei.
- Şi cum am ajuns aici? M-a adus sania lu Moş Crăciun? – întreba el amuzat întinzându-se pe spătar pentru a-şi savura ceaiul.
- Ba nu! – se îţi băieţelul oarecum iritat de nedreptatea ce plutea în aer. Te-am thrrras noi cu sania lu Moş Ion. Tu dohrrrmeai.
Bărbatul zâmbi iar.
- Da voi sunteţi fraţi mă?
- Eu sunt fhrrrate şi ea e sohrrră…. – îl lămuri băieţelul foarte sigur pe el.
- Şi cum se face că tu eşti rârâit şi soră-ta e peltică dacă sunteţi fraţi?
- Când ne-am născut Doamne Doamne a luat lâul de la mine şi i l-a dat lui deşi mai avea unul. Aşa a spus mama.
- Rrrr–ul vrei să spui.
- Da, llll–ul.
Bărbatul se înveseli şi începu să râdă de-a binelea ceea ce îi mulţumi foarte tare pe cei doi copii.
- Ia să vedem poţi să zici “Rică nu putea să zică / Râu, răţuşcă, rămurică”?
- Nu zic! – se bosumflă fetiţa. Eu nu sunt copil – adăugă ea şi îi stătea pe limbă să adauge şi “prost” dar o lăsă aşa neterminată pentru a nu mai da loc la alte discuţii în contradictoriu.
- Nu eşti copil? Dar ce eşti? – se arătă bărbatul mirat.
- Domnişoală.
Era chiar bine. Foarte bine. După atâtea zile de stat în stradă şi făcut pe MoşCrăciunul o mică pauză fierbinte îi venea de minune. Băgă mâna în buzunarele mantiei. În stângul căştigurile de Moş. Un pumn de mărunţiş şi câteva hărtii mici. În dreptul… potul cel mare, de la neatenţii care se fâţâiseră cu buzunarele doldora prin dreptul mâinii sale dezmorţite, un teanc mare de bancnote.
- Moşule, da tu eşti Moş Clăciun adevălat? – întrebă fetiţa care începea să aibă îndoieli privind decizia de mai devreme. Bărbatul din faţa sa se comporta exact ca un bărbat, nu ca un Moş.
- Bineînţeles – zâmbi bărbatul şi barba sa albă începu să surâdă şi ea.
- Şi când ne aduci cadoulile? – întră fetiţa direct în subiect.
Bărbatul începu să râdă. Până una alta el era cel care primise cadourile.
- Eiiii dar ce nevoie aveţi de cadouri? Voi sunteţi cei mai bogaţi copii pe care i-am cunoscut. – şi până să se aştearnă mirarea pe feţele celor doi duse o mână spre gulerul băieţelului şi ridică în aer un bănuţ argintiu pe care îl întinse acestuia. Făcu apoi exact acelaşi lucru cu fetiţa.
- Uauuu…. – se minunară în cor cei doi.
Bărbatul zâmbi şi continuă să caute bănuţi pe după urechi, în buzunare, în mâneca de la palton, în ciuful din creştet, în şosete şi peste tot găsi câte o monedă strălucitoare…
- Ţi-am spus eu! – şopti fetiţa căreia îi revenise inima la loc, privind pumnul plin de bănuţi.
Băiatul era şi el extaziat. Bărbatul în schimb studia cu un ochi copiii şi cu celălalt maşina din faţa sa. Nu era deloc rea. Dacă ar fi avut şi cheile în contact… Dar nu le avea.
- Moşule, dahrrr de ce eşti aşa slab? – se hotărî băieţelul în cele din urmă să lămurească o problemă care îi stătea pe creier de mai bine de o oră.
Bărbatul izbucni într-un hohot de râs nestăvilit care făcu să se cutremure pereţii. Îşi căută câteva secunde cuvintele apoi explică.
- Am fost răcit. La noi la Polul Nord e tare tare frig. Şi m-a prins răceala când mă duceam să dau mâncare la reni că ieşisem doar în pulover.
- La leni? – ţipă fetiţa. Ai venit cu lenii? Unde sunt lenii?
- I-am lăsat la benzinărie, că ni s-a terminat combustibilul. Şi a trebuit să vin încoace pe jos – intră bărbatul în joc.
- La benzinăhrrrie?! – se miră băieţelul. La benzinăhrrrie se vinde doahrrr benzină. Şi motohrrrină, nu mâncahrrre pentru hrrreni.
- Eiii… sunt benzinării speciale pentru reni.
- Şi ce mănâncă lenii tăi? – vru să ştie fetiţa.
- Jălatec – râse bărbatul.
- Jălatec?! – se mirş fetiţa care ştia că doar mârţoagele răpciugoase mănâncă jăratec, nicidecum renii din Laponia.
- Jăletec din pulberi de stele. Ştii, noaptea stelele ard şi ziua se fac tăciuni cu care se hrănesc renii – completă bărbatul şi toată lumea fu mulţumită. Mmmm… sau nu chiar. Căci fetiţa continuă interogatoriul.
- Şi unde stau lenii?
Bărbatul zâmbi iar, se întinse alene pe sanie şi explică de-a fir a păr totul despre căsuţa mică de la Polul Nord, despre reni, despre fabrica de jucării a lui Moş Crăciun, despre ajutoarele sale nenumărate venite din inima pădurii, despre ocheanul uriaş cu care îi priveşte pe copiii de pe Pământ şi despre iscoadele care îi trimit veşti ca să-l ţină la curent cu ceea ce mai fac şi ce mai dreg.
- Iscoade? – se încruntă băieţelul.
- Iscoadeeeee – se lumină bărbatul dintr-o dată, zărind cheile de la maşină pe una din policioarele nenumărate din garaj. Apoi se aplecă de spate şi cu degetul mijlociu şi cel mare mimă mersul iscoadelor pe planeta paltoanelor. Iscoadele lui Moş Crăciun sunt veveriţele şi pisicile. El le-a trimis pe pământ ca să îi supravegheze pe copiii necuminţi.
- Dar noi suntem cuminţi – ţipară în cor cei doi prichindei deşi nimeni nu încercase să-i convingă de contrariu.
- Eu ştiu….?! – murmură bărbatul, mustăcind cu ochii la cheia de pe policioară, în timp ce mâna sa stângă se strecura ca o lighioană sălbatecă înspre ea. Apoi se încruntă brusc. Un cor de voci răsări ca din senin la uşa garajului.
- Cine o fi?
- Tata – strigă fetiţa veselă ca o porumbiţă gata să-şi ia zborul.
- La ora asta?! E abia zece! – se miră Moş Crăciun care era şi el pregătit să-şi ia zborul dar sosirea musafirilor nepoftiţi îi tăie elanul. Uşa de la garaj începu să se ridice.
- Da, l-am sunat noi, doal nu cledeai ca te-am invitat asa fălă să-i spunem. I-am spus că te chemăm aici şi el ne-a spus să avem glijă de tine că cilculă mulţi Moşi falşi plin olaş şi al fi bine să-i plindem până când apale cel adevălat. Ca să nu se supele pe noi.
Uşa se deschise complet şi în strălucirea zăpezii trei bărbaţi dintre care doi în uniformă de poliţist începură să-şi definească contururile. Bărbatul cu barba albă întoarse capul încruntat înspre prichindei dar aceştia dispăruseră. Rămaseră doar două globuri aurii vibrând jucăus în lumina orbitoare a iernii.
marți, 29 decembrie 2009
miercuri, 16 decembrie 2009
În fuga mare după Moş Crăciun
La naiba, nu ştiu ce m-a găsit. Mi s-a pus pata! Ba nu, nu mi s-a pus pata deloc! Mie nu mi se pune niciodată pata. Sunt un tip echilibrat. Chiar dacă se dezechilibrează ceva în afară, echilibrez înăuntru. Sau poate nu. Mmm… indiferent cum ar fi oricum nu poţi să-ţi dai sama ce e înăuntru pentru că am ochii mici.
Nu mi s-a pus pata, e clar. Am ieşit să-l caut doar aşa, ca o evadare. Da, asta e, o evadare. De altfel şi dacă l-aş întâlni nici nu aş şti ce să fac, ce să-i cer, ce să-i spun. Nu vreau nimic, am de toate. M-aş piti doar după colţ şi aş sta să-l privesc cum se apleacă greu de spate, ridică fetiţa blondă un picuţ speriată, apoi o aşează în poală şi o mângâie pe creştet ca un bunic cu tâmple albe. Fetiţa s-a liniştit. Acum Moşul îi şopteşte ceva la ureche iar fetiţa se luminează toată ca o zi înnorată de pe faţa căreia o mână vrăjită şterge norii. “Chiar aşa Moşule?!” - chicoteşte fetiţa. “Şi cu ce-ţi hrăneşti renii, cu pulberi de stele?” – întreabă ea serioasă şi curioasă căci limbile se dezleagă lângă Moşu mai uşor decât visele într-o noapte senină.
Mmm… asta daca l-aş întâlni. Mă uit împrejur. Nici vorbă să semene cineva măcar de departe cu Moşu. Haine gri, feţe gri, străzi gri, vrăbii gri. Ningeplouă. De fapt nu ninge, dar cerul e plumburiu ca un sac cu fulgi ce stă să se deznoade. Şi nici nu plouă, e însă umed şi ceţos ca şi cum Poseidon şi-ar fi încălzit o cadă de apă pentru o baie bună. O ieşi oare Moşu din casă pe vremea asta?! Haa… cum să iasă pe vremea asta?! La ce-ar înhăma renii ăia care se hrănesc cu pulberi de stele?! La căruţă?!
Uite ici, un bătrân aduce puţin cu Moşu. Are barba lungă şi albă. Şi faţa rotundă. Şi pomeţii îmbujoraţi. Nu, nu-i el. Bătrânul ăsta e un om sărman, abia atârnă hainele pe el. Şiii.. pomeţii cred că ştiu de ce sunt îmbujoraţi aşa. Da’ nu vă spui să nu vă întunec ziua. Şi are şi nasul roşu.
În vitrina de la magazin două Crăciuniţe mă privesc zâmbind printre fulgi mari şi albi de nea şi steluţe argintii. Sunt de plastic. Arunc un ochi pe geam. Două vânzătoare stau de vorbă într-un colţ. A treia cască larg de i se văd toate măselele lângă maşina tăcută de încasat bani. Şi-aşa n-o vede nimeni. Altcineva nu-i înăuntru. Nici vorbă de Moşu. Unde s-ar duce oare Moşu într-o zi ca asta?! La copii desigur! Grăbesc pasul. Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile apare din senin un puştiulică. “Nenea, nenea…”. Da ştiu…. “îmi dai şi mie un leu?!”. Mă opresc brusc şi-l măsor cu privirea. Nu-i dintre cei mai sărmani copii. Cerşeşte pentru că aşa l-a învăţat cineva. Cineva care-i şi ia banii. Mă măsoară şi el cu privirea. Ştie ce gândesc. Au învăţat să citească oamenii după gesturi, după fizionomii. Nu-mi mai cere nimic. Îi dau un ban. Nu-mi mulţumeşte, se întoarce cu spatele şi-o întinde. Probabil o să mă bârfească cu celălalt care aşteaptă un pic mai încolo că am fost zgârciob, sau dimpotrivă că a scos de la mine mai mult decât se aştepta.
Trec prin parc. E pustiu şi trist. O femeie îşi plimbă copilul în căruţ. E îngândurată. Păşeşte mecanic. Din când în când îşi trece privirea peste chipul micuţului adormit şi se luminează ca o candelă. Apoi se stinge iar. Griji.
Doua fete, probabil eleve de liceu, stau pe bancă. Stau pe speteza băncii cu fundul şi cu picioarele pe bancă. Vorbesc la telefon. Vorbesc tare şi-şi dau ghionturi “Cine dragă, aia cu figura aia de pixxx? E vacă!” Nu, fetele nu vorbesc cu siguranţă cu Moşu.
N-am ce căuta aici. Probabil n-am găsit momentul potrivit, locul potrivit, anul potrivit.
În drum spre casă trec prin “cartierul Primăverii” al Constanţei. Două numere mai încolo de casa lui Hagi. O vilă elegantă, mare, frumos decorată de sărbători. Cu lumini în fereşti. Înspre stradă dau două garaje cu uşi glisante maro în ton cu pavajul din curte ce se deschide în evantai către intrarea impozantă. O uşa de la garaj e crăpată uşor şi pe sub ea se itesc vocile a doi bărbaţi precum şi suieratul unui arzător cu gaze. Nu-i greu de bănuit cu ce se îndeletnicesc bărbaţii căci prin deschizătura uşii se pogoară în stradă un miros ascuţit de porc proaspăt pârlit…
Grăbesc pasul. Ufff…… sunt ursuz şi bătrân. N-ar fi trebuit să ies. Sau în orice caz nu să-l caut pe el. N-are să treacă nici anul ăsta. Nu pe aici oricum...
Nu mi s-a pus pata, e clar. Am ieşit să-l caut doar aşa, ca o evadare. Da, asta e, o evadare. De altfel şi dacă l-aş întâlni nici nu aş şti ce să fac, ce să-i cer, ce să-i spun. Nu vreau nimic, am de toate. M-aş piti doar după colţ şi aş sta să-l privesc cum se apleacă greu de spate, ridică fetiţa blondă un picuţ speriată, apoi o aşează în poală şi o mângâie pe creştet ca un bunic cu tâmple albe. Fetiţa s-a liniştit. Acum Moşul îi şopteşte ceva la ureche iar fetiţa se luminează toată ca o zi înnorată de pe faţa căreia o mână vrăjită şterge norii. “Chiar aşa Moşule?!” - chicoteşte fetiţa. “Şi cu ce-ţi hrăneşti renii, cu pulberi de stele?” – întreabă ea serioasă şi curioasă căci limbile se dezleagă lângă Moşu mai uşor decât visele într-o noapte senină.
Mmm… asta daca l-aş întâlni. Mă uit împrejur. Nici vorbă să semene cineva măcar de departe cu Moşu. Haine gri, feţe gri, străzi gri, vrăbii gri. Ningeplouă. De fapt nu ninge, dar cerul e plumburiu ca un sac cu fulgi ce stă să se deznoade. Şi nici nu plouă, e însă umed şi ceţos ca şi cum Poseidon şi-ar fi încălzit o cadă de apă pentru o baie bună. O ieşi oare Moşu din casă pe vremea asta?! Haa… cum să iasă pe vremea asta?! La ce-ar înhăma renii ăia care se hrănesc cu pulberi de stele?! La căruţă?!
Uite ici, un bătrân aduce puţin cu Moşu. Are barba lungă şi albă. Şi faţa rotundă. Şi pomeţii îmbujoraţi. Nu, nu-i el. Bătrânul ăsta e un om sărman, abia atârnă hainele pe el. Şiii.. pomeţii cred că ştiu de ce sunt îmbujoraţi aşa. Da’ nu vă spui să nu vă întunec ziua. Şi are şi nasul roşu.
În vitrina de la magazin două Crăciuniţe mă privesc zâmbind printre fulgi mari şi albi de nea şi steluţe argintii. Sunt de plastic. Arunc un ochi pe geam. Două vânzătoare stau de vorbă într-un colţ. A treia cască larg de i se văd toate măselele lângă maşina tăcută de încasat bani. Şi-aşa n-o vede nimeni. Altcineva nu-i înăuntru. Nici vorbă de Moşu. Unde s-ar duce oare Moşu într-o zi ca asta?! La copii desigur! Grăbesc pasul. Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile apare din senin un puştiulică. “Nenea, nenea…”. Da ştiu…. “îmi dai şi mie un leu?!”. Mă opresc brusc şi-l măsor cu privirea. Nu-i dintre cei mai sărmani copii. Cerşeşte pentru că aşa l-a învăţat cineva. Cineva care-i şi ia banii. Mă măsoară şi el cu privirea. Ştie ce gândesc. Au învăţat să citească oamenii după gesturi, după fizionomii. Nu-mi mai cere nimic. Îi dau un ban. Nu-mi mulţumeşte, se întoarce cu spatele şi-o întinde. Probabil o să mă bârfească cu celălalt care aşteaptă un pic mai încolo că am fost zgârciob, sau dimpotrivă că a scos de la mine mai mult decât se aştepta.
Trec prin parc. E pustiu şi trist. O femeie îşi plimbă copilul în căruţ. E îngândurată. Păşeşte mecanic. Din când în când îşi trece privirea peste chipul micuţului adormit şi se luminează ca o candelă. Apoi se stinge iar. Griji.
Doua fete, probabil eleve de liceu, stau pe bancă. Stau pe speteza băncii cu fundul şi cu picioarele pe bancă. Vorbesc la telefon. Vorbesc tare şi-şi dau ghionturi “Cine dragă, aia cu figura aia de pixxx? E vacă!” Nu, fetele nu vorbesc cu siguranţă cu Moşu.
N-am ce căuta aici. Probabil n-am găsit momentul potrivit, locul potrivit, anul potrivit.
În drum spre casă trec prin “cartierul Primăverii” al Constanţei. Două numere mai încolo de casa lui Hagi. O vilă elegantă, mare, frumos decorată de sărbători. Cu lumini în fereşti. Înspre stradă dau două garaje cu uşi glisante maro în ton cu pavajul din curte ce se deschide în evantai către intrarea impozantă. O uşa de la garaj e crăpată uşor şi pe sub ea se itesc vocile a doi bărbaţi precum şi suieratul unui arzător cu gaze. Nu-i greu de bănuit cu ce se îndeletnicesc bărbaţii căci prin deschizătura uşii se pogoară în stradă un miros ascuţit de porc proaspăt pârlit…
Grăbesc pasul. Ufff…… sunt ursuz şi bătrân. N-ar fi trebuit să ies. Sau în orice caz nu să-l caut pe el. N-are să treacă nici anul ăsta. Nu pe aici oricum...
luni, 7 decembrie 2009
Inspirări
Fata clipi de două ori scurt apoi ochii ii rămaseră larg deschişi ca şi cum ar fi fost daţi peste cap şi s-ar fi blocat în poziţie răsturnată. Îi închise din nou şi-i strânse cu putere până când o mulţime de steluţe argintii începură să-i invadeze pupilele. Apoi îi deschise iar, încet, cu teama unui pacient proaspăt operat de cataractă care urmează să evalueze reuşita operaţiei. Se simţea ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-o comă lungă şi profundă. Se trezise ca picată din cer singură, pe o stradă aglomerată dintr-un oraş mare pe care nu-l recunoştea. Oameni de toate vârstele înaintau înspre ea cot lângă cot, umăr lângă umăr ca un zid, ca un şarpe uriaş cu o mie de cocoaşe ce se înălţau şi coborau într-un dans satanic, împresurându-şi prada cu gesturi hipnotice. Rămăsese stană de piatră în mijlocul drumului şi oamenii se loveau de ea ca de-un stâlp. Un bărbat îmbrăcat sărăcăcios ce ducea pe umăr un vraf de cărţi legat cu sfoară groasă de cânepă la fel de jerpelite precum hainele pe care le purta o lovi cu cotul în obraz. Apoi naveta de bere pe care omul o umpluse cu cărţi şi pe care o târa după dânsul cu o curea din piele veche şi descărnată ca pe un căţel se încurcă în picioarele sale. Se feri în ultima clipă şi stuchi înspre el printre buze un “Îm pizda mă-tii”, dar bărbatul îşi continuă drumul fără să pară afectat de izbucnirea fetei. Îl urmări cu privirea, frapată de amestecul acela ciudat de bere şi carte, de alb şi de negru.
- Dă-mi şi mie un ban tanti, dă-mi şi mie un ban – apărură ca din senin doi puradei îmbrăcaţi binişor, cu priviri galeşe atraşi probabil de mila din privirea fetei care se scurgea peste urmele tălpilor lăsate de bărbatul cu cărţile. Primul cuteză chiar să o apuce de o mânecă a jachetei în încercarea de a-i atrage atenţia, căci fata părea complet pierdută şi nedornică să-şi coboare privirile asupra lor. Ca trezită din vis fata reacţionă în mod total opus decât şi-ar fi dorit pezevenghiul şi fără nici o avertizare îi raşchetă obrazul cu vârful degetelor ţipând înspre el:
- Cară-te de-aici, milogule! Apoi brusc, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o dată în mijocul unei autostrăzi aglomerate, se încordă ca o pisică încolţită de dulăi, se retrase câţiva paşi unduindu-se ca o dansatoare printre partenerii înfocaţi, lipindu-se în cele din urmă cu spatele de zidul clădirii. Încet, cu mâinile depărtate înapoi pe lângă corp atingând zidul ca şi cum n-ar fi vrut să piardă contactul cu singurul lucru palpabil în care avea încredere, alunecă uşor pe lângă el până într-un gang ce făcea legătura pe sub bloc între două străzi.
În întunericul din gang o vietate fără picioare înfiptă pe o placă de lemn alunecând pe rulmenţi întoarse capul înspre ea. Ochiul îşi repoziţionă conurile şi bastonaşele şi se înşurubă în semiobscuritatea gangului. Era o femeie mărunţică. Cu o mână îşi ţinea în poală un fel de mănuşi făcute din anvelopă de maşină pe care le folosea probabil când îşi manevra căruţul improvizat, iar pe cealaltă şi-o pierduse în blana un dulău mare şi alb care stătea culcat lângă ea. Şi femeia şi câinele erau ireal de curaţi. Femeia era chiar îngrijită iar dulăul nu părea deloc să se încadreze în peisaj, dând impresia mai degrabă că este coborât dintr-o pictură cu stâne uitate de Dumnezeu în poieni aninate de-albastru şi munţi ninşi. La vreo trei metri mai departe, la ieşirea din gang, câteva javre stăteau şi ele tolănite la soare. Un bărbat tânăr cu tricou de marinar trecu agale prin gang scuipând printre dinţi coji negre de seminţe şi se opri o clipă în faţa femeii rânjind hidos. Câinele îşi ridică botul şi începu să scoată un gâjâit aspru ca şi cum ar fi încercat să-l avertizeze pe trecător “ai face mai bine s-o ştergi chiar înainte de a-ţi arăta cum ştiu să fac”. Bărbatul păru că înţelege mesajul căci îşi vârî seminţele în buzunar şi îşi văzu de drum.
“Nu te lăsa târâtă de vârtej. Ieşi din puhoi şi încearcă să priveşti totul dintr-o parte nu din interior” – îi spusese Marcel. Deşi în centrul oraşului, gangul miroasea îngrozitor a urină. Pete cuidate ca un muşchi verde înflorite ici colo lângă ziduri indicau faptul că locul era folosit noaptea drept latrină. Mirosul o făcea să verse. Ca un animal hăituit căută din ochi o cale de scăpare. Se roti pe călcâie, se strecură pintre javrele tolănite la soare şi dispăru pe cealaltă ieşire din gang, pentru a rătăci apoi pe străduţele înguste ce se ţeseau ascunse dincolo de zidurile înalte ale blocurilor. “Pufff” auzi deodată lângă ea şi zgomotul o sperie îngrozitor. Ridică ochii şi zări autobuzul care oprise în staţie. Era aproape gol. Sări înăuntru şi se întinse pe un scaun. Încercă să-şi amintească ce caută în oraş, cine a adus-o. Oamenii pe care îi zărise îi păreau cu toţii încruntaţi şi mânioşi. Nimeni nu zâmbea. Hainele le erau cernite. Şi vechi. Mâinile parcă le tremurau. Şi ochii le păreau încercănaţi. Autobuzul se depărta de centru. Intrase în cartier. Mergea încet căci drumurile erau proaste. O femeie între două vârste, cu patru sacoşe pline urcă în grabă şi se revărsă lângă ea. Făcuse cumpărăturile: ceapă, cartofi, o sticlă de ulei, una de cola, ceva fructe, pâine. Avea faţă asudată. Şi câteva fire negre dizgraţioase deasupra buzei de sus. Cuprinse cu o mână toate sacoşele încercând să-şi scoată cu cealaltă biletul din portofel. Reuşi dar cu preţul pierderii conţinutului uneia dintre sacoşe.
- Luav-ar dracu să vă ia pe toate. Grijania şi morminţii mamii voastre - sudui femeia fără să pără că încearcă să-şi pogoare mânia asupra cuiva anume ci vrea doar să-şi slobozească greutatea sufletului. După ce compostă biletul încercă ceea ce părea cu adevarat imposibil, să-şi ţină într-o mână cele trei sacoşe pline ochi şi cu cealaltă să adune produsele răspândite prin tot autobuzul. Nu părea însă descumpănită. Ridică de sub scaunul din faţă o conopidă, de sub picioarele fetei două cutii de ciuperci, de pe coridorul dintre scaune o pungă cu salată verde şi un măr… Un tânăr imberb cu alură de tocilar al clasei o ajută să strângă şi restul de mere răspândite pe sub scaune. Doar o varză mare şi albă ajunsă la prima frână până în faţă la şofer, sfârşi tragic prăvălindu-se pe treptele maşinii şi fiind strivită între uşă şi perete la prima staţie…
Fata privi pe fereastră. Nu numai hainele oamenilor erau cenuşii. Şi străzile erau, şi casele erau, şi copacii, chiar şi florile. Nici nu remarcase florile. Erau mici şi multicolore aşezate în rânduri înguste şi lungi din sărăcie. Nu mai fuseseră udate de foarte mult timp iar praful şi gazele de eşapament de la maşini le axfisiaseră de tot. Erau palide. Dacă ar fi fost primar, ar fi dotat fiecare floare cu o mască albă de tifon.
Tot nu-şi putea aminti cine o adusese acolo. “În viaţă esţi întotdeauna singur, important este să ştii cu cine” – îi spusese Marcel. Încercase să ţină mereu cont de sfaturile lui. Ştia ce vrea să spună Marcel. Era însă mai singură ca niciodată. Avea senzaţia că oraşul încearcă să o strivească ca pe o insectă. O speriau privirile oamenilor, glasurile lor, gesturile lor, respiraţia lor. Avea nevoie de aer şi de spaţiu.
Maşina opri şi nu se mai urni. Toţi pasagerii coborâseră. Fata înţelese că e capăt de linie. Era gara. Evită să se îndrepte spre gară şi o luă spre stânga. După mulţimea de autobuze înţelese că trebuie să fie o autogară. Privi pierdută înspre ele. Ar fi vrut să se poată preface în pisică, să aştepte tolănită pe cabina vânzătoarei de bilete plecarea în cursă a primeia dintre ele, pentru ca apoi să sară din mers pe acoperişul ei şi să se piardă în neant. Deşi ştia că nu poate face asta încercă să se facă mică în spatele unui tei şi aşteptă plecarea primei maşini. Apoi ieşi brusc şi-i făcu cu mâna şoferului semn să oprească. Şoferul îi zâmbi şi-i deschise. Se întinse pe bancheta din spate. Închise ochii.
“Niciodată să nu ţii ochii închişi când te afli printre oameni – îi spusese Marcel – întotdeauna să îi ţii deschişi, să priveşti în jurul tău, să observi detaliile”. Ştia însă că nu poate să afle ce căuta în oraş şi cine a adus-o decât dacă cobora înlăuntru. Acolo erau toate amintirile ei, tot trecutul şi tot prezenul. La masa lor venise un alt bărbat. Marcel îi spuse doar atât “El este”. Deschise ochii, o durere surdă îi străfulgerase tot trupul din creştet până în vârfurile degetelor de la picioare. Maşina ieşise din oraş. Pământul era uscat. Vara fusese secetoasă. La fiece adiere de vânt o pală de praf se ridica uşor în aer, făcea câteva vârtejuri ca o rochie cu volane a unei dansatoare de flamengo pentru a coborî apoi câţiva metri mai încolo şi a se întinde sfârşită.
- Până unde? – o auzi pe puştoaica care se proţăpise în faţă sa răsfoind un carneţel între degete.
Glasul fetei îi părea pierdut în ceaţă, ca un contur de cavaler ce şi-a salvat iubita şi dispare cu ea îndărătul poveştii să-şi savureze victoria.
- Până unde mergi? – insistă pustoaica. Nu părea să aibă mai mult de 15-16 ani. Fusese vopsită blond cândva demult căci firele de păr erau negre înspre creştet şi deschise la culoare spre vârf. Era rujată strident, cu unghiile roşii de vampiroaică şi mesteca gumă. O bluză decoltată larg îi dezvelea o pereche de sâni rotunzi şi tari ca două jumătăţi de pepene galben. Gulerul bluzei era negru. Fata nu reuşi să înţeleagă ce vrea puştoaica.
- Ce dracu fată! Tu nu vrei să plăteşti?! De cât să-ţi tai bilet? Zi-mi acu că dacă nu îi zic lu Nea Mihai să oprească şi te dau jos aici – se răţoise puştoaica. Abia atunci înţelese. Era vorba de bani. Băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase două hârtii motolite. Era tot ce avea. Le privi mirată şi le netezi cu dosul palmei. Pe una scria cinci lei şi pe cealaltă un leu. I le întinse puştoaicei iar aceasta strâmbând din nas îi tăie un bilet de şase lei.
Bărbatul luase loc la masa lor iar Marcel îi lăsase singuri. Îi făcuse la plecare cu ochiul şi îi şoptise la ureche “Să nu mă dezamăgeşti prinţeso!” Apoi îi lăsase un sărut abia atins pe tâmplă. Atât îşi mai amintea şi nimic altceva. După primul pahar se tăiase filmul, ca şi cum cineva iar fi pus un praf în băutură. Doar franjuri… dansul atârnată cu braţele pe după gâtul lui, intrarea în cameră când trebuise să o lase jos din braţe ca să-şi caute cheia, baia orbitoare, apoi buzele lui pe tot corpul…
Autobuzul frână brusc. O turmă de oi traversa soseaua. Ciobanii, trei băieţandri subţirei încercau să scurteze traversarea grăbindu-le de la spate cu ciomegele lungi dar oile nu păreau să se sinchisească de graba băieţandrilor. Îndesate unele cu capul în fundul celorlalte înaintau nici încet, nici repede. O dâră neagră ca o armată de furnici dolofane rămase în urma lor de-a curmezişul şoselei. Fata zâmbi, niciodată nu înţelesese cum o puteau face aşa din mers, în timp ce traversau şoseaua. Autobuzul se urni. Şoferul scoase capul pe geam iar fata crezu că Nea Mihai o să-i înjure pe băieţandri, dar n-o făcu ci îi întinse unuia din ei două ţigări, îl salută cu două degete la tâmplă şi închise fereastra. Apoi acceleră.
Câmpia nu mai era netedă. Şi nici şoseaua. Câmpiei începuseră să-i crească nişte tuberculi proeminenţi, alungiţi precum castraveţii. Apoi tuberculii începură să crească sub ochii fetei aşa cum Făt Frumos creştea în basm într-un an cât alţii în şapte şi se transformară în coline dulci. Maşina lui Nea Mihai începu să tuşească. Nu mai mergeau drept nici măcar o sută metri iar drumul era uşor în pantă. Undeva în depărtare se zărea un sat risipit sub poala muntelui ca o turmă de capre negre. Acolo ar fi vrut să coboare.
Închise ochii, dar opintelile maşinii îi răscoleau şi trupul şi sufletul şi-i făceau greaţă. Pe scaunul din faţă două femei în vârstă, cu boccele din pânză cafenie vorbeau despre ploaie. Că nu mai vine. Mai în faţă în stânga doi bărbaţi cu figuri de tractorişti vorbeau despre politică. În rând cu ea, de partea cealaltă a culoarului un flăcăinadru privea pe fereastră. Fata îl scrută o secundă cu privirea. Părea un elev ce se întoarce acasă de la şcoala din oraş. Avea o servietă subţire şi o jachetă din pânză de doc jupuită pe la guler şi pe la coate. În jos avea nişte blugi jerpeliţi şi o pereche de adidaşi albi ce contrastau puternic cu restul îmbrăcăminţii. Era însă evident de ce proprietarul lor voise cu tot dinadinsul să-i încalţe, erau noi-nouţi.
“Nu ieşi în evidenţă decât atunci când ai nevoie. Ocheşti şi loveşti. În rest rămâi în umbră cu simţurile la pândă” – îi spusese Marcel. Nu-şi amintea deloc cine e Marcel. Nu-şi amintea nici macar vreo trăsătură a chipului său. Marcel era un fel de nor în interiorul căruia plutea. Nu avea nici formă şi nici contur. Marcel era pretutindeni şi nicăieri. Cu coada ochiului observă că băiatul de pe bancheta de alături o studiază atent. Cu faţa aia nu poate să fie student, poate elev pe la vreo şcoală de mecanici agricoli - gândi fata. Îşi sprijini capul de speteaza scaunului din faţă şi continuă să-l observe pe băiat cum îi priveşte atent picioarele. Îşi scosese pantofii şi-şi strânsese picioarele sub fund ca un copil. Privirea băiatului alunecă apoi în sus şi i se fixă pe piept. Băiatul se holba de-a dreptul la sânii ei cu ochii ficşi şi mari. Fata se răsuci brusc şi îl săgetă în ochi, iar privirea băiatului se înmuie şi alunecă flasc printre scaunele din faţa sa.
Îi plăcuseră la început mângâierile şi sărutările bărbatului. Şi atingerile lui. Apoi începură să nu-i mai placă. Erau ca o ţesătură fină de păianjen care o învăluia ca într-un cocon de mătase. Simţea cum corpul i se strânge într-un sarcofag de frunze din ce în ce mai solid, cum braţele lipite de corp nu se mai pot desprinde, cum nu-şi mai poate răsuci capul ţintuindu-i privirea de tavan. Nici picioarele nu şi le mai putea mişca. “Şşşşt… - îi şoptise – are să-ţi placă, ai să vezi”.
Bărbaţii care vorbiseră despre politică terminaseră şi stăteau cuminţi cu mâinile în poală ca nişte fete mari. Femeile cu broboadă din faţă nu mai vorbeau despre vreme ci despre cum se scad ochiurile la vesta de lână. În faţă lângă şofer, trei copii cu ghiozdanele în spate ce se întorceau de la şcoală râdeau zgomotos. Doar băiatul de vizavi continua să o măsoare atent. Observă cum o mână şi-o ţine în buzunar şi cum şi-o rostogoleşte continuu ca şi cum ar fi înmuiat plastilina pentru o lucrare nouă. Îl privi din nou în ochi dar de data aceasta băiatul îi înfruntă privirea. Nu-şi mai plecă ochii. Doar mâna isprăvi de rostogolit. Pe buzele băiatului aparu un rânjet obraznic, grotesc şi acesta făcu înspre ea un gest obscen cu limba. Simţi cum tot stomacul i se strânge înspre cerul gurii. Se ridică, îşi apucă în fugă pantofii, alergă în faţă şi îi ceru imperativ şoferului să oprească. Acesta încercă să-i explice că nu e locul potrivit dar privirea fetei îl făcu să renunţe şi frână uşor. Îşi vărsă tot stomacul chiar pe cauciucul maşinii. Pasagerii o priveau atent cu orbitele ochilor goale. Se întoarse cu spatele. Puffff….. auzi zgomotul uşilor închise şi inspiră adânc. Aerul începuse să se cureţe. Se aşeză pe marginea şanţului şi îşi scoase tacticos ciorapii de mătase. Vârful unuia dintre ei se murdarise cu vomă. Îsi mişcă degetele de la stângul. Îi răspunseră vesele. La fel se întâmplă şi cu cele de la dreptul. Era mult mai bine în picioarele goale. Aruncă un ochi de jur împrejur. Doar pădure, un amestec de fag şi de brad specific zonelor premontane. O cărăruie abia vizibilă şerpuia uşor către vârf.
“Acolo cerul este tot timpul albastru - îi spusese Marcel – norii rămân jos ca o plapumă peste oraş iar crestele stau tot timpul în soare”. “Crestele stau tot timpul în soare” – accentuase el. Mergea încet, n-o grăbea nimeni. Ştia că undeva avea să apară şi creasta. Iar de acolo va putea să privească lumea toată la picioarele ei. Soarele cobora pe frunzele copacilor ca mierea topită, scurgându-se încetişor peste marginile zimţate ca şi cum ar fi vrut să se asigure că le şterge pe fiecare pe de-a-ntregul. Păsările împleteau vesele urzeli de borangic între vârfuri de brazi. Undeva un pârâu îşi depăna din caier firul aproape transparent de lacrimi. Se opri să se odihnească. I se păru pentru o secundă că în urma sa un bărbat s-a oprit şi s-a ascuns în iarbă odată cu ea. Semăna cu băiatul din autobuz, probabil coborâse un pic mai încolo. Îşi lăsă trupul pe spate şi frunzele moi începură s-o împresoare. Ar fi putut sta aşa o viaţă, dar se risipi pentru câteva clipe printre frunze pentru a se reculege apoi şi a începe să urce din nou către vârf. Drumul devenea tot mai anevoios, tălpile goale înţepate de pietrele colţuroase începură să doară. Nu mai erau copaci decât ici colo. În rest piatră, smocuri de iarbă şi cer. Poteca dispăruse, nu mai era decât un horn de piatră drept şi aspru. La fiece rotire auzea înapoi respiraţia bărbatului. Ce ar fi putut să vrea de la ea?! Îşi căută buzunarele. Nu avea nici telefon, nici bani, nimic, nimic… La gât purta un lănţişor firav de aur cu iconiţă. Îl desprinse uşor, îl frământă o secundă în pumn apoi îl aruncă în jos pe horn. Ce-ar mai fi putut să vrea de la ea?! Trupul?! Simţea cum pe umeri începuseră să se înfiripeze aripi. Erau subţiri şi moi, dar cu timpul aveau să se întărească, ştia asta. Până în vârf aveau să se transforme în aripi adevărate ca ale oricărei păsări, trebuia doar să aibă grijă să nu le hârşâie de pereţii stâncoşi şi să le strice până acolo. Respiraţia bărbatului era din ce în ce mai aproape, dacă s-ar fi întors brusc l-ar fi atins. Mirosea a ulei de motor respiraţia bărbatului. Şi a votcă proastă.
Nici nu şi-a dat seama când a juns în vârf. Doar pala de vânt iţită dintre pietre care a dat s-o răstoarne ca pe o coajă de nucă a trezit-o. Faţa i s-a luminat toată. Era exact cum îi spusese Marcel. Acolo jos nori rari ca nişte perne mari şi moi suspendate deasupra cătunului, iar sus doar soare şi albastru. Bărbatul pesemne obosise. Nu îi mai auzea respiraţia grea, doar degetele ca nişte rădăcini de copac lungi şi subţiri se întindeau s-o apuce de glezne. Îşi alinie tălpile pe marginea ascuţită a stâncii. Hăul se căsca ca o gură flămândă. Buze îi erau marginile zimţate ale crestei. Îşi pipăi umerii. Era exact asa cum se aşteptase. Şi le scutura puternic de două ori. Un şoim şuieră scurt. Asta nu-i spusese lui Marcel. Fusese micul ei secret, învelit în nopţi suspinânde. Marcel nu ştia absolut nimic despre aripi. Îl păcălise. Se aplecă uşor în faţă şi timpul tăie o falie largă în peretele de albastru. Nu mai simţi nici o apăsare în piept, greaţa îi dispăruse cu totul, cerul era albastru si limpede iar muntele puternic şi înalt. Inspiră adânc şi simţi cum aerul îi curge prin trup ca printr-un băţ de trestie. Totul revenise la normal.
- Dă-mi şi mie un ban tanti, dă-mi şi mie un ban – apărură ca din senin doi puradei îmbrăcaţi binişor, cu priviri galeşe atraşi probabil de mila din privirea fetei care se scurgea peste urmele tălpilor lăsate de bărbatul cu cărţile. Primul cuteză chiar să o apuce de o mânecă a jachetei în încercarea de a-i atrage atenţia, căci fata părea complet pierdută şi nedornică să-şi coboare privirile asupra lor. Ca trezită din vis fata reacţionă în mod total opus decât şi-ar fi dorit pezevenghiul şi fără nici o avertizare îi raşchetă obrazul cu vârful degetelor ţipând înspre el:
- Cară-te de-aici, milogule! Apoi brusc, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o dată în mijocul unei autostrăzi aglomerate, se încordă ca o pisică încolţită de dulăi, se retrase câţiva paşi unduindu-se ca o dansatoare printre partenerii înfocaţi, lipindu-se în cele din urmă cu spatele de zidul clădirii. Încet, cu mâinile depărtate înapoi pe lângă corp atingând zidul ca şi cum n-ar fi vrut să piardă contactul cu singurul lucru palpabil în care avea încredere, alunecă uşor pe lângă el până într-un gang ce făcea legătura pe sub bloc între două străzi.
În întunericul din gang o vietate fără picioare înfiptă pe o placă de lemn alunecând pe rulmenţi întoarse capul înspre ea. Ochiul îşi repoziţionă conurile şi bastonaşele şi se înşurubă în semiobscuritatea gangului. Era o femeie mărunţică. Cu o mână îşi ţinea în poală un fel de mănuşi făcute din anvelopă de maşină pe care le folosea probabil când îşi manevra căruţul improvizat, iar pe cealaltă şi-o pierduse în blana un dulău mare şi alb care stătea culcat lângă ea. Şi femeia şi câinele erau ireal de curaţi. Femeia era chiar îngrijită iar dulăul nu părea deloc să se încadreze în peisaj, dând impresia mai degrabă că este coborât dintr-o pictură cu stâne uitate de Dumnezeu în poieni aninate de-albastru şi munţi ninşi. La vreo trei metri mai departe, la ieşirea din gang, câteva javre stăteau şi ele tolănite la soare. Un bărbat tânăr cu tricou de marinar trecu agale prin gang scuipând printre dinţi coji negre de seminţe şi se opri o clipă în faţa femeii rânjind hidos. Câinele îşi ridică botul şi începu să scoată un gâjâit aspru ca şi cum ar fi încercat să-l avertizeze pe trecător “ai face mai bine s-o ştergi chiar înainte de a-ţi arăta cum ştiu să fac”. Bărbatul păru că înţelege mesajul căci îşi vârî seminţele în buzunar şi îşi văzu de drum.
“Nu te lăsa târâtă de vârtej. Ieşi din puhoi şi încearcă să priveşti totul dintr-o parte nu din interior” – îi spusese Marcel. Deşi în centrul oraşului, gangul miroasea îngrozitor a urină. Pete cuidate ca un muşchi verde înflorite ici colo lângă ziduri indicau faptul că locul era folosit noaptea drept latrină. Mirosul o făcea să verse. Ca un animal hăituit căută din ochi o cale de scăpare. Se roti pe călcâie, se strecură pintre javrele tolănite la soare şi dispăru pe cealaltă ieşire din gang, pentru a rătăci apoi pe străduţele înguste ce se ţeseau ascunse dincolo de zidurile înalte ale blocurilor. “Pufff” auzi deodată lângă ea şi zgomotul o sperie îngrozitor. Ridică ochii şi zări autobuzul care oprise în staţie. Era aproape gol. Sări înăuntru şi se întinse pe un scaun. Încercă să-şi amintească ce caută în oraş, cine a adus-o. Oamenii pe care îi zărise îi păreau cu toţii încruntaţi şi mânioşi. Nimeni nu zâmbea. Hainele le erau cernite. Şi vechi. Mâinile parcă le tremurau. Şi ochii le păreau încercănaţi. Autobuzul se depărta de centru. Intrase în cartier. Mergea încet căci drumurile erau proaste. O femeie între două vârste, cu patru sacoşe pline urcă în grabă şi se revărsă lângă ea. Făcuse cumpărăturile: ceapă, cartofi, o sticlă de ulei, una de cola, ceva fructe, pâine. Avea faţă asudată. Şi câteva fire negre dizgraţioase deasupra buzei de sus. Cuprinse cu o mână toate sacoşele încercând să-şi scoată cu cealaltă biletul din portofel. Reuşi dar cu preţul pierderii conţinutului uneia dintre sacoşe.
- Luav-ar dracu să vă ia pe toate. Grijania şi morminţii mamii voastre - sudui femeia fără să pără că încearcă să-şi pogoare mânia asupra cuiva anume ci vrea doar să-şi slobozească greutatea sufletului. După ce compostă biletul încercă ceea ce părea cu adevarat imposibil, să-şi ţină într-o mână cele trei sacoşe pline ochi şi cu cealaltă să adune produsele răspândite prin tot autobuzul. Nu părea însă descumpănită. Ridică de sub scaunul din faţă o conopidă, de sub picioarele fetei două cutii de ciuperci, de pe coridorul dintre scaune o pungă cu salată verde şi un măr… Un tânăr imberb cu alură de tocilar al clasei o ajută să strângă şi restul de mere răspândite pe sub scaune. Doar o varză mare şi albă ajunsă la prima frână până în faţă la şofer, sfârşi tragic prăvălindu-se pe treptele maşinii şi fiind strivită între uşă şi perete la prima staţie…
Fata privi pe fereastră. Nu numai hainele oamenilor erau cenuşii. Şi străzile erau, şi casele erau, şi copacii, chiar şi florile. Nici nu remarcase florile. Erau mici şi multicolore aşezate în rânduri înguste şi lungi din sărăcie. Nu mai fuseseră udate de foarte mult timp iar praful şi gazele de eşapament de la maşini le axfisiaseră de tot. Erau palide. Dacă ar fi fost primar, ar fi dotat fiecare floare cu o mască albă de tifon.
Tot nu-şi putea aminti cine o adusese acolo. “În viaţă esţi întotdeauna singur, important este să ştii cu cine” – îi spusese Marcel. Încercase să ţină mereu cont de sfaturile lui. Ştia ce vrea să spună Marcel. Era însă mai singură ca niciodată. Avea senzaţia că oraşul încearcă să o strivească ca pe o insectă. O speriau privirile oamenilor, glasurile lor, gesturile lor, respiraţia lor. Avea nevoie de aer şi de spaţiu.
Maşina opri şi nu se mai urni. Toţi pasagerii coborâseră. Fata înţelese că e capăt de linie. Era gara. Evită să se îndrepte spre gară şi o luă spre stânga. După mulţimea de autobuze înţelese că trebuie să fie o autogară. Privi pierdută înspre ele. Ar fi vrut să se poată preface în pisică, să aştepte tolănită pe cabina vânzătoarei de bilete plecarea în cursă a primeia dintre ele, pentru ca apoi să sară din mers pe acoperişul ei şi să se piardă în neant. Deşi ştia că nu poate face asta încercă să se facă mică în spatele unui tei şi aşteptă plecarea primei maşini. Apoi ieşi brusc şi-i făcu cu mâna şoferului semn să oprească. Şoferul îi zâmbi şi-i deschise. Se întinse pe bancheta din spate. Închise ochii.
“Niciodată să nu ţii ochii închişi când te afli printre oameni – îi spusese Marcel – întotdeauna să îi ţii deschişi, să priveşti în jurul tău, să observi detaliile”. Ştia însă că nu poate să afle ce căuta în oraş şi cine a adus-o decât dacă cobora înlăuntru. Acolo erau toate amintirile ei, tot trecutul şi tot prezenul. La masa lor venise un alt bărbat. Marcel îi spuse doar atât “El este”. Deschise ochii, o durere surdă îi străfulgerase tot trupul din creştet până în vârfurile degetelor de la picioare. Maşina ieşise din oraş. Pământul era uscat. Vara fusese secetoasă. La fiece adiere de vânt o pală de praf se ridica uşor în aer, făcea câteva vârtejuri ca o rochie cu volane a unei dansatoare de flamengo pentru a coborî apoi câţiva metri mai încolo şi a se întinde sfârşită.
- Până unde? – o auzi pe puştoaica care se proţăpise în faţă sa răsfoind un carneţel între degete.
Glasul fetei îi părea pierdut în ceaţă, ca un contur de cavaler ce şi-a salvat iubita şi dispare cu ea îndărătul poveştii să-şi savureze victoria.
- Până unde mergi? – insistă pustoaica. Nu părea să aibă mai mult de 15-16 ani. Fusese vopsită blond cândva demult căci firele de păr erau negre înspre creştet şi deschise la culoare spre vârf. Era rujată strident, cu unghiile roşii de vampiroaică şi mesteca gumă. O bluză decoltată larg îi dezvelea o pereche de sâni rotunzi şi tari ca două jumătăţi de pepene galben. Gulerul bluzei era negru. Fata nu reuşi să înţeleagă ce vrea puştoaica.
- Ce dracu fată! Tu nu vrei să plăteşti?! De cât să-ţi tai bilet? Zi-mi acu că dacă nu îi zic lu Nea Mihai să oprească şi te dau jos aici – se răţoise puştoaica. Abia atunci înţelese. Era vorba de bani. Băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase două hârtii motolite. Era tot ce avea. Le privi mirată şi le netezi cu dosul palmei. Pe una scria cinci lei şi pe cealaltă un leu. I le întinse puştoaicei iar aceasta strâmbând din nas îi tăie un bilet de şase lei.
Bărbatul luase loc la masa lor iar Marcel îi lăsase singuri. Îi făcuse la plecare cu ochiul şi îi şoptise la ureche “Să nu mă dezamăgeşti prinţeso!” Apoi îi lăsase un sărut abia atins pe tâmplă. Atât îşi mai amintea şi nimic altceva. După primul pahar se tăiase filmul, ca şi cum cineva iar fi pus un praf în băutură. Doar franjuri… dansul atârnată cu braţele pe după gâtul lui, intrarea în cameră când trebuise să o lase jos din braţe ca să-şi caute cheia, baia orbitoare, apoi buzele lui pe tot corpul…
Autobuzul frână brusc. O turmă de oi traversa soseaua. Ciobanii, trei băieţandri subţirei încercau să scurteze traversarea grăbindu-le de la spate cu ciomegele lungi dar oile nu păreau să se sinchisească de graba băieţandrilor. Îndesate unele cu capul în fundul celorlalte înaintau nici încet, nici repede. O dâră neagră ca o armată de furnici dolofane rămase în urma lor de-a curmezişul şoselei. Fata zâmbi, niciodată nu înţelesese cum o puteau face aşa din mers, în timp ce traversau şoseaua. Autobuzul se urni. Şoferul scoase capul pe geam iar fata crezu că Nea Mihai o să-i înjure pe băieţandri, dar n-o făcu ci îi întinse unuia din ei două ţigări, îl salută cu două degete la tâmplă şi închise fereastra. Apoi acceleră.
Câmpia nu mai era netedă. Şi nici şoseaua. Câmpiei începuseră să-i crească nişte tuberculi proeminenţi, alungiţi precum castraveţii. Apoi tuberculii începură să crească sub ochii fetei aşa cum Făt Frumos creştea în basm într-un an cât alţii în şapte şi se transformară în coline dulci. Maşina lui Nea Mihai începu să tuşească. Nu mai mergeau drept nici măcar o sută metri iar drumul era uşor în pantă. Undeva în depărtare se zărea un sat risipit sub poala muntelui ca o turmă de capre negre. Acolo ar fi vrut să coboare.
Închise ochii, dar opintelile maşinii îi răscoleau şi trupul şi sufletul şi-i făceau greaţă. Pe scaunul din faţă două femei în vârstă, cu boccele din pânză cafenie vorbeau despre ploaie. Că nu mai vine. Mai în faţă în stânga doi bărbaţi cu figuri de tractorişti vorbeau despre politică. În rând cu ea, de partea cealaltă a culoarului un flăcăinadru privea pe fereastră. Fata îl scrută o secundă cu privirea. Părea un elev ce se întoarce acasă de la şcoala din oraş. Avea o servietă subţire şi o jachetă din pânză de doc jupuită pe la guler şi pe la coate. În jos avea nişte blugi jerpeliţi şi o pereche de adidaşi albi ce contrastau puternic cu restul îmbrăcăminţii. Era însă evident de ce proprietarul lor voise cu tot dinadinsul să-i încalţe, erau noi-nouţi.
“Nu ieşi în evidenţă decât atunci când ai nevoie. Ocheşti şi loveşti. În rest rămâi în umbră cu simţurile la pândă” – îi spusese Marcel. Nu-şi amintea deloc cine e Marcel. Nu-şi amintea nici macar vreo trăsătură a chipului său. Marcel era un fel de nor în interiorul căruia plutea. Nu avea nici formă şi nici contur. Marcel era pretutindeni şi nicăieri. Cu coada ochiului observă că băiatul de pe bancheta de alături o studiază atent. Cu faţa aia nu poate să fie student, poate elev pe la vreo şcoală de mecanici agricoli - gândi fata. Îşi sprijini capul de speteaza scaunului din faţă şi continuă să-l observe pe băiat cum îi priveşte atent picioarele. Îşi scosese pantofii şi-şi strânsese picioarele sub fund ca un copil. Privirea băiatului alunecă apoi în sus şi i se fixă pe piept. Băiatul se holba de-a dreptul la sânii ei cu ochii ficşi şi mari. Fata se răsuci brusc şi îl săgetă în ochi, iar privirea băiatului se înmuie şi alunecă flasc printre scaunele din faţa sa.
Îi plăcuseră la început mângâierile şi sărutările bărbatului. Şi atingerile lui. Apoi începură să nu-i mai placă. Erau ca o ţesătură fină de păianjen care o învăluia ca într-un cocon de mătase. Simţea cum corpul i se strânge într-un sarcofag de frunze din ce în ce mai solid, cum braţele lipite de corp nu se mai pot desprinde, cum nu-şi mai poate răsuci capul ţintuindu-i privirea de tavan. Nici picioarele nu şi le mai putea mişca. “Şşşşt… - îi şoptise – are să-ţi placă, ai să vezi”.
Bărbaţii care vorbiseră despre politică terminaseră şi stăteau cuminţi cu mâinile în poală ca nişte fete mari. Femeile cu broboadă din faţă nu mai vorbeau despre vreme ci despre cum se scad ochiurile la vesta de lână. În faţă lângă şofer, trei copii cu ghiozdanele în spate ce se întorceau de la şcoală râdeau zgomotos. Doar băiatul de vizavi continua să o măsoare atent. Observă cum o mână şi-o ţine în buzunar şi cum şi-o rostogoleşte continuu ca şi cum ar fi înmuiat plastilina pentru o lucrare nouă. Îl privi din nou în ochi dar de data aceasta băiatul îi înfruntă privirea. Nu-şi mai plecă ochii. Doar mâna isprăvi de rostogolit. Pe buzele băiatului aparu un rânjet obraznic, grotesc şi acesta făcu înspre ea un gest obscen cu limba. Simţi cum tot stomacul i se strânge înspre cerul gurii. Se ridică, îşi apucă în fugă pantofii, alergă în faţă şi îi ceru imperativ şoferului să oprească. Acesta încercă să-i explice că nu e locul potrivit dar privirea fetei îl făcu să renunţe şi frână uşor. Îşi vărsă tot stomacul chiar pe cauciucul maşinii. Pasagerii o priveau atent cu orbitele ochilor goale. Se întoarse cu spatele. Puffff….. auzi zgomotul uşilor închise şi inspiră adânc. Aerul începuse să se cureţe. Se aşeză pe marginea şanţului şi îşi scoase tacticos ciorapii de mătase. Vârful unuia dintre ei se murdarise cu vomă. Îsi mişcă degetele de la stângul. Îi răspunseră vesele. La fel se întâmplă şi cu cele de la dreptul. Era mult mai bine în picioarele goale. Aruncă un ochi de jur împrejur. Doar pădure, un amestec de fag şi de brad specific zonelor premontane. O cărăruie abia vizibilă şerpuia uşor către vârf.
“Acolo cerul este tot timpul albastru - îi spusese Marcel – norii rămân jos ca o plapumă peste oraş iar crestele stau tot timpul în soare”. “Crestele stau tot timpul în soare” – accentuase el. Mergea încet, n-o grăbea nimeni. Ştia că undeva avea să apară şi creasta. Iar de acolo va putea să privească lumea toată la picioarele ei. Soarele cobora pe frunzele copacilor ca mierea topită, scurgându-se încetişor peste marginile zimţate ca şi cum ar fi vrut să se asigure că le şterge pe fiecare pe de-a-ntregul. Păsările împleteau vesele urzeli de borangic între vârfuri de brazi. Undeva un pârâu îşi depăna din caier firul aproape transparent de lacrimi. Se opri să se odihnească. I se păru pentru o secundă că în urma sa un bărbat s-a oprit şi s-a ascuns în iarbă odată cu ea. Semăna cu băiatul din autobuz, probabil coborâse un pic mai încolo. Îşi lăsă trupul pe spate şi frunzele moi începură s-o împresoare. Ar fi putut sta aşa o viaţă, dar se risipi pentru câteva clipe printre frunze pentru a se reculege apoi şi a începe să urce din nou către vârf. Drumul devenea tot mai anevoios, tălpile goale înţepate de pietrele colţuroase începură să doară. Nu mai erau copaci decât ici colo. În rest piatră, smocuri de iarbă şi cer. Poteca dispăruse, nu mai era decât un horn de piatră drept şi aspru. La fiece rotire auzea înapoi respiraţia bărbatului. Ce ar fi putut să vrea de la ea?! Îşi căută buzunarele. Nu avea nici telefon, nici bani, nimic, nimic… La gât purta un lănţişor firav de aur cu iconiţă. Îl desprinse uşor, îl frământă o secundă în pumn apoi îl aruncă în jos pe horn. Ce-ar mai fi putut să vrea de la ea?! Trupul?! Simţea cum pe umeri începuseră să se înfiripeze aripi. Erau subţiri şi moi, dar cu timpul aveau să se întărească, ştia asta. Până în vârf aveau să se transforme în aripi adevărate ca ale oricărei păsări, trebuia doar să aibă grijă să nu le hârşâie de pereţii stâncoşi şi să le strice până acolo. Respiraţia bărbatului era din ce în ce mai aproape, dacă s-ar fi întors brusc l-ar fi atins. Mirosea a ulei de motor respiraţia bărbatului. Şi a votcă proastă.
Nici nu şi-a dat seama când a juns în vârf. Doar pala de vânt iţită dintre pietre care a dat s-o răstoarne ca pe o coajă de nucă a trezit-o. Faţa i s-a luminat toată. Era exact cum îi spusese Marcel. Acolo jos nori rari ca nişte perne mari şi moi suspendate deasupra cătunului, iar sus doar soare şi albastru. Bărbatul pesemne obosise. Nu îi mai auzea respiraţia grea, doar degetele ca nişte rădăcini de copac lungi şi subţiri se întindeau s-o apuce de glezne. Îşi alinie tălpile pe marginea ascuţită a stâncii. Hăul se căsca ca o gură flămândă. Buze îi erau marginile zimţate ale crestei. Îşi pipăi umerii. Era exact asa cum se aşteptase. Şi le scutura puternic de două ori. Un şoim şuieră scurt. Asta nu-i spusese lui Marcel. Fusese micul ei secret, învelit în nopţi suspinânde. Marcel nu ştia absolut nimic despre aripi. Îl păcălise. Se aplecă uşor în faţă şi timpul tăie o falie largă în peretele de albastru. Nu mai simţi nici o apăsare în piept, greaţa îi dispăruse cu totul, cerul era albastru si limpede iar muntele puternic şi înalt. Inspiră adânc şi simţi cum aerul îi curge prin trup ca printr-un băţ de trestie. Totul revenise la normal.
miercuri, 25 noiembrie 2009
Şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de oglinzi
Bărbatul îşi oglindi chipul în cei şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi doi ochi pe care lumea îi aţintise înspre dânsul. Îşi aminti mustăcind primele două perechi. Fuseseră ai unei femei corpolente, cu halat alb, cu şolduri late, cu părul vâlvoi şi cu nasul şi gura, mari amândouă, acoperite de o pânză subţire prinsă la ceafă cu două şireturi, precum şi ai unui bărbat bătrâior şi plictisit, cu mănuşi albe şi ochelari pe vârful nasului, care îl privise o secundă cu o curiozitate amestecată cu milă pentru ca apoi să strâmbe din nas şi să-l paseze asistentei strigând satisfăcut de se auzise până la chirurgie “next oneeee”.
După asta urmaseră alţii, mulţi, din ce în ce mai mulţi, cu o viteză năucitoare. De ici, de colo, ai unor apropiaţi dar mai ales ai unor oameni întâlniţi cu totul întâmplător, albaştrii, negrii, căprui, verzi, cuibăriţi sub sprâncene stufoase, sau arcuindu-se rotund sub sprâncene pensate, mici ca o fantă sau largi gata să înghită tot orizontul, duioşi, aspri, orişicum, s-au înşirat într-o salbă nesfârşită, mai ceva ca perlele din colierul ducesei.
Zâmbi. Se simţea exact ca la mall privind peretele de televizoare de la electrocasnice ce prezintă toate aceeaşi imagine, aceeaşi femeie citindu-şi constiincios notele de pe prompter, cu zâmbetul artificial pe buze şi inelul cu piatră mare tăind diagonala de 40", de 55” sau de 70" cu aceeaşi nepăsare indiferent de dimensiune. Îşi aminti că citise undeva cum că ochiul de albină este compus din mai mult de opt mii cinci sute de lentile miniaturale hexagonale, fiecare dintre acestea fiind orientată în altă direcţie, imaginea finală având aspectul unui mozaic de mici dimensiuni. Exact aşa se simţea, ca un obiect oarecare privit de un ochi cu şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de feţe, niciuna la fel cu cealaltă, niciuna captând rotundul întreg ci doar sectoare de cerc uşor rotunjite înlăuntru ca într-un stomac ce transformă şi mărul şi tartina cu icre negre într-un bol alimentar amorf întotdeauna digerabil.
Bărbatul se aplecă cu gesturi largi, teatrale şi îşi adună o scamă albă de pe cracul stâng al pantalonului. O parte din ochi îi surprinseră gestul şi o mână dreaptă coborî în fiecare din ei pe cracul stâng al pantalonului pentru a ridica cu două degete firul alb de bumbac. Dar fiecare în alt fel, cu gesturi uşor alunecate, mai lent sau mai rapid, în culori diferite, din unghiuri diferite, din depărtări diferite, unele doar imaginare…
Se aplecă din nou de data aceasta scuturând de pe manşeta pantalonului un fir de praf inexistent, privindu-se cu coada ochiului în mulţimea de oglinzi, apoi se răsuci pe călcâie, întinse mâna spre clanţă şi dădu să iasă. Şi atunci se întâmplă neîntâmplarea. Din răsucirea bruscă a gleznei trupul începu să se destrame asemeni unui nor de fluturi stârnit de răscolirea unei frunze în şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de priviri, ca un mozaic roman pe peretele uriaş al caldariei, pentru a se roti apoi o clipă nedumerite în aer şi a se întoarce în cele din urmă în cei şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi doi de ochi goi ca-ntr-un cuib desfăcut şi a se întinde încetişor înapoia retinei.
Iar clanţa n-a mai fost atinsă de nimeni…..
După asta urmaseră alţii, mulţi, din ce în ce mai mulţi, cu o viteză năucitoare. De ici, de colo, ai unor apropiaţi dar mai ales ai unor oameni întâlniţi cu totul întâmplător, albaştrii, negrii, căprui, verzi, cuibăriţi sub sprâncene stufoase, sau arcuindu-se rotund sub sprâncene pensate, mici ca o fantă sau largi gata să înghită tot orizontul, duioşi, aspri, orişicum, s-au înşirat într-o salbă nesfârşită, mai ceva ca perlele din colierul ducesei.
Zâmbi. Se simţea exact ca la mall privind peretele de televizoare de la electrocasnice ce prezintă toate aceeaşi imagine, aceeaşi femeie citindu-şi constiincios notele de pe prompter, cu zâmbetul artificial pe buze şi inelul cu piatră mare tăind diagonala de 40", de 55” sau de 70" cu aceeaşi nepăsare indiferent de dimensiune. Îşi aminti că citise undeva cum că ochiul de albină este compus din mai mult de opt mii cinci sute de lentile miniaturale hexagonale, fiecare dintre acestea fiind orientată în altă direcţie, imaginea finală având aspectul unui mozaic de mici dimensiuni. Exact aşa se simţea, ca un obiect oarecare privit de un ochi cu şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de feţe, niciuna la fel cu cealaltă, niciuna captând rotundul întreg ci doar sectoare de cerc uşor rotunjite înlăuntru ca într-un stomac ce transformă şi mărul şi tartina cu icre negre într-un bol alimentar amorf întotdeauna digerabil.
Bărbatul se aplecă cu gesturi largi, teatrale şi îşi adună o scamă albă de pe cracul stâng al pantalonului. O parte din ochi îi surprinseră gestul şi o mână dreaptă coborî în fiecare din ei pe cracul stâng al pantalonului pentru a ridica cu două degete firul alb de bumbac. Dar fiecare în alt fel, cu gesturi uşor alunecate, mai lent sau mai rapid, în culori diferite, din unghiuri diferite, din depărtări diferite, unele doar imaginare…
Se aplecă din nou de data aceasta scuturând de pe manşeta pantalonului un fir de praf inexistent, privindu-se cu coada ochiului în mulţimea de oglinzi, apoi se răsuci pe călcâie, întinse mâna spre clanţă şi dădu să iasă. Şi atunci se întâmplă neîntâmplarea. Din răsucirea bruscă a gleznei trupul începu să se destrame asemeni unui nor de fluturi stârnit de răscolirea unei frunze în şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi două de priviri, ca un mozaic roman pe peretele uriaş al caldariei, pentru a se roti apoi o clipă nedumerite în aer şi a se întoarce în cele din urmă în cei şapte sute optzeci şi patru de mii trei sute nouăzeci şi doi de ochi goi ca-ntr-un cuib desfăcut şi a se întinde încetişor înapoia retinei.
Iar clanţa n-a mai fost atinsă de nimeni…..
miercuri, 18 noiembrie 2009
Când visele se împlinesc
Şi-a dorit întotdeauna o căsuţă numai a ei. Mărunţică. Şi veselă. Şi luminoasă. Iar într-o zi, răsturnată în liziera pădurii, a găsit-o. Era mică, mică de tot, cât o perniţă de turtă dulce, din aceea la punguţă, pe care să-ţi culci seara papilele gustative în pat de lapte cald cu miere şi cacao. Avea două ferestruici ca doi ochi galeşi, cu sprâncene groase de iederă verde, cu tâmplărie veche de lemn curat vopsit proaspăt în albastru pal, cu muşcate roşii în fereşti şi perdele albe agăţate în stânga şi în dreapta ca două pleoape ce se deschid somnoros. Uşa scundă ca o gură rotundă de domnisoară, rujată cu răşini galbene de brad, stătea întredeschisă şoptind cu buze ruşinoase: “vino”. Iar în faţă…, în grădina micuţă din faţa casei, se întindea o pajiste albă de narcise parfumate, ca o barbă lungă şi moale de bunic zâmbitor.
Fata clipi fericită din pleoape. Apoi căsuţa clipi şi ea fericită din pleoape. Fata alergă cu braţele deschise înspre ea iar uşa se deschise singură ca o gură pofticioasă, apoi se închise repede în urma-i plescăind mulţumită. Ochii se închiseră şi ei drapati în aşteptări împlinite şi totul se cufundă într-o linişte opacă. Casa îşi plimbă limba pe cerul gurii savurând încântată gustul dulceag al plăcerii apoi înghiţi cu zgomot şi oftă…
Din ziua aceea nimeni, dar absolut nimeni, nu a mai văzut-o pe fata care visa să aibă o căsuţă mică de turtă dulce, cu fereşti ca doi ochi luminoşi, cu sprâncene groase de iederă verde şi barbă lungă şi albă din narcise parfumate. Parcă ar fi înghiţit-o pământul…
Fata clipi fericită din pleoape. Apoi căsuţa clipi şi ea fericită din pleoape. Fata alergă cu braţele deschise înspre ea iar uşa se deschise singură ca o gură pofticioasă, apoi se închise repede în urma-i plescăind mulţumită. Ochii se închiseră şi ei drapati în aşteptări împlinite şi totul se cufundă într-o linişte opacă. Casa îşi plimbă limba pe cerul gurii savurând încântată gustul dulceag al plăcerii apoi înghiţi cu zgomot şi oftă…
Din ziua aceea nimeni, dar absolut nimeni, nu a mai văzut-o pe fata care visa să aibă o căsuţă mică de turtă dulce, cu fereşti ca doi ochi luminoşi, cu sprâncene groase de iederă verde şi barbă lungă şi albă din narcise parfumate. Parcă ar fi înghiţit-o pământul…
marți, 3 noiembrie 2009
De-a v-aţi ascuns
- Deci unde rǎmǎsesem? – întrebǎ bǎrbatul în costum, înalt, bine clǎdit, apropiindu-se grǎbit şi lǎsându-şi din mers servieta neagrǎ din piele lângǎ bordurǎ.
- Tu te puneai acolo cu faţa la perete şi eu urma sǎ mǎ ascund – îi rǎspunse femeia îmbrǎcatǎ într-un duex-piece bleumarin surâzǎtoare.
Bǎrbatul se rǎsuci pe cǎlcâie şi îşi ascunse faţa în palme. Zidul pe care îşi sprijinise fruntea ultima datǎ nu mai exista, cum nu mai exista aproape nimic din împrejurul sǎu de-odinioarǎ. Începu sǎ numere cu glas tare.
- Unu, doi, trei…
Femeia îl privea nemişcatǎ. Ştia cǎ trişeazǎ şi cǎ urma sǎ-şi desfacǎ palmele pentru a trage cu ochiul. Dar bǎrbatul n-o fǎcu.
- Pânǎ la cât trebuie sǎ numǎr?
Femeia începu sǎ râdǎ. Avea acelaşi râs şǎgalnic, ca o linguriţǎ din casa de pǎpuşi amestecând într-un pahar de sticlǎ mierea şi lǎmâia cu ceaiul fierbinte de soc.
- Pânǎ la o sutǎ. Şi la sfârşit închei neapǎrat cu “cine nu-i gata îl iau cu lopata”. Altfel te pui din nou!
Bǎrbatul o luǎ de la capǎt cu numǎrǎtoarea.
- Unu, doi, trei…
O urmǎri printre degete cum îşi scoate pantofii negri cu toc înalt şi rǎmâne în ciorapii fini de mǎtase, cum trece pe partea cealaltǎ a strǎzii şi cum încearcǎ sǎ se ascundǎ dupǎ gardul viu. Acesta era mult mai subţire decât fusese ultima datǎ. Femeia ştia asta şi trupul sǎu se împrǎştie grijuliu între golurile lǎsate de ramurile subţiri şi frunzuliţele crude.
Bǎrbatul o privi cum îşi coboarǎ un genunchi în pǎmânt în timp ce îşi sprijinǎ pe cǎlcâi celǎlalt picior obligând fusta scurtǎ sǎ se strângǎ pe sold ca o jaluzea strǎvezie şi sǎ-i dezveleascǎ coapsa rotundǎ. Nu se schimbase. Doar faţa îi devenise mai prelungǎ şi trupul mai plin.
- Şaptezeci şi nouǎ, o sutǎǎǎ. Cine nu-i gata îl iau cu lopata – încheie bǎrbatul numǎrǎtoarea şi începu s-o caute din priviri. Cǎutǎ cu migalǎ şi cu multǎ perseverenţǎ. Se îndepǎrtǎ pentru a se apropia, se înverşunǎ pentru a se linişti, se înflǎcǎrǎ pentru a se stinge, o atinse cu coada ochiului şi apoi cu gândul fǎrǎ s-o bage de seamǎ…
Femeia stǎtea nemişcatǎ. Deodatǎ ţâşni dintre tufisuri, atinse un punct imaginar în aer cu vârful degetului arǎtǎtor şi începu sǎ se roteascǎ şi sǎ sarǎ ţipând fericitǎ.
- Te-am bǎtut, te-am bǎtut, te-am bǎtut…..
Bǎrbatul zâmbi, o luǎ de mânǎ, o sǎrutǎ pe frunte, apoi o ajutǎ sǎ urce în maşinǎ şi dispǎrurǎ amândoi într-un nor de praf ca şi cum nici n-ar fi existat….
- Tu te puneai acolo cu faţa la perete şi eu urma sǎ mǎ ascund – îi rǎspunse femeia îmbrǎcatǎ într-un duex-piece bleumarin surâzǎtoare.
Bǎrbatul se rǎsuci pe cǎlcâie şi îşi ascunse faţa în palme. Zidul pe care îşi sprijinise fruntea ultima datǎ nu mai exista, cum nu mai exista aproape nimic din împrejurul sǎu de-odinioarǎ. Începu sǎ numere cu glas tare.
- Unu, doi, trei…
Femeia îl privea nemişcatǎ. Ştia cǎ trişeazǎ şi cǎ urma sǎ-şi desfacǎ palmele pentru a trage cu ochiul. Dar bǎrbatul n-o fǎcu.
- Pânǎ la cât trebuie sǎ numǎr?
Femeia începu sǎ râdǎ. Avea acelaşi râs şǎgalnic, ca o linguriţǎ din casa de pǎpuşi amestecând într-un pahar de sticlǎ mierea şi lǎmâia cu ceaiul fierbinte de soc.
- Pânǎ la o sutǎ. Şi la sfârşit închei neapǎrat cu “cine nu-i gata îl iau cu lopata”. Altfel te pui din nou!
Bǎrbatul o luǎ de la capǎt cu numǎrǎtoarea.
- Unu, doi, trei…
O urmǎri printre degete cum îşi scoate pantofii negri cu toc înalt şi rǎmâne în ciorapii fini de mǎtase, cum trece pe partea cealaltǎ a strǎzii şi cum încearcǎ sǎ se ascundǎ dupǎ gardul viu. Acesta era mult mai subţire decât fusese ultima datǎ. Femeia ştia asta şi trupul sǎu se împrǎştie grijuliu între golurile lǎsate de ramurile subţiri şi frunzuliţele crude.
Bǎrbatul o privi cum îşi coboarǎ un genunchi în pǎmânt în timp ce îşi sprijinǎ pe cǎlcâi celǎlalt picior obligând fusta scurtǎ sǎ se strângǎ pe sold ca o jaluzea strǎvezie şi sǎ-i dezveleascǎ coapsa rotundǎ. Nu se schimbase. Doar faţa îi devenise mai prelungǎ şi trupul mai plin.
- Şaptezeci şi nouǎ, o sutǎǎǎ. Cine nu-i gata îl iau cu lopata – încheie bǎrbatul numǎrǎtoarea şi începu s-o caute din priviri. Cǎutǎ cu migalǎ şi cu multǎ perseverenţǎ. Se îndepǎrtǎ pentru a se apropia, se înverşunǎ pentru a se linişti, se înflǎcǎrǎ pentru a se stinge, o atinse cu coada ochiului şi apoi cu gândul fǎrǎ s-o bage de seamǎ…
Femeia stǎtea nemişcatǎ. Deodatǎ ţâşni dintre tufisuri, atinse un punct imaginar în aer cu vârful degetului arǎtǎtor şi începu sǎ se roteascǎ şi sǎ sarǎ ţipând fericitǎ.
- Te-am bǎtut, te-am bǎtut, te-am bǎtut…..
Bǎrbatul zâmbi, o luǎ de mânǎ, o sǎrutǎ pe frunte, apoi o ajutǎ sǎ urce în maşinǎ şi dispǎrurǎ amândoi într-un nor de praf ca şi cum nici n-ar fi existat….
luni, 2 noiembrie 2009
Vulpea şi cioara (fabulǎ)
Pe câmpul de lângǎ şoseaua europeanǎ ce duce spre litoral o puzderie de pǎsǎri ciugule fericite în urma tractoarelor care arǎ câmpul. Toate cautǎ dupǎ grǎunţe şi viermişori, doar o cioarǎ chealǎ care sare în ochi cu capul ei pleşuv cautǎ dupǎ verzişori. O vrǎbiuţǎ a ciripit ceva la bufniţa de la prefecturǎ şi o vulpe sub acoperire de pene de struţ care urmǎrea un caz de trafic cu extazie de la Medelin la Ferentari s-a oprit pe aero-drumul spre Clinceni sǎ analizeze situaţia.
A intrat în vorbǎ cu douǎ cinteze gureşe care i-au povestit imediat despre cioara care tot ciugule de ici ceva, de colo ceva şi nu strânge pe dulapul din dormitor numai cuie şi ineluşe de tablǎ ca toate ciorile ci din cele strǎlucitoare ca de exemplu un inel de aur de 18k cu diamant de 0,4 Donna Oro, un colier de perle de 15 mm Golden South Sea Pearl Baroque asortat cu brǎţarǎ asemeni, un ceas Cartier Baignoire cu diamante şi monturǎ de aur alb de 18k şi multe altele. Cintezele i-au mai explicat şi cǎ cioara cu pricina face des America Latinǎ şi cǎ din cauza grabei şi a condiţiilor grele de zbor i-au cǎzut şi penele din vârful capului.
Vulpea a traversat câmpul şi a gǎsit imediat tractorul ce rǎscolea pǎmântul şi cioara chealǎ legǎnându-se în urma lui cu capul în pǎmânt. Ca sǎ intre în pielea personajului struţovulpea s-a aşezat în rând cu ea şi a început sǎ haleascǎ cu poftǎ la viermişori şi la seminţe fǎrǎ s-o bage în seamǎ. Cioara rabdǎ ce rabdǎ dar în cele din urmǎ izbucni înfuriatǎ::
- Hai dǎ-o în pana mea bǎ struţule! Cǎ ai ciocul ǎla cǎt o cupǎ de excavator şi îmi iei toate grǎunţele mai înţeleg cǎ eşti de nuş câte ori cât mine dar sǎ ai şi patru picioare şi sǎ baţi parcela de zece ori pânǎ eu o bat o datǎ asta chiar mi se pare o mǎgǎrie.
Şi o mǎrgicǎ albǎ i se rostogoli din plisc pǎnǎ la picioarele vulpii.
- Da tare isteaţǎ eşti tu cioaro. Ai descoperit ceea ce nimeni n-a descoperit pânǎ acum. Ǎsta era secretul nostru, al struţilor, pǎstrat cu sfinţenie de generaţii. De-aia alergǎm noi atât de repede, fiindcǎ avem de fapt patru picioare, douǎ care aleargǎ şi douǎ care se odihnesc ascunse sub aripi şi apoi se schimbǎ, alea odihnite aleargǎ şi primele se odihnesc. Dar alergǎm atât de repede cǎ nimeni nu observǎ şiretlicu. Doar tu ai observat cioaro – i-a replicat galeş struţovulpea.
Şi uite aşa din vorbǎ în vorbǎ au ajuns sǎ se cunoascǎ şi sǎ-şi povesteascǎ cele mai intime gânduri şi pânǎ la urmǎ au ajuns inevitabil şi la mǎrgica albǎ scǎpatǎ pe jos la picioarele vulpii.
- Pǎi de câte poţi sǎ-mi faci rost, cǎ am pregatit un sac de foşnitori numa pentru o tranzacţie ca asta?! – întrebǎ vulpea vǎdit interesatǎ.
- Am douǎşcinci acuma în guşǎ – explicǎ cioara. Facem târgul?
- Batem palma cioaro! Dar uite cum facem, eu am un container în stomac în care vreau sǎ le depozitez, cǎ doar n-o sa le ţin aşa între douǎ pene. Cǎ ştii şi tu cum e cu gaborii...
Aşa cǎ vulpea deschise gura şi-i fǎcu semn ciorii sǎ intre şi sǎ depoziteze pastilele acolo. A intrat vulpea, a pus cinci pastile, apoi a ieşit cǎ prea puţea stomacul vulpii. A mai intrat o datǎ, a mai lǎsat cinci şi încǎ o datǎ şi încǎ o datǎ. Înainte sǎ le lase şi pe ultimele cinci cioara s-a scǎrpinat la scǎfârlie şi a vrut sǎ renunţe la tranzacţie cǎci stomacul struţovulpii în loc sǎ fie plin de grǎunţe era plin de pene de gǎinǎ şi nu mirosea deloc a bine.
- Eiii… cioaro... alea-s penele mele, nu-ţi fǎ griji. Adevǎrul e cǎ de la o vârstǎ încep sǎ-ţi cadǎ penele pe dinafarǎ şi sǎ-ţi creascǎ pe dinauntru. Aşa e cu bǎtrâneţea, exteriorul începe sǎ ţi se scofâlceascǎ dar interiorul îţi înfloreşte – îi explicǎ struţovulpea motivul şi cioara fu mulţumitǎ de rǎspuns aşa cǎ intrǎ sǎ depoziteze şi ultimele cinci pastile dar exact când se aplecǎ s-o lase pe ultima, vulpea haţ o hali.
Morala:
Dacǎ nu ai nimic în cap e mai bine sǎ-ţi tii pliscul.
Dacǎ totuşi e nevoie sǎ-l deschizi e bine sǎ nu dai tot din guşǎ.
A intrat în vorbǎ cu douǎ cinteze gureşe care i-au povestit imediat despre cioara care tot ciugule de ici ceva, de colo ceva şi nu strânge pe dulapul din dormitor numai cuie şi ineluşe de tablǎ ca toate ciorile ci din cele strǎlucitoare ca de exemplu un inel de aur de 18k cu diamant de 0,4 Donna Oro, un colier de perle de 15 mm Golden South Sea Pearl Baroque asortat cu brǎţarǎ asemeni, un ceas Cartier Baignoire cu diamante şi monturǎ de aur alb de 18k şi multe altele. Cintezele i-au mai explicat şi cǎ cioara cu pricina face des America Latinǎ şi cǎ din cauza grabei şi a condiţiilor grele de zbor i-au cǎzut şi penele din vârful capului.
Vulpea a traversat câmpul şi a gǎsit imediat tractorul ce rǎscolea pǎmântul şi cioara chealǎ legǎnându-se în urma lui cu capul în pǎmânt. Ca sǎ intre în pielea personajului struţovulpea s-a aşezat în rând cu ea şi a început sǎ haleascǎ cu poftǎ la viermişori şi la seminţe fǎrǎ s-o bage în seamǎ. Cioara rabdǎ ce rabdǎ dar în cele din urmǎ izbucni înfuriatǎ::
- Hai dǎ-o în pana mea bǎ struţule! Cǎ ai ciocul ǎla cǎt o cupǎ de excavator şi îmi iei toate grǎunţele mai înţeleg cǎ eşti de nuş câte ori cât mine dar sǎ ai şi patru picioare şi sǎ baţi parcela de zece ori pânǎ eu o bat o datǎ asta chiar mi se pare o mǎgǎrie.
Şi o mǎrgicǎ albǎ i se rostogoli din plisc pǎnǎ la picioarele vulpii.
- Da tare isteaţǎ eşti tu cioaro. Ai descoperit ceea ce nimeni n-a descoperit pânǎ acum. Ǎsta era secretul nostru, al struţilor, pǎstrat cu sfinţenie de generaţii. De-aia alergǎm noi atât de repede, fiindcǎ avem de fapt patru picioare, douǎ care aleargǎ şi douǎ care se odihnesc ascunse sub aripi şi apoi se schimbǎ, alea odihnite aleargǎ şi primele se odihnesc. Dar alergǎm atât de repede cǎ nimeni nu observǎ şiretlicu. Doar tu ai observat cioaro – i-a replicat galeş struţovulpea.
Şi uite aşa din vorbǎ în vorbǎ au ajuns sǎ se cunoascǎ şi sǎ-şi povesteascǎ cele mai intime gânduri şi pânǎ la urmǎ au ajuns inevitabil şi la mǎrgica albǎ scǎpatǎ pe jos la picioarele vulpii.
- Pǎi de câte poţi sǎ-mi faci rost, cǎ am pregatit un sac de foşnitori numa pentru o tranzacţie ca asta?! – întrebǎ vulpea vǎdit interesatǎ.
- Am douǎşcinci acuma în guşǎ – explicǎ cioara. Facem târgul?
- Batem palma cioaro! Dar uite cum facem, eu am un container în stomac în care vreau sǎ le depozitez, cǎ doar n-o sa le ţin aşa între douǎ pene. Cǎ ştii şi tu cum e cu gaborii...
Aşa cǎ vulpea deschise gura şi-i fǎcu semn ciorii sǎ intre şi sǎ depoziteze pastilele acolo. A intrat vulpea, a pus cinci pastile, apoi a ieşit cǎ prea puţea stomacul vulpii. A mai intrat o datǎ, a mai lǎsat cinci şi încǎ o datǎ şi încǎ o datǎ. Înainte sǎ le lase şi pe ultimele cinci cioara s-a scǎrpinat la scǎfârlie şi a vrut sǎ renunţe la tranzacţie cǎci stomacul struţovulpii în loc sǎ fie plin de grǎunţe era plin de pene de gǎinǎ şi nu mirosea deloc a bine.
- Eiii… cioaro... alea-s penele mele, nu-ţi fǎ griji. Adevǎrul e cǎ de la o vârstǎ încep sǎ-ţi cadǎ penele pe dinafarǎ şi sǎ-ţi creascǎ pe dinauntru. Aşa e cu bǎtrâneţea, exteriorul începe sǎ ţi se scofâlceascǎ dar interiorul îţi înfloreşte – îi explicǎ struţovulpea motivul şi cioara fu mulţumitǎ de rǎspuns aşa cǎ intrǎ sǎ depoziteze şi ultimele cinci pastile dar exact când se aplecǎ s-o lase pe ultima, vulpea haţ o hali.
Morala:
Dacǎ nu ai nimic în cap e mai bine sǎ-ţi tii pliscul.
Dacǎ totuşi e nevoie sǎ-l deschizi e bine sǎ nu dai tot din guşǎ.
miercuri, 28 octombrie 2009
AAA
Asociaţia Anonimilor Anonimi nu-şi propune nimic. Dacǎ şi-ar propune ceva s-ar rǎtǎci între nenumǎratele organizaţii similare care vorbesc mult dar fac puţin şi pur şi simplu şi-ar pierde identitatea. Nepropunându-şi nimic organiziţia devine de o mie de ori mai puternicǎ.
- Marius, prezintǎ-te te rog şi împǎrtǎşeşte-ne din experientele tale.
Marius se ridicǎ în picioare, îşi netezeşte pantalonii largi de doc, îşi trece mâinile cu degetele pieptene prin pǎrul încâlcit şi tuşeşte uşor în bǎrbia ţepoasǎ.
- Eu sunt Marius şi m-am plictisit sǎ fiu tratat ca un rahat.
Urmeazǎ o pauzǎ lungǎ. Chipul lui Marius e şters ca o umbrǎ.
- Aşa şi?! Elaboreazǎ te rog.
- Pǎi uite ieri. Eram pe lângǎ Romanǎ şi a venit unu cu Jeepu. Lângǎ mine era un rahat de câine care a vrut sǎ traverseze strada. Şi ǎla cu Jeepu a frânat brusc. A preferat sǎ evite javra şi a intrat în mine.
- Şi asta a durut?!
- Câteva secunde! Pe urmǎ n-am mai simţit nimic nimic… Chiar nimic.
- Mulţumesc, stai jos Marius.
Organizaţia nu a fost înfiinţatǎ din dorinţa de a remedia ceva sau de a îmbunǎtǎţi ceva din ceea ce existǎ, ci dintr-o necesitate strict ipoteticǎ. S-a plecat de la premisa cǎ la un moment dat o sǎ se termine anonimii alcoolici, o sǎ se termine şi anonimii drogaţi, o sǎ se treacǎ şi peste curentul ǎsta emo în care sunt înregimentaţi cei mai anonimi dintre anonimi şi din momentul acela adjectivii anonimi se vor simţi oarecum singheri, ba chiar nedreptǎţiţi pentru cǎ nu vor mai avea substantive anonime, iar în unele cazuri în care nu vorbim de fraze ample ci de propoziţii scurte, nu vor mai avea nici mǎcar subiecte. Aşa cǎ trebuie sǎ existe ceva sau cineva care sǎ-i adune pe aceşti dezrǎdǎcinaţi.
- Tu de ce ai venit la noi Oana? Te sperie gândul cǎ eşti anonimǎ?
- Nu.
Oana îşi rǎsuceşte degetele de la mâna stângǎ peste arǎtǎtorul de la dreapta ca şi cum ar înfǎşura pe acesta un fir de aţǎ invizibil.
- Te-ai lovit de problema asta şi a durut?
- Nu.
- Atunci cum ai ajuns la noi Oana?!
- Eu n-am vrut sǎ vin da’ m-a împins mama.
- Înţeleg! Ea te-a surprins trǎgând pe gât?
- Nu, ea m-a surprins trǎgând pe narǎ. Mǎ întinsesem pe pat şi-mi puneam rinofug cǎ eram rǎcitǎ şi ea venit la mine în camerǎ c-o falcǎ-n cer şi cu una în pǎmânt. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a început sǎ ţipe: “Toatǎ ziua stai întinsǎ in pat. Tu nu ai de gând sǎ mai pui mâna pe cǎrţile alea?! Aşa vrei tu sǎ treci prin şcoalǎ?! Tu nu înţelegi cǎ pentru a ajunge cineva trebuie sǎ înveţi, sǎ-ţi toceşti coatele, sǎ mǎnânci cartea, cǎ altfel rǎmâi un nimeni, un anonim?! N-o sǎ-ţi gǎseşti nici o slujbǎ. N-o sǎ te ia nimeni de nevastǎ. N-o sǎ se uite nici dracu la tine”. Şi tot aşa o jumǎtate de orǎ.
- Şi se uitǎ cineva la tine Oana?
- Da, dracu. E simpatic, are coarne roşii. Ca cârcotaşii.
- Mulţumim, stai jos Oana.
Organizaţia are filiale în toatǎ ţara. Sedii nu are. Întâlnirile se ţin în aer liber. De fapt nici mǎcar nu se ţin ci se elibereazǎ, se exhibǎ. Sunt aşa, un fel de flashmob. Prin asta se doreşte încorporarea anonimului în anonimatul dimprejur şi ţeserea unor anonimitǎţi între indivizi care sǎ elibereze animozitǎţatile şi sǎ permitǎ crearea unei lumi mai bune.
Dana se ridicǎ dintre noi şi începe brusc sǎ danseze. Danseazǎ superb Dana, parcǎ zboarǎ. Ceaikovski, Lacul lebedelor. Ea e lebǎda şefǎ. Are picioarele lungi pânǎ în gât, coapse înguste, pantofi cu toc, fustǎ scurtǎ sǎ n-o împiedice la şpagat şi un body de tul prin care sânii mici privesc curioşi împrejur ca douǎ mâţe din balcon. Poante n-are. Ca o barcǎ alunecând pe valuri danseazǎ Dana. Abia când se aşeazǎ înapoi lângǎ noi observǎm cǎ îi lipseşte un picior. Din şold.
- Dana, ce-ai sǎ te faci tu când ai sǎ fi mare sau micǎ?
- Anonim.
- Şi nu te sperie gândul acesta?
- Nu mǎ mai sperie nimic.
Fiecare filialǎ are un coordonator, un punct de contact, o persoanǎ care coaguleazǎ energiile celorlalţi. Individul acesta din umbrǎ e de obicei cel mai puţin afectat de infecţia microbianǎ, e acela care e cel mai aproape de Salvare, sau care e deja în Salvare. În felul acesta îi poate ajuta mai mult pe ceilalţi. La noi omul ǎsta e Mihai.
- Mihai, tu de ce ai venit aici?
- Sǎ fut.
- Deci tu n-ai nici o problemǎ?
- Nu.
- Înţeleg. Şi cum ai ajuns la noi?
- Pe uşa aia – aratǎ Mihai o uşǎ deschisǎ în piaţa centralǎ. O urmǎresc pe fata asta de ceva vreme, azi am vǎzut cǎ a intrat aici şi iatǎ-mǎ. Aici la voi sunt tot timpul gagici mişto…
- Nu crezi cǎ e nepotrivit sǎ vorbeşti aşa?! Nu ţi se pare aceasta o indecenţǎ provenitǎ din faptul cǎ vrei sǎ frapezi, sǎ te evidenţiezi dintr-un grup amorf într-un mod şocant iar singura ta opţiune este aceasta, a limbajului abject?!
- Nu-i o indecenţǎ, e o inocenţǎ, la fel ca la fata aia care mǎnâncǎ acolo ciocolatǎ. Şi ǎştia, Cheloo, Puya cântǎ de futut şi de droguri şi de alea şi de alelalte. C-aşa-i la ei printre blocuri, care-i problema?! Şi poieţii ǎştia noi dǎ se cred deştepţi, nu dau nume, scriu poezii tot aşa, cǎ şi ei au copilǎrit tot printre blocuri. Şi-s fete finuţe printre ei…
Pauzǎ.
- Şi de ce n-o faci?
- Ce sǎ fac?
- Sex. Uite îţi facem loc aici pe bǎncuţǎ, ne dǎm noi la o parte, ea se întinde pe spate.
Mihai priveşte în jos uşor stânjenit.
- Nu crezi cǎ asta te-ar scoate definitiv din anonimat?
Mihai nu-şi revine din stânjenealǎ.
Şedinţa de azi s-a încheiat. Rǎmâne doar sǎ tragem concluziile. Dar concluziile sunt şi ele ca şi premisele strict ipotetice...
- Marius, prezintǎ-te te rog şi împǎrtǎşeşte-ne din experientele tale.
Marius se ridicǎ în picioare, îşi netezeşte pantalonii largi de doc, îşi trece mâinile cu degetele pieptene prin pǎrul încâlcit şi tuşeşte uşor în bǎrbia ţepoasǎ.
- Eu sunt Marius şi m-am plictisit sǎ fiu tratat ca un rahat.
Urmeazǎ o pauzǎ lungǎ. Chipul lui Marius e şters ca o umbrǎ.
- Aşa şi?! Elaboreazǎ te rog.
- Pǎi uite ieri. Eram pe lângǎ Romanǎ şi a venit unu cu Jeepu. Lângǎ mine era un rahat de câine care a vrut sǎ traverseze strada. Şi ǎla cu Jeepu a frânat brusc. A preferat sǎ evite javra şi a intrat în mine.
- Şi asta a durut?!
- Câteva secunde! Pe urmǎ n-am mai simţit nimic nimic… Chiar nimic.
- Mulţumesc, stai jos Marius.
Organizaţia nu a fost înfiinţatǎ din dorinţa de a remedia ceva sau de a îmbunǎtǎţi ceva din ceea ce existǎ, ci dintr-o necesitate strict ipoteticǎ. S-a plecat de la premisa cǎ la un moment dat o sǎ se termine anonimii alcoolici, o sǎ se termine şi anonimii drogaţi, o sǎ se treacǎ şi peste curentul ǎsta emo în care sunt înregimentaţi cei mai anonimi dintre anonimi şi din momentul acela adjectivii anonimi se vor simţi oarecum singheri, ba chiar nedreptǎţiţi pentru cǎ nu vor mai avea substantive anonime, iar în unele cazuri în care nu vorbim de fraze ample ci de propoziţii scurte, nu vor mai avea nici mǎcar subiecte. Aşa cǎ trebuie sǎ existe ceva sau cineva care sǎ-i adune pe aceşti dezrǎdǎcinaţi.
- Tu de ce ai venit la noi Oana? Te sperie gândul cǎ eşti anonimǎ?
- Nu.
Oana îşi rǎsuceşte degetele de la mâna stângǎ peste arǎtǎtorul de la dreapta ca şi cum ar înfǎşura pe acesta un fir de aţǎ invizibil.
- Te-ai lovit de problema asta şi a durut?
- Nu.
- Atunci cum ai ajuns la noi Oana?!
- Eu n-am vrut sǎ vin da’ m-a împins mama.
- Înţeleg! Ea te-a surprins trǎgând pe gât?
- Nu, ea m-a surprins trǎgând pe narǎ. Mǎ întinsesem pe pat şi-mi puneam rinofug cǎ eram rǎcitǎ şi ea venit la mine în camerǎ c-o falcǎ-n cer şi cu una în pǎmânt. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a început sǎ ţipe: “Toatǎ ziua stai întinsǎ in pat. Tu nu ai de gând sǎ mai pui mâna pe cǎrţile alea?! Aşa vrei tu sǎ treci prin şcoalǎ?! Tu nu înţelegi cǎ pentru a ajunge cineva trebuie sǎ înveţi, sǎ-ţi toceşti coatele, sǎ mǎnânci cartea, cǎ altfel rǎmâi un nimeni, un anonim?! N-o sǎ-ţi gǎseşti nici o slujbǎ. N-o sǎ te ia nimeni de nevastǎ. N-o sǎ se uite nici dracu la tine”. Şi tot aşa o jumǎtate de orǎ.
- Şi se uitǎ cineva la tine Oana?
- Da, dracu. E simpatic, are coarne roşii. Ca cârcotaşii.
- Mulţumim, stai jos Oana.
Organizaţia are filiale în toatǎ ţara. Sedii nu are. Întâlnirile se ţin în aer liber. De fapt nici mǎcar nu se ţin ci se elibereazǎ, se exhibǎ. Sunt aşa, un fel de flashmob. Prin asta se doreşte încorporarea anonimului în anonimatul dimprejur şi ţeserea unor anonimitǎţi între indivizi care sǎ elibereze animozitǎţatile şi sǎ permitǎ crearea unei lumi mai bune.
Dana se ridicǎ dintre noi şi începe brusc sǎ danseze. Danseazǎ superb Dana, parcǎ zboarǎ. Ceaikovski, Lacul lebedelor. Ea e lebǎda şefǎ. Are picioarele lungi pânǎ în gât, coapse înguste, pantofi cu toc, fustǎ scurtǎ sǎ n-o împiedice la şpagat şi un body de tul prin care sânii mici privesc curioşi împrejur ca douǎ mâţe din balcon. Poante n-are. Ca o barcǎ alunecând pe valuri danseazǎ Dana. Abia când se aşeazǎ înapoi lângǎ noi observǎm cǎ îi lipseşte un picior. Din şold.
- Dana, ce-ai sǎ te faci tu când ai sǎ fi mare sau micǎ?
- Anonim.
- Şi nu te sperie gândul acesta?
- Nu mǎ mai sperie nimic.
Fiecare filialǎ are un coordonator, un punct de contact, o persoanǎ care coaguleazǎ energiile celorlalţi. Individul acesta din umbrǎ e de obicei cel mai puţin afectat de infecţia microbianǎ, e acela care e cel mai aproape de Salvare, sau care e deja în Salvare. În felul acesta îi poate ajuta mai mult pe ceilalţi. La noi omul ǎsta e Mihai.
- Mihai, tu de ce ai venit aici?
- Sǎ fut.
- Deci tu n-ai nici o problemǎ?
- Nu.
- Înţeleg. Şi cum ai ajuns la noi?
- Pe uşa aia – aratǎ Mihai o uşǎ deschisǎ în piaţa centralǎ. O urmǎresc pe fata asta de ceva vreme, azi am vǎzut cǎ a intrat aici şi iatǎ-mǎ. Aici la voi sunt tot timpul gagici mişto…
- Nu crezi cǎ e nepotrivit sǎ vorbeşti aşa?! Nu ţi se pare aceasta o indecenţǎ provenitǎ din faptul cǎ vrei sǎ frapezi, sǎ te evidenţiezi dintr-un grup amorf într-un mod şocant iar singura ta opţiune este aceasta, a limbajului abject?!
- Nu-i o indecenţǎ, e o inocenţǎ, la fel ca la fata aia care mǎnâncǎ acolo ciocolatǎ. Şi ǎştia, Cheloo, Puya cântǎ de futut şi de droguri şi de alea şi de alelalte. C-aşa-i la ei printre blocuri, care-i problema?! Şi poieţii ǎştia noi dǎ se cred deştepţi, nu dau nume, scriu poezii tot aşa, cǎ şi ei au copilǎrit tot printre blocuri. Şi-s fete finuţe printre ei…
Pauzǎ.
- Şi de ce n-o faci?
- Ce sǎ fac?
- Sex. Uite îţi facem loc aici pe bǎncuţǎ, ne dǎm noi la o parte, ea se întinde pe spate.
Mihai priveşte în jos uşor stânjenit.
- Nu crezi cǎ asta te-ar scoate definitiv din anonimat?
Mihai nu-şi revine din stânjenealǎ.
Şedinţa de azi s-a încheiat. Rǎmâne doar sǎ tragem concluziile. Dar concluziile sunt şi ele ca şi premisele strict ipotetice...
duminică, 25 octombrie 2009
Lego
A aşezat unul peste altul 1.741.862 cuvinte. De când s-a pomenit vorbind cu sine aşeazǎ cu rǎbdare cuvintele unul peste altul. Nu orişicare ci cuvinte rotunjite, cel mai adesea albastre cu nuanţe sidefii. Le-a ales cu mâna lui aşa cum copiii aleg scoicile de pe malul mǎrii, având grijǎ ca toate sǎ aibǎ marginile dantelate întregi, sǎ fie de-un alb strǎlucitor, iar cele douǎ jumǎtǎţi sǎ se deschidǎ uniform ca o gurǎ flamândǎ cu dinţi mici. Le-a aşezat cu migalǎ ani în şir, şezând fie pe vine fie în genunchi şi având grijǎ de fiecare datǎ ca cel ce urmeazǎ sǎ se potriveascǎ exact cu cel deja aşezat ieri şi cu cel ce va fi adus mâine. Al un milion saptesutepatruzecişiunu de mii optsuteşaizecişitreilea a fost ultimul.
Nu a venit nimeni, nici de la Guinness Book, nici de la primǎrie, nici de la prefecturǎ. Totul s-a desfǎşurat într-o linişte abisalǎ iar dezvelirea s-a petrecut într-o searǎ concavǎ pe malul mǎrii având ca martori doar pescǎruşii miraţi de prezenţa strǎinǎ a bǎrbatului. S-a ridicat pe vârfuri, a aşezat ultimul cuvânt peste turnul deja înǎlţat şi apoi a zâmbit. Deşi înalt şi fragil turnul nu s-a înclinat nici în stânga, nici în dreapta. Un pescǎruş dolofan l-a evitat la un moment dat aterizând undeva într-un vis amǎgitor pentru a nu-l vântura cu aripa.
Bǎrbatul îşi freamǎtǎ sufletul mulţumit, se înclinǎ uşor înspre mare ca şi cum faleza ar fi o imensǎ scenǎ iar valurile clipocind uşor înspre mal publicul, apoi se rǎsuci pe cǎlcâie şi porni legǎnat cǎtre casǎ. În interior turnul începu sǎ se clatine. Pentru a-l întǎri mai adǎugǎ din mers un cuvânt. Apoi încǎ unul. Şi încǎ unul… Înlǎuntrul lui alt bǎrbat…
Nu a venit nimeni, nici de la Guinness Book, nici de la primǎrie, nici de la prefecturǎ. Totul s-a desfǎşurat într-o linişte abisalǎ iar dezvelirea s-a petrecut într-o searǎ concavǎ pe malul mǎrii având ca martori doar pescǎruşii miraţi de prezenţa strǎinǎ a bǎrbatului. S-a ridicat pe vârfuri, a aşezat ultimul cuvânt peste turnul deja înǎlţat şi apoi a zâmbit. Deşi înalt şi fragil turnul nu s-a înclinat nici în stânga, nici în dreapta. Un pescǎruş dolofan l-a evitat la un moment dat aterizând undeva într-un vis amǎgitor pentru a nu-l vântura cu aripa.
Bǎrbatul îşi freamǎtǎ sufletul mulţumit, se înclinǎ uşor înspre mare ca şi cum faleza ar fi o imensǎ scenǎ iar valurile clipocind uşor înspre mal publicul, apoi se rǎsuci pe cǎlcâie şi porni legǎnat cǎtre casǎ. În interior turnul începu sǎ se clatine. Pentru a-l întǎri mai adǎugǎ din mers un cuvânt. Apoi încǎ unul. Şi încǎ unul… Înlǎuntrul lui alt bǎrbat…
marți, 20 octombrie 2009
Amintiri din Ţara Curcubeelor
N-a chemat-o întotdeauna Latreianinupoţiprindestele. Întâi şi întâi maicǎ-sa i-a spus Maria. Numele cel din urmǎ l-a cǎpǎtat la bunici, unde deşi avea numai trei ani, Maria se bǎga mereu printre picioarele lor încercând sǎ dea o mânǎ de ajutor la treburile casei. Încerca sǎ întindǎ coca pentru plǎcintǎ, sǎ aleagǎ fasolea pentru ciorbǎ, sǎ batǎ în cuie ulucile gardului, sǎ pliveascǎ printre straturile de roşii, sǎ dea grǎunţe curcilor. Dar nu toate îi ieşeau aşa cum îşi dorea. Coca se lipea pe fǎcǎleţ şi se întindea de parcǎ ar fi fost gumǎ de mestecat, grǎmada de fasole se înmulţea în loc sǎ scadǎ pe mǎsurǎ ce separa gunoaiele de boabele curate, ciocanul nu voia sǎ se ridice mai sus de genunchi oricât se rǎstea la el, buruienile smulse ici apǎreau imediat dincolo de parcǎ ar fi fost cârtiţe mişunând prin galerii subterane, iar curcile cârâiau într-una de foame deşi le cǎra cu pumnul ei mic grǎunţe chiar de mai multe ori pe zi.
Aşa cǎ de fiecare datǎ când colţurile buzelor se pleoşteau şi începeau sǎ se scurgǎ spre bǎrbie ca o îngheţatǎ de fistic cu cremǎ de ciocolatǎ, bunica o mângâia pe creştet şi împingând-o uşurel afarǎ la joacǎ cu gâzele şi cu florile, îi spunea:
- Eee… hai nu te supǎra, la trei ani nu poţi prinde stele.
Şi aşa i-a rǎmas numele. Numeleee… între cei mai mici ai casei. Adicǎ aşa îi spuneau Motanul Alex şi Cǎţelu Grigore. Cu M mare şi C mare, cǎci aşa cum pe tine te cheamǎ de exemplu Moşu Bǎrbosu, pe ei îi cheamǎ Motanul Alex şi Cǎţelu Grigore. Cu ei îşi petrecea Latreianinupoţiprindestele majoritatea timpului. Şi stǎteau la taclaaale şi puneau ţara la caaale. Cei mari îi spuneau însǎ tot Maria.
Într-o zi pe când stǎtea supǎratǎ pe treptele casei cu bǎrbia sprijinitǎ greu în palme şi cu palmele sprijite pe coate care la rândul lor erau sprijinite pe genunchi ce stǎteau sprijiniţi pe cǎlcâiele sprijinite pe tǎlpile sprijinite amândouǎ pe pǎmânt din cauzǎ cǎ macaroanele cele lungi se fǎrâmaserǎ ca grisinele între degetele ei înainte sǎ apuce sǎ le punǎ la fiert în oala de supǎ, motanul Alex se apropie tiptil mijind un zâmbet pisicesc pe sub mustǎţile albe. Trebuie spus din capul locului cǎ Motanul Alex mijea întotdeauna un zâmbet pisicesc pe sub mustǎţile albe atunci când se apropia de Latreianinupoţiprindestele cǎci prinsese tare drag de pǎpuşa blondǎ cu chip de om, cu ochii albaştri ca nastureii de la pijama şi cu zâmbetul dulce prǎvǎlindu-se una-douǎ în tristeţi iremediabile sau dimpotrivǎ….
- Pst pst… Latreianinupoţiprindesteleeee…. ce faci?
Latreianinupoţiprindestele îl privi cu coada ochiului, apoi fǎcu un gest de lehamite cu mâna, îndemnându-l sǎ plece şi s-o lase în pace cu tristeţile ei.
Motanul, mde motan… Începu sǎ i se gudure pe lângǎ picioare zburlindu-şi blana şi înǎlţându-şi coada ca un drapel de luptǎ împotriva tristeţilor iremediabile. Dupǎ ce se gudurǎ bine fǎcând-o sǎ-şi coboare mâna şi sǎ-l mângâie sub bǎrbie de câteva ori şi dupǎ ce ascultǎ cu ochii mari blânzicioşi-plângǎcioşi povestea macaroanelor fǎrâmate înainte de a deveni supǎ, Motanul Alex sǎri brusc în picioare.
- Hei puştoaico! Vreau sǎ-ţi arǎt ceva ce n-ai mai vǎzut!
Latreianinupoţiprindestele îşi clatinǎ o clipǎ genele asemeni zbaterii unei aripi de libelulǎ, în timp ce colţurile buzelor începurǎ sǎ se retragǎ cǎtre poziţia de referinţǎ. Motanul Alex avea întotdeauna de arǎtat ceva nemaivǎzut şi chiar dacǎ era un lǎudǎros fǎrǎ margini îi prezentase o grǎmadǎ de chestii pe cinste. Îi arǎtase şmecheria cu oul pe care îl aşezi sub fusta gǎinii pentru a scoate apoi de acolo pui gǎlbiori ca florile de pǎpǎdie, îi arǎtase furnicile cǎrând pe braţe spre muşuroi o molie cap-de-mort de zece ori mai mare decât ele pe care voiau s-o facǎ zacuscǎ pentru iarnǎ, îi arǎtase cum în teaca de mazǎre planta îşi ţine mǎrgelele verzi aidoma celor pe care bunica le ţinea în sertarul de sus al şifonierului şi câte şi mai câte…
- Ce n-am mai vǎzuuut… – mormǎi fetiţa plictisitǎ sǎ fie dusǎ cu preşul doar pentru cǎ Motanul Alex voia de fiecare datǎ s-o scoatǎ din starea de amǎrealǎ în care se cufunda.
Bǎtǎlia era însǎ pe jumǎtate câştigatǎ, caci motanul observǎ cum pe faţa fetei înfloreşte un zâmbet ce se întinde dinspre colţul drept al buzelor în sus ca o patǎ de soare eliberatǎ de nori, cǎtre obraji, cǎtre nas, cǎtre ochi şi mai sus spre urechi şi spre frunte.
- Cum n-ai mai vǎzut niciodatǎ, pe onoarea mea de motan parolist – rǎspunse Motanul Alex ducǎnd o labǎ cǎtre piept şi ascunzându-şi în acelaşi timp ochii sub sprâncenele stufoase. Tu ştii cǎ eu nu te mint niciodatǎ – mai adǎugǎ încrucişându-şi degetele de la picioare.
- Da, da… mormǎi Latreianinupoţiprindestele amintindu-şi fǎrǎ prea multǎ plǎcere cum îi spusese nu cu mult timp în urmǎ “hai fuga la mine cǎ am şterpelit ceva bunǎtǎţi pentru amândoi” şi când a ajuns în podul casei dupǎ o luptǎ grea cu scara masivǎ de lemn a vǎzut întinşi pe podea doi peşti fǎrǎ cap ce puţeau îngrozitor şi un motan cǎruia îi chioraiau maţele de poftǎ şi se lingea continuu pe bot.
Motanul Alex nu rǎspunse provocǎrii şi întorcându-se pe cǎlcâie plecǎ hotǎrât spre fundul grǎdinii. Apoi aruncǎ un cap peste umǎr sǎ vadǎ dacǎ este urmat şi executǎ o mişcare scurtǎ din cap “hai”. Ajunşi lângǎ teiul imens din care bunica culegea în fiecare varǎ flori ca sǎ facǎ celor de-ai casei ceai, motanul îi arǎtǎ o scorburǎ mare chiar în mijlocul lui, apoi fǎrǎ sǎ aştepte vreo invitaţie sǎri ţop pânǎ în deschiderea gǎunoasǎ.
- Urcǎ şi tu – îi spuse motanul dar Latreianinupoţiprindestele nu reuşi sǎ se caţere pânǎ acolo oricât se întinse şi oricât îşi scrijeli genunchii şi coatele de trunchiul zgrumţuros al teiului.
Motanul Alex îi întinse o coadǎ de ajutor, îi dǎdu sfaturi despre cǎţǎrat, ba chiar coborî şi încercǎ sǎ o împingǎ din spate, dar totul fu în zadar. La asta nu se gândise. Apoi îi veni o idee. Bǎgǎ douǎ gheare între buze şi fluierǎ scurt. Imediat îşi fǎcu apariţia o veveriţǎ minionǎ şi roşcatǎ cu care Motanul Alex se conversǎ preţ de câteva minute dupǎ care veveriţa plecǎ fǎrǎ sǎ spunǎ nici pâs.
- Treaba e ca şi rezolvatǎ – îi spuse el plin de sine ca de obicei, fǎcându-i cu ochiul.
Şi nici nu apucǎ bine sǎ-şi termine vorbele cǎ apǎrurǎ ca din pǎmânt cinci veveriţe identice cu prima ce fǎrǎ prea multe discuţii se cǎţǎrarǎ pe copac aşezându-şi cozile în formǎ de treaptǎ şi formând o scarǎ îmblǎnitǎ pe care Latreianinupoţiprindestele urcǎ zâmbind de-a dreptul.
- Mulţumesc – înclinǎ fata din cap, în timp ce veveriţele aliniate una lânga alta ca soldaţii din garda regalǎ se îndoirǎ de mijloc în acelaşi timp.
- Plǎcerea a fost de partea noastrǎ.
Scorbura nu era mare. Era ceva mai micǎ decât copaia în care fǎcea baie vara şi un pic mai mare decât cazanul în care bunica fierbea în curte magiunul. Undeva în josul ei o scǎriţǎ cobora cǎtre inima copacului. Motanul o lua înainte iar fata dupǎ el. Scara cobora în spiralǎ muuuult mult cǎ Latreianinupoţiprindestele începu chiar sǎ ameţeascǎ dupǎ o vreme şi era gata gata sǎ cearǎ o pauzǎ când o luminǎ puternicǎ venind din celǎlalt capǎt le arǎtǎ cǎ nu mai e mult. Şi într-adevar, imediat se deschise din burlanul lung şi îngust ca un horn de sobǎ o altǎ scorburǎ identicǎ cu prima. Motanul Alex şi Latreianinupoţiprindestele scoaserǎ capul prin despicatura de lemn în acelaşi timp.
- Eiii….. ne-am rǎtǎcit – exclamǎ Latreianinupoţiprindestele dezamǎgitǎ, cǎci în faţa ochilor se întindea curtea bunicilor exact aşa cum o lǎsase.
- Tz – fǎcu motanul clipind şiret şi sǎri dar în loc sǎ cadǎ în jos cǎzu în sus şi se lipi de cer. Acelaşi lucru pǎţi şi fata, umflându-şi rochiţa ca o paraşutǎ albǎ cu floricele roşii. Apoi amǎndoi izbucnirǎ în râs. Totul era aidoma ca în curtea bunicii doar cǎ aici lumea era cu susul în jos, adicǎtelea tot ce ar fi trebuit sǎ fie sus, cum ar fi de exemplu cerul, era jos şi tot ce trebuia sǎ fie jos, de exemplu iarba, era sus. Parcǎ era tǎrâmul din spatele oglinzii. Şi… mai era ceva. Erau pretutindeni pǎsǎri, fluturi, animale, gâze dar nu era ţipenie de om.
- Unde suntem? – întrebǎ fata vizibil încântatǎ de aventura care se desfǎşura sub ochii ei şi al cǎrei personaj principal era.
- În Ţara Curcubeelor – îi şopti motanul apropiindu-se de urechea ei ca şi cum acesta ar fi fost cine ştie ce mare secret. Ar fi vrut sǎ-l întrebe de ce se cheamǎ Ţara Curcubeelor dar tocmai când sǎ deschidǎ gura le vǎzu: roşii, oranj, galbene, verzi, albastre, indigo, violet. Erau ca nişte panglici mari de pânzǎ împânzind cerul, pe care alunecau ici colo precum lifturile gândǎcei coloraţi în rogvaiv.
Latreianinupoţiprindestele vru sǎ mai spunǎ ceva dar Motanul Alex o apucǎ de braţ şi sǎrirǎ amândoi într-unul din acele lifturi trecând tocmai atunci prin dreptul lor, zumzǎind uşor ca un elicopter peste panglica de oranj ce traversa cerul.
- E extraordinar – bǎtu fata din palme şi râzând de-a binelea. Apoi într-un avânt de tandreţe îl sǎrutǎ pe vârful nasului pe Motanul Alex ceea ce îl fǎcu pe acesta sǎ-şi coboare privirea stânjenit şi roşind uşor în obraji, cǎci oricât ar fi fost el de motan trecut prin povârnişurile vieţii era grozav de stânjenit de momentele acestea de tandreţe febrilǎ.
Întinderile de verde, de galben, de albastru, de roşu… se deschideau sub picioarele lor sau în fineee… sub capetele lor depinde de unde priveşti problema. Latreianinupoţiprindestele se simţea ca în balon. Din când în când pǎsǎri cu aripi strǎlucitoare se intersectau în zbor cu gândacul lor transparent, în timp ce alţi gândǎcei umpleau cerul ridicându-se rotund din stânga şi coborând în dreapta sau ridicându-se rotund din dreapta şi coborând în stânga.
Tot aşa se întâmplǎ şi cu sertarul zburǎtor cu care coborau ei. Dupǎ ce atinse vârful cerului acesta începu sǎ alunece uşor ca o bucatǎ de gheaţǎ pe o muşama de plastic şi aterizǎ în cele din urmǎ într-o pǎdure de ferigi şi brusturi uriaşi.
- Brrr… se zburli Motanul Alex dupǎ ce gândǎcelul cu care veniserǎ dispǎru ca şi cum nici n-ar fi existat iar panglica verde se strânse rostogol ca un covor pe bǎtǎtor, pentru a se deschide apoi şapte dealuri mai încolo din nou înspre cer. - E cam întuneric şi rǎcoare aici – bombǎni el, strângându-se ghem între picioarele fetei.
- Tu vorbeşti, care ai haina de blanǎ la tine – râse fetiţa arǎtând cu bǎrbia spre rochiţa subţire, albǎ cu floricele rosii, pe care o purta.
- Zi mai bine cǎ ţi-e fricǎ – râse ea din nou ştiind metehnele motanului. Şi el şi Caţelul Grigore erau grozav de viteji atâta timp cât se aflau în curtea casei. Dacǎ însǎ îi scoatea cineva din elementul lor deveneau moi ca miei şi cuminţi ca ciutele.
- Ba mie-mi place! Ia uite ce frunze mari şi frumoase – zâmbi fata în timp ce încerca sǎ se elibereze din strânsoarea unei ferigi bǎtrâne care îi pusese o frunzǎ în cap şi încerca sǎ o rǎsuceascǎ ca s-o vadǎ rotund şi pe de-a-ntregul. Fata fǎcu o piruetǎ largǎ pentru ca apoi sǎ se oprescǎ şi sǎ se încline ca o prinţesǎ. Feriga zâmbi.
Motanul Alex se bosumflǎ însǎ de-a binelea şi îndesându-şi paşii grei în pǎmânt începu sǎ boscorodeascǎ ceva despre fatǎ “tu în loc sǎ zici mersi cǎ eu te-am adus aici, faci glume pe scocoteala mea”. Şi tocmai când voia sǎ se roteascǎ pe cǎlcǎie şi sǎ se întoarcǎ spre Latreianinupoţiprindestele, un tufiş de brusture se despicǎ brusc în douǎ şi un ghem de lânǎ se rostogoli pânǎ la picoarele fetei. Motanul Alex îl privi cu ochii crǎpaţi de spaimǎ asemeni ferestrei de la bucǎtǎria de varǎ spartǎ cu mingea de tenis sǎptǎmâna trecutǎ, iar când ghemul începu sǎ mişte o zbughi nebuneşte spre inima pǎdurii. Ghemotocul se desfǎcu încet încet şi din mǎnunchiul de blanǎ se ivi un bursuc. Dar… un bursuc fǎrǎ cap, constantǎ mai mult decât surprinsǎ Latreianinupoţiprindestele.
Fǎcu câţiva paşi şi-l privi de aproape. Da, da, bursucul nu avea deloc deloc cap, trupul lui terminându-se cu un gât scurt şi gros iar capul lipsind cu desǎvârşire.
- Cine eşti tu? – întrebǎ fata miratǎ.
- Eu sunt Bursucul Vişiniu, dar tu cine eşti?!
Fata începu sǎ râdǎ.
- Eu sunt Latreianinupoţiprindestele. Mi se mai spune şi Maria – îl informǎ ea. Dar cum se face cǎ pe tine te cheamǎ Bursucul Vişiniu, când toatǎ lumea ştie cǎ bursucii, inclusiv tu, au blana cenuşie şi douǎ dungi negre pe spinare.
- Ha, nici atâta lucru nu te duce capul fetiţo? - se bursuci Bursucul Vişiniu – Pǎi ce ne-am face noi neamul bursucilor dacǎ pe toţi n-ar chema Bursucul Cenuşiu?! Spune şi tu!
Fetiţta îşi duse un deget la bǎrbie, se scǎrpinǎ uşurel şi rǎmase pe gânduri.
- Mie mi se spune Bursucul Vişiniu pentru cǎ într-o zi când eram mic am mâncat atâtea vişine cǎ mi se vişinise şi limba şi dinţii şi albul ochilor, ba mama spunea cǎ şi blana pe ici pe colo.
- Hmm… ai dreptate conchise ea. Eşti un bursuc tare înţelept, chiar şi aşa fǎrǎ cap. Îmi imaginez cât de înţelept ai fi dacǎ ai avea şi cap – îl privi fata dându-se doi paşi înapoi plinǎ de o admiraţie sincerǎ. Şi vǎ ajung culorile pentru toţi bursucii din pǎdure? – întrebǎ ea intrigatǎ de numǎrul limitat al culorilor ce ar fi putut fi folosite pe post de nume.
- Eeee… asta nu e o problemǎ, când s-au terminat culorile, am folosit amestecuri?
- Cum adicǎ amestecuri? – râse din nou fata.
- Uite, de exemplu pe prietenea mea o cheamǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov.
- Foarte frumos o cheamǎ pe prietenea ta – bǎtu fetiţa din palme. Dar ce s-a întâmplat pânǎ la urmǎ de n-ai cap? – întrebǎ ea dupǎ câteva minute de cumpǎnire în care curiozitatea învinse.
- De ce n-am cap… de ce n-am cap… toţi numa asta vreţi sǎ ştiţi. Nu cine sunt, nu ce fac, nu unde stau şi ce-mi doresc, ci de ce n-am cap. Sǎ ştii cǎ nu e deloc politicos sǎ întrebi un bursuc fǎrǎ cap de ce n-are cap. Nu mǎ aşteptam la una ca asta de la o fetiţǎ bine crescutǎ ca tine – se bursuci din nou Bursucul Vişiniu.
Urmarǎ apoi cateva clipe de tǎcere stânjenitoare, dar în cele din urmǎ bursucul continuǎ:
- N-am cap pentru cǎ mi l-am pierdut dupǎ o bursucǎ rozalie! – recunoscu el ruşinat – Asta e! - mai adaugǎ împreunându-şi apoi labele şi rostogolindu-şi degetele groase unul dupǎ celǎlalt.
- Dupǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov? – întrebǎ fetiţa abia abţinându-se sǎ nu izbucnescǎ iar în râs cǎci nu mai vǎzuse niciodatǎ un bursuc vişiniu care sǎ-şi piardǎ capul cu totul, direct dintre umeri, dupǎ o bursucǎ rozalie cu rotocoale mov şi care mai era pe deasupra şi tare amuzant, cum se ruşineazǎ el aşa ca un copil ca şi când ar fi fǎcut cea mai mare boacǎnǎ a vieţii, mai mare chiar decât încercarea de a scrijeli cu stiloul cel bun al bunicului pe rama oglinzii numele Motanului Alex şi al Cǎţelului Grigore.
- Mda, dupǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov … - murmurǎ Bursucul Vişiniu printre buze.
- Poate cǎ nu e chiar pierdut – încercǎ fetiţǎ sǎ-l încurajeze – poate cǎ e doar rǎtǎcit!
- Poate – murmurǎ din nou bursucul vizibil stânjenit de subiect.
- Pǎiiii… unde s-a întâmplat? Dacǎ ştim unde l-ai pierdut aş putea sǎ te ajut sǎ-l cǎutǎm împreuna şi e foarte posibil sǎ-l gǎsim.
- Crezi? – întrebǎ bursucul şi o geanǎ de speranţǎ miji în glasul sǎu.
- Ooo… sunt sigurǎ! Dacǎ îţi pierzi capul dupǎ cineva, capul acela nu se pierde, doar se împrumutǎ – rǎspunse fetiţa ca sǎ-l îmbǎrbǎteze.
- Pǎiii eram într-o searǎ pe Dealul Însorit şi m-am întâlnit cu ea întâmplǎtor. De fapt… trebuie sǎ recunosc cǎ nu a fost chiar întâmplǎtor cǎci o pândisem de ceva vreme. Şi… ea tare s-a bucurat. Apoi ne-am aşezat pe pajiste sǎ privim apusul, cǎci apusurile sunt întotdeuna mirifice pe dealul însorit unde nu e niciodatǎ soare, cǎci abia când soarele coboarǎ pânǎ la linia orizontului lumina sa rǎzbeşte pe sub liziera pǎdurii de brusturi. Şi am tot vorbiiit şi am povestiiit. Şi eu i-am pus un braţ pe dupǎ umǎr şi ea un braţ pe dupǎ umǎrul meu. Şi nasurile noastre s-au atins ca din greşealǎ. Şi în cele din urmǎ am adormit aşa îmbrǎţişaţi….
- Ooo… tare frumoooos – bǎtu din palme Latreianinupoţiprindestele.
- Ba n-a fost deloc frumos – i-o retezǎ Bursucul Vişiniu – cǎci a doua zi dimineaţǎ m-am trezit fǎrǎ cap. Când mǎ uit capul nu-i! Arunc un ochi colo, altul dincolo, vorba vine, capul ioc.
- Nicǎieri? – întrebǎ fetiţa bǎlǎbǎnind amǎrâtǎ din cap.
- Nicǎieri – confirmǎ bursucul dezarmat.
Apoi fetiţa cǎzu pe gǎnduri. Şi cǎzu şi cǎzu…
- Crezi cǎ eu am sǎ-mi pierd capul vreodatǎ dupǎ o bursucǎ rozalie? – întreba ea miratǎ, cǎci în grǎdina bunicii nu vǎzuse încǎ pe nimeni umblând cu capul sub braţ.
- O sǎ ţi-l pierzi cu siguranţǎ! Nu dupǎ o bursucǎ, dar o sǎ ţi-l pierzi – zâmbi în barba pe care nu o mai avea Bursucul Vişiniu. Doar cǎ la voi, în Lumea Lucrurilor Drepte treaba stǎ altfel, e mereu cineva prin preajmǎ care sǎ ţi-l punǎ la loc. Aici…
- N-ar fi bine sǎ-l leg cu un lanţ în jurul gâtului aşa cum a fǎcut bunica cu ochelarii, cǎ niciodatǎ nu ştia pe unde şi-i pune?!
Bursucul începu sǎ râdǎ de-a binelea, iar Latreianinupoţiprindestele tare se bucurǎ de râsul bursuclui cǎci nu-i plǎcea deloc sǎ-l vadǎ amǎrât.
- Nu, nu, nu-i nevoie, stai liniştitǎ.
Apoi lǎmuritǎ Latreianinupoţiprindestele cǎzu din nou pe gânduri. O mulţime de cuvinte şi fraze se rostogoleau grǎmadǎ prin capul ei. Îşi aminti cǎ mai auzise cuvintele acelea la bunica care îi spunea într-o searǎ la gura sobei bunicului “fiicǎ-ta şi-a pierdut capul dupǎ bǎrbatul ǎsta al ei dar a ieşit treabǎ bunǎ” şi tare se mirǎ cǎci n-o vǎzuse pe mama ei niciodatǎ cu capul lipsa.
- Pesemne ca era la tata, da şi l-a luat înapoi - murmurǎ Latreianinupoţiprindestele doar pentru ea – continuând apoi cu glas tare – Unde e Bursuca Rozaliecurotocoalemov acum?
- Nu ştiu, cǎ n-am mai vǎzut-o de atunci. Mi-e tare ruşine sǎ nu mǎ vadǎ aşa…
- Mmm… trebuie s-o gǎsim. Ia gândeşte-te şi spune-mi unde îi place sǎ stea, unde mergeaţi împreunǎ, unde îşi petrece clipele de linişte? – întrebǎ fetiţa tremurând de încântare cǎ a gǎsit un fir pe care sǎ-l urmeze şi care sǎ aducǎ capul Bursucului Vişiniu înapoi între umeri.
- La Izvorul Portocaliu – îi rǎspunse acesta fǎrǎ sǎ clipeascǎ.
Fetiţa zâmbi şi nu-l mai întrebǎ de ce se cheamǎ Izvorul Portocaliu cǎci era convinsǎ cǎ nu se cheamǎ aşa din cauzǎ cǎ e portocaliu cum nici pe Bursucul Vişiniu nu îl chema aşa pentru cǎ era vişiniu şi nici Dealul Însorit nu se numea aşa pentru cǎ era însorit, de parcǎ Ţara Curcubeelor n-ar fi fost Ţara Curcubeelor ci Ţara Lucrurilor Strâmbe.
- Hai într-acolo - zise ea luându-l de mânǎ şi târându-l dupǎ ea pe Bursucul Vişiniu.
Şi pornira, ea plinǎ de speranţǎ, el cu inima cât un purice.
- Crezi cǎ acolo îl gǎsim? – întrebǎ bursucul dupǎ o vreme în care îşi rumegase cu tremurici la burtǎ toate gândurile negre, în timp ce-şi croiau cu greu drumul printre ferigile înalte.
- Sigur – zâmbi fata. Dacǎ ţi-ai pierdut capul dupǎ o bursucǎ, capul acela nu poate fi decât dupǎ bursucǎ – îi explicǎ ea pe îndelete astfel încât sǎ înţeleagǎ orişicine, dar bursucul nu înţelese defel.
Imediat ce ajunserǎ însǎ totul se lǎmuri. Cǎci capul Bursucului Vişiniu era într-adevǎr în urma Bursucei Rozaliecurotocoalemov ce stǎtea tristǎ pe malul pârâului oglindindu-şi ochii umezi printre frunzele uscate de brusture. Pesemne se lipise acolo când îl aşezase pe umǎrul ei şi urmǎriserǎ aşa unul cu capul pe umǎrul celuilalt apusul de soare pe Dealul Însorit ….
Nu vǎ mai spun cât de bucuros a fost Bursucul Vişiniu cǎ şi-a recǎpǎtat capul şi cât de bucuroasǎ a fost Bursuca Rozaliecurotocoalemov cǎ l-a recǎpǎtat pe Bursucul Vişiniu dar pot sǎ vǎ spun cǎ au trǎit fericiţi pânǎ la adânci bǎtrǎneti şi au avut mai mulţi bursucei, toţi vişinii cu rotocoale mov…
Aşa cǎ de fiecare datǎ când colţurile buzelor se pleoşteau şi începeau sǎ se scurgǎ spre bǎrbie ca o îngheţatǎ de fistic cu cremǎ de ciocolatǎ, bunica o mângâia pe creştet şi împingând-o uşurel afarǎ la joacǎ cu gâzele şi cu florile, îi spunea:
- Eee… hai nu te supǎra, la trei ani nu poţi prinde stele.
Şi aşa i-a rǎmas numele. Numeleee… între cei mai mici ai casei. Adicǎ aşa îi spuneau Motanul Alex şi Cǎţelu Grigore. Cu M mare şi C mare, cǎci aşa cum pe tine te cheamǎ de exemplu Moşu Bǎrbosu, pe ei îi cheamǎ Motanul Alex şi Cǎţelu Grigore. Cu ei îşi petrecea Latreianinupoţiprindestele majoritatea timpului. Şi stǎteau la taclaaale şi puneau ţara la caaale. Cei mari îi spuneau însǎ tot Maria.
Într-o zi pe când stǎtea supǎratǎ pe treptele casei cu bǎrbia sprijinitǎ greu în palme şi cu palmele sprijite pe coate care la rândul lor erau sprijinite pe genunchi ce stǎteau sprijiniţi pe cǎlcâiele sprijinite pe tǎlpile sprijinite amândouǎ pe pǎmânt din cauzǎ cǎ macaroanele cele lungi se fǎrâmaserǎ ca grisinele între degetele ei înainte sǎ apuce sǎ le punǎ la fiert în oala de supǎ, motanul Alex se apropie tiptil mijind un zâmbet pisicesc pe sub mustǎţile albe. Trebuie spus din capul locului cǎ Motanul Alex mijea întotdeauna un zâmbet pisicesc pe sub mustǎţile albe atunci când se apropia de Latreianinupoţiprindestele cǎci prinsese tare drag de pǎpuşa blondǎ cu chip de om, cu ochii albaştri ca nastureii de la pijama şi cu zâmbetul dulce prǎvǎlindu-se una-douǎ în tristeţi iremediabile sau dimpotrivǎ….
- Pst pst… Latreianinupoţiprindesteleeee…. ce faci?
Latreianinupoţiprindestele îl privi cu coada ochiului, apoi fǎcu un gest de lehamite cu mâna, îndemnându-l sǎ plece şi s-o lase în pace cu tristeţile ei.
Motanul, mde motan… Începu sǎ i se gudure pe lângǎ picioare zburlindu-şi blana şi înǎlţându-şi coada ca un drapel de luptǎ împotriva tristeţilor iremediabile. Dupǎ ce se gudurǎ bine fǎcând-o sǎ-şi coboare mâna şi sǎ-l mângâie sub bǎrbie de câteva ori şi dupǎ ce ascultǎ cu ochii mari blânzicioşi-plângǎcioşi povestea macaroanelor fǎrâmate înainte de a deveni supǎ, Motanul Alex sǎri brusc în picioare.
- Hei puştoaico! Vreau sǎ-ţi arǎt ceva ce n-ai mai vǎzut!
Latreianinupoţiprindestele îşi clatinǎ o clipǎ genele asemeni zbaterii unei aripi de libelulǎ, în timp ce colţurile buzelor începurǎ sǎ se retragǎ cǎtre poziţia de referinţǎ. Motanul Alex avea întotdeauna de arǎtat ceva nemaivǎzut şi chiar dacǎ era un lǎudǎros fǎrǎ margini îi prezentase o grǎmadǎ de chestii pe cinste. Îi arǎtase şmecheria cu oul pe care îl aşezi sub fusta gǎinii pentru a scoate apoi de acolo pui gǎlbiori ca florile de pǎpǎdie, îi arǎtase furnicile cǎrând pe braţe spre muşuroi o molie cap-de-mort de zece ori mai mare decât ele pe care voiau s-o facǎ zacuscǎ pentru iarnǎ, îi arǎtase cum în teaca de mazǎre planta îşi ţine mǎrgelele verzi aidoma celor pe care bunica le ţinea în sertarul de sus al şifonierului şi câte şi mai câte…
- Ce n-am mai vǎzuuut… – mormǎi fetiţa plictisitǎ sǎ fie dusǎ cu preşul doar pentru cǎ Motanul Alex voia de fiecare datǎ s-o scoatǎ din starea de amǎrealǎ în care se cufunda.
Bǎtǎlia era însǎ pe jumǎtate câştigatǎ, caci motanul observǎ cum pe faţa fetei înfloreşte un zâmbet ce se întinde dinspre colţul drept al buzelor în sus ca o patǎ de soare eliberatǎ de nori, cǎtre obraji, cǎtre nas, cǎtre ochi şi mai sus spre urechi şi spre frunte.
- Cum n-ai mai vǎzut niciodatǎ, pe onoarea mea de motan parolist – rǎspunse Motanul Alex ducǎnd o labǎ cǎtre piept şi ascunzându-şi în acelaşi timp ochii sub sprâncenele stufoase. Tu ştii cǎ eu nu te mint niciodatǎ – mai adǎugǎ încrucişându-şi degetele de la picioare.
- Da, da… mormǎi Latreianinupoţiprindestele amintindu-şi fǎrǎ prea multǎ plǎcere cum îi spusese nu cu mult timp în urmǎ “hai fuga la mine cǎ am şterpelit ceva bunǎtǎţi pentru amândoi” şi când a ajuns în podul casei dupǎ o luptǎ grea cu scara masivǎ de lemn a vǎzut întinşi pe podea doi peşti fǎrǎ cap ce puţeau îngrozitor şi un motan cǎruia îi chioraiau maţele de poftǎ şi se lingea continuu pe bot.
Motanul Alex nu rǎspunse provocǎrii şi întorcându-se pe cǎlcâie plecǎ hotǎrât spre fundul grǎdinii. Apoi aruncǎ un cap peste umǎr sǎ vadǎ dacǎ este urmat şi executǎ o mişcare scurtǎ din cap “hai”. Ajunşi lângǎ teiul imens din care bunica culegea în fiecare varǎ flori ca sǎ facǎ celor de-ai casei ceai, motanul îi arǎtǎ o scorburǎ mare chiar în mijlocul lui, apoi fǎrǎ sǎ aştepte vreo invitaţie sǎri ţop pânǎ în deschiderea gǎunoasǎ.
- Urcǎ şi tu – îi spuse motanul dar Latreianinupoţiprindestele nu reuşi sǎ se caţere pânǎ acolo oricât se întinse şi oricât îşi scrijeli genunchii şi coatele de trunchiul zgrumţuros al teiului.
Motanul Alex îi întinse o coadǎ de ajutor, îi dǎdu sfaturi despre cǎţǎrat, ba chiar coborî şi încercǎ sǎ o împingǎ din spate, dar totul fu în zadar. La asta nu se gândise. Apoi îi veni o idee. Bǎgǎ douǎ gheare între buze şi fluierǎ scurt. Imediat îşi fǎcu apariţia o veveriţǎ minionǎ şi roşcatǎ cu care Motanul Alex se conversǎ preţ de câteva minute dupǎ care veveriţa plecǎ fǎrǎ sǎ spunǎ nici pâs.
- Treaba e ca şi rezolvatǎ – îi spuse el plin de sine ca de obicei, fǎcându-i cu ochiul.
Şi nici nu apucǎ bine sǎ-şi termine vorbele cǎ apǎrurǎ ca din pǎmânt cinci veveriţe identice cu prima ce fǎrǎ prea multe discuţii se cǎţǎrarǎ pe copac aşezându-şi cozile în formǎ de treaptǎ şi formând o scarǎ îmblǎnitǎ pe care Latreianinupoţiprindestele urcǎ zâmbind de-a dreptul.
- Mulţumesc – înclinǎ fata din cap, în timp ce veveriţele aliniate una lânga alta ca soldaţii din garda regalǎ se îndoirǎ de mijloc în acelaşi timp.
- Plǎcerea a fost de partea noastrǎ.
Scorbura nu era mare. Era ceva mai micǎ decât copaia în care fǎcea baie vara şi un pic mai mare decât cazanul în care bunica fierbea în curte magiunul. Undeva în josul ei o scǎriţǎ cobora cǎtre inima copacului. Motanul o lua înainte iar fata dupǎ el. Scara cobora în spiralǎ muuuult mult cǎ Latreianinupoţiprindestele începu chiar sǎ ameţeascǎ dupǎ o vreme şi era gata gata sǎ cearǎ o pauzǎ când o luminǎ puternicǎ venind din celǎlalt capǎt le arǎtǎ cǎ nu mai e mult. Şi într-adevar, imediat se deschise din burlanul lung şi îngust ca un horn de sobǎ o altǎ scorburǎ identicǎ cu prima. Motanul Alex şi Latreianinupoţiprindestele scoaserǎ capul prin despicatura de lemn în acelaşi timp.
- Eiii….. ne-am rǎtǎcit – exclamǎ Latreianinupoţiprindestele dezamǎgitǎ, cǎci în faţa ochilor se întindea curtea bunicilor exact aşa cum o lǎsase.
- Tz – fǎcu motanul clipind şiret şi sǎri dar în loc sǎ cadǎ în jos cǎzu în sus şi se lipi de cer. Acelaşi lucru pǎţi şi fata, umflându-şi rochiţa ca o paraşutǎ albǎ cu floricele roşii. Apoi amǎndoi izbucnirǎ în râs. Totul era aidoma ca în curtea bunicii doar cǎ aici lumea era cu susul în jos, adicǎtelea tot ce ar fi trebuit sǎ fie sus, cum ar fi de exemplu cerul, era jos şi tot ce trebuia sǎ fie jos, de exemplu iarba, era sus. Parcǎ era tǎrâmul din spatele oglinzii. Şi… mai era ceva. Erau pretutindeni pǎsǎri, fluturi, animale, gâze dar nu era ţipenie de om.
- Unde suntem? – întrebǎ fata vizibil încântatǎ de aventura care se desfǎşura sub ochii ei şi al cǎrei personaj principal era.
- În Ţara Curcubeelor – îi şopti motanul apropiindu-se de urechea ei ca şi cum acesta ar fi fost cine ştie ce mare secret. Ar fi vrut sǎ-l întrebe de ce se cheamǎ Ţara Curcubeelor dar tocmai când sǎ deschidǎ gura le vǎzu: roşii, oranj, galbene, verzi, albastre, indigo, violet. Erau ca nişte panglici mari de pânzǎ împânzind cerul, pe care alunecau ici colo precum lifturile gândǎcei coloraţi în rogvaiv.
Latreianinupoţiprindestele vru sǎ mai spunǎ ceva dar Motanul Alex o apucǎ de braţ şi sǎrirǎ amândoi într-unul din acele lifturi trecând tocmai atunci prin dreptul lor, zumzǎind uşor ca un elicopter peste panglica de oranj ce traversa cerul.
- E extraordinar – bǎtu fata din palme şi râzând de-a binelea. Apoi într-un avânt de tandreţe îl sǎrutǎ pe vârful nasului pe Motanul Alex ceea ce îl fǎcu pe acesta sǎ-şi coboare privirea stânjenit şi roşind uşor în obraji, cǎci oricât ar fi fost el de motan trecut prin povârnişurile vieţii era grozav de stânjenit de momentele acestea de tandreţe febrilǎ.
Întinderile de verde, de galben, de albastru, de roşu… se deschideau sub picioarele lor sau în fineee… sub capetele lor depinde de unde priveşti problema. Latreianinupoţiprindestele se simţea ca în balon. Din când în când pǎsǎri cu aripi strǎlucitoare se intersectau în zbor cu gândacul lor transparent, în timp ce alţi gândǎcei umpleau cerul ridicându-se rotund din stânga şi coborând în dreapta sau ridicându-se rotund din dreapta şi coborând în stânga.
Tot aşa se întâmplǎ şi cu sertarul zburǎtor cu care coborau ei. Dupǎ ce atinse vârful cerului acesta începu sǎ alunece uşor ca o bucatǎ de gheaţǎ pe o muşama de plastic şi aterizǎ în cele din urmǎ într-o pǎdure de ferigi şi brusturi uriaşi.
- Brrr… se zburli Motanul Alex dupǎ ce gândǎcelul cu care veniserǎ dispǎru ca şi cum nici n-ar fi existat iar panglica verde se strânse rostogol ca un covor pe bǎtǎtor, pentru a se deschide apoi şapte dealuri mai încolo din nou înspre cer. - E cam întuneric şi rǎcoare aici – bombǎni el, strângându-se ghem între picioarele fetei.
- Tu vorbeşti, care ai haina de blanǎ la tine – râse fetiţa arǎtând cu bǎrbia spre rochiţa subţire, albǎ cu floricele rosii, pe care o purta.
- Zi mai bine cǎ ţi-e fricǎ – râse ea din nou ştiind metehnele motanului. Şi el şi Caţelul Grigore erau grozav de viteji atâta timp cât se aflau în curtea casei. Dacǎ însǎ îi scoatea cineva din elementul lor deveneau moi ca miei şi cuminţi ca ciutele.
- Ba mie-mi place! Ia uite ce frunze mari şi frumoase – zâmbi fata în timp ce încerca sǎ se elibereze din strânsoarea unei ferigi bǎtrâne care îi pusese o frunzǎ în cap şi încerca sǎ o rǎsuceascǎ ca s-o vadǎ rotund şi pe de-a-ntregul. Fata fǎcu o piruetǎ largǎ pentru ca apoi sǎ se oprescǎ şi sǎ se încline ca o prinţesǎ. Feriga zâmbi.
Motanul Alex se bosumflǎ însǎ de-a binelea şi îndesându-şi paşii grei în pǎmânt începu sǎ boscorodeascǎ ceva despre fatǎ “tu în loc sǎ zici mersi cǎ eu te-am adus aici, faci glume pe scocoteala mea”. Şi tocmai când voia sǎ se roteascǎ pe cǎlcǎie şi sǎ se întoarcǎ spre Latreianinupoţiprindestele, un tufiş de brusture se despicǎ brusc în douǎ şi un ghem de lânǎ se rostogoli pânǎ la picoarele fetei. Motanul Alex îl privi cu ochii crǎpaţi de spaimǎ asemeni ferestrei de la bucǎtǎria de varǎ spartǎ cu mingea de tenis sǎptǎmâna trecutǎ, iar când ghemul începu sǎ mişte o zbughi nebuneşte spre inima pǎdurii. Ghemotocul se desfǎcu încet încet şi din mǎnunchiul de blanǎ se ivi un bursuc. Dar… un bursuc fǎrǎ cap, constantǎ mai mult decât surprinsǎ Latreianinupoţiprindestele.
Fǎcu câţiva paşi şi-l privi de aproape. Da, da, bursucul nu avea deloc deloc cap, trupul lui terminându-se cu un gât scurt şi gros iar capul lipsind cu desǎvârşire.
- Cine eşti tu? – întrebǎ fata miratǎ.
- Eu sunt Bursucul Vişiniu, dar tu cine eşti?!
Fata începu sǎ râdǎ.
- Eu sunt Latreianinupoţiprindestele. Mi se mai spune şi Maria – îl informǎ ea. Dar cum se face cǎ pe tine te cheamǎ Bursucul Vişiniu, când toatǎ lumea ştie cǎ bursucii, inclusiv tu, au blana cenuşie şi douǎ dungi negre pe spinare.
- Ha, nici atâta lucru nu te duce capul fetiţo? - se bursuci Bursucul Vişiniu – Pǎi ce ne-am face noi neamul bursucilor dacǎ pe toţi n-ar chema Bursucul Cenuşiu?! Spune şi tu!
Fetiţta îşi duse un deget la bǎrbie, se scǎrpinǎ uşurel şi rǎmase pe gânduri.
- Mie mi se spune Bursucul Vişiniu pentru cǎ într-o zi când eram mic am mâncat atâtea vişine cǎ mi se vişinise şi limba şi dinţii şi albul ochilor, ba mama spunea cǎ şi blana pe ici pe colo.
- Hmm… ai dreptate conchise ea. Eşti un bursuc tare înţelept, chiar şi aşa fǎrǎ cap. Îmi imaginez cât de înţelept ai fi dacǎ ai avea şi cap – îl privi fata dându-se doi paşi înapoi plinǎ de o admiraţie sincerǎ. Şi vǎ ajung culorile pentru toţi bursucii din pǎdure? – întrebǎ ea intrigatǎ de numǎrul limitat al culorilor ce ar fi putut fi folosite pe post de nume.
- Eeee… asta nu e o problemǎ, când s-au terminat culorile, am folosit amestecuri?
- Cum adicǎ amestecuri? – râse din nou fata.
- Uite, de exemplu pe prietenea mea o cheamǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov.
- Foarte frumos o cheamǎ pe prietenea ta – bǎtu fetiţa din palme. Dar ce s-a întâmplat pânǎ la urmǎ de n-ai cap? – întrebǎ ea dupǎ câteva minute de cumpǎnire în care curiozitatea învinse.
- De ce n-am cap… de ce n-am cap… toţi numa asta vreţi sǎ ştiţi. Nu cine sunt, nu ce fac, nu unde stau şi ce-mi doresc, ci de ce n-am cap. Sǎ ştii cǎ nu e deloc politicos sǎ întrebi un bursuc fǎrǎ cap de ce n-are cap. Nu mǎ aşteptam la una ca asta de la o fetiţǎ bine crescutǎ ca tine – se bursuci din nou Bursucul Vişiniu.
Urmarǎ apoi cateva clipe de tǎcere stânjenitoare, dar în cele din urmǎ bursucul continuǎ:
- N-am cap pentru cǎ mi l-am pierdut dupǎ o bursucǎ rozalie! – recunoscu el ruşinat – Asta e! - mai adaugǎ împreunându-şi apoi labele şi rostogolindu-şi degetele groase unul dupǎ celǎlalt.
- Dupǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov? – întrebǎ fetiţa abia abţinându-se sǎ nu izbucnescǎ iar în râs cǎci nu mai vǎzuse niciodatǎ un bursuc vişiniu care sǎ-şi piardǎ capul cu totul, direct dintre umeri, dupǎ o bursucǎ rozalie cu rotocoale mov şi care mai era pe deasupra şi tare amuzant, cum se ruşineazǎ el aşa ca un copil ca şi când ar fi fǎcut cea mai mare boacǎnǎ a vieţii, mai mare chiar decât încercarea de a scrijeli cu stiloul cel bun al bunicului pe rama oglinzii numele Motanului Alex şi al Cǎţelului Grigore.
- Mda, dupǎ Bursuca Rozaliecurotocoalemov … - murmurǎ Bursucul Vişiniu printre buze.
- Poate cǎ nu e chiar pierdut – încercǎ fetiţǎ sǎ-l încurajeze – poate cǎ e doar rǎtǎcit!
- Poate – murmurǎ din nou bursucul vizibil stânjenit de subiect.
- Pǎiiii… unde s-a întâmplat? Dacǎ ştim unde l-ai pierdut aş putea sǎ te ajut sǎ-l cǎutǎm împreuna şi e foarte posibil sǎ-l gǎsim.
- Crezi? – întrebǎ bursucul şi o geanǎ de speranţǎ miji în glasul sǎu.
- Ooo… sunt sigurǎ! Dacǎ îţi pierzi capul dupǎ cineva, capul acela nu se pierde, doar se împrumutǎ – rǎspunse fetiţa ca sǎ-l îmbǎrbǎteze.
- Pǎiii eram într-o searǎ pe Dealul Însorit şi m-am întâlnit cu ea întâmplǎtor. De fapt… trebuie sǎ recunosc cǎ nu a fost chiar întâmplǎtor cǎci o pândisem de ceva vreme. Şi… ea tare s-a bucurat. Apoi ne-am aşezat pe pajiste sǎ privim apusul, cǎci apusurile sunt întotdeuna mirifice pe dealul însorit unde nu e niciodatǎ soare, cǎci abia când soarele coboarǎ pânǎ la linia orizontului lumina sa rǎzbeşte pe sub liziera pǎdurii de brusturi. Şi am tot vorbiiit şi am povestiiit. Şi eu i-am pus un braţ pe dupǎ umǎr şi ea un braţ pe dupǎ umǎrul meu. Şi nasurile noastre s-au atins ca din greşealǎ. Şi în cele din urmǎ am adormit aşa îmbrǎţişaţi….
- Ooo… tare frumoooos – bǎtu din palme Latreianinupoţiprindestele.
- Ba n-a fost deloc frumos – i-o retezǎ Bursucul Vişiniu – cǎci a doua zi dimineaţǎ m-am trezit fǎrǎ cap. Când mǎ uit capul nu-i! Arunc un ochi colo, altul dincolo, vorba vine, capul ioc.
- Nicǎieri? – întrebǎ fetiţa bǎlǎbǎnind amǎrâtǎ din cap.
- Nicǎieri – confirmǎ bursucul dezarmat.
Apoi fetiţa cǎzu pe gǎnduri. Şi cǎzu şi cǎzu…
- Crezi cǎ eu am sǎ-mi pierd capul vreodatǎ dupǎ o bursucǎ rozalie? – întreba ea miratǎ, cǎci în grǎdina bunicii nu vǎzuse încǎ pe nimeni umblând cu capul sub braţ.
- O sǎ ţi-l pierzi cu siguranţǎ! Nu dupǎ o bursucǎ, dar o sǎ ţi-l pierzi – zâmbi în barba pe care nu o mai avea Bursucul Vişiniu. Doar cǎ la voi, în Lumea Lucrurilor Drepte treaba stǎ altfel, e mereu cineva prin preajmǎ care sǎ ţi-l punǎ la loc. Aici…
- N-ar fi bine sǎ-l leg cu un lanţ în jurul gâtului aşa cum a fǎcut bunica cu ochelarii, cǎ niciodatǎ nu ştia pe unde şi-i pune?!
Bursucul începu sǎ râdǎ de-a binelea, iar Latreianinupoţiprindestele tare se bucurǎ de râsul bursuclui cǎci nu-i plǎcea deloc sǎ-l vadǎ amǎrât.
- Nu, nu, nu-i nevoie, stai liniştitǎ.
Apoi lǎmuritǎ Latreianinupoţiprindestele cǎzu din nou pe gânduri. O mulţime de cuvinte şi fraze se rostogoleau grǎmadǎ prin capul ei. Îşi aminti cǎ mai auzise cuvintele acelea la bunica care îi spunea într-o searǎ la gura sobei bunicului “fiicǎ-ta şi-a pierdut capul dupǎ bǎrbatul ǎsta al ei dar a ieşit treabǎ bunǎ” şi tare se mirǎ cǎci n-o vǎzuse pe mama ei niciodatǎ cu capul lipsa.
- Pesemne ca era la tata, da şi l-a luat înapoi - murmurǎ Latreianinupoţiprindestele doar pentru ea – continuând apoi cu glas tare – Unde e Bursuca Rozaliecurotocoalemov acum?
- Nu ştiu, cǎ n-am mai vǎzut-o de atunci. Mi-e tare ruşine sǎ nu mǎ vadǎ aşa…
- Mmm… trebuie s-o gǎsim. Ia gândeşte-te şi spune-mi unde îi place sǎ stea, unde mergeaţi împreunǎ, unde îşi petrece clipele de linişte? – întrebǎ fetiţa tremurând de încântare cǎ a gǎsit un fir pe care sǎ-l urmeze şi care sǎ aducǎ capul Bursucului Vişiniu înapoi între umeri.
- La Izvorul Portocaliu – îi rǎspunse acesta fǎrǎ sǎ clipeascǎ.
Fetiţa zâmbi şi nu-l mai întrebǎ de ce se cheamǎ Izvorul Portocaliu cǎci era convinsǎ cǎ nu se cheamǎ aşa din cauzǎ cǎ e portocaliu cum nici pe Bursucul Vişiniu nu îl chema aşa pentru cǎ era vişiniu şi nici Dealul Însorit nu se numea aşa pentru cǎ era însorit, de parcǎ Ţara Curcubeelor n-ar fi fost Ţara Curcubeelor ci Ţara Lucrurilor Strâmbe.
- Hai într-acolo - zise ea luându-l de mânǎ şi târându-l dupǎ ea pe Bursucul Vişiniu.
Şi pornira, ea plinǎ de speranţǎ, el cu inima cât un purice.
- Crezi cǎ acolo îl gǎsim? – întrebǎ bursucul dupǎ o vreme în care îşi rumegase cu tremurici la burtǎ toate gândurile negre, în timp ce-şi croiau cu greu drumul printre ferigile înalte.
- Sigur – zâmbi fata. Dacǎ ţi-ai pierdut capul dupǎ o bursucǎ, capul acela nu poate fi decât dupǎ bursucǎ – îi explicǎ ea pe îndelete astfel încât sǎ înţeleagǎ orişicine, dar bursucul nu înţelese defel.
Imediat ce ajunserǎ însǎ totul se lǎmuri. Cǎci capul Bursucului Vişiniu era într-adevǎr în urma Bursucei Rozaliecurotocoalemov ce stǎtea tristǎ pe malul pârâului oglindindu-şi ochii umezi printre frunzele uscate de brusture. Pesemne se lipise acolo când îl aşezase pe umǎrul ei şi urmǎriserǎ aşa unul cu capul pe umǎrul celuilalt apusul de soare pe Dealul Însorit ….
Nu vǎ mai spun cât de bucuros a fost Bursucul Vişiniu cǎ şi-a recǎpǎtat capul şi cât de bucuroasǎ a fost Bursuca Rozaliecurotocoalemov cǎ l-a recǎpǎtat pe Bursucul Vişiniu dar pot sǎ vǎ spun cǎ au trǎit fericiţi pânǎ la adânci bǎtrǎneti şi au avut mai mulţi bursucei, toţi vişinii cu rotocoale mov…
luni, 19 octombrie 2009
alb-negru
îmi arunc ochii peste afişe
the ultimate gift the tournament reservoir dogs
ǎsta din urmǎ trebuie sǎ fie mişto tarantino
fata de lângǎ mǎ priveşte cu coada ochiului de ceva vreme
şi ea a intrat tot ca sǎ se-ncǎlzeascǎ
nu-i pasǎ de filme e un frig de crapǎ pietrele
îmi zâmbeşte plǎtesc douǎ bilete la primul spectacol apoi
o iau de mânǎ şi ieşim sǎ bem o cafea
ne-ncǎlzim e atât de subţire
îmbrǎcatǎ ia un corn cu marmeladǎ
mie mai mi-ajung doar de corn
sau de marmeladǎ
filmu e prost e bine cǎ-i cald
în spate doi o fac pe-ndelete cu gâfâituri mocnite
fata îmi cautǎ degetele peste muşamaua tǎiatǎ cu şişul
romantismele astea de doi bani mǎ-nfioarǎ
nu a scos nici mǎcar un cuvânt o fi mutǎ
o…o…o… aaaaaaaaaaaa……
ǎştia au terminat repede e prea frig
ea se apleacǎ spre urechea mea
mi-ar plǎcea sǎ am un copil de la tine
ce naiba fata asta e cǎzutǎ în cap
a început exact cu sfârşitul
îmi strânge tare degetul arǎtǎtor
e grozav de frig palma ei e fierbinte
eroina principalǎ trage sǎ moarǎ împuşcatǎ în piept
dar apare el pe-un cal alb şi-o salveazǎ
varzǎ
proastele astea iar au deschis uşile şi au tras draperiile
peste genericul rulând spǎlǎcit
lumina a inundat sala ca o ninsoare vremelnicǎ
iar eu n-am apucat sǎ-i rǎspund deşi capul ei
şi-a fǎcut cuib în umǎrul meu
……………………………………………..
e a dracu de rece
iarna asta ce va sǎ vie
the ultimate gift the tournament reservoir dogs
ǎsta din urmǎ trebuie sǎ fie mişto tarantino
fata de lângǎ mǎ priveşte cu coada ochiului de ceva vreme
şi ea a intrat tot ca sǎ se-ncǎlzeascǎ
nu-i pasǎ de filme e un frig de crapǎ pietrele
îmi zâmbeşte plǎtesc douǎ bilete la primul spectacol apoi
o iau de mânǎ şi ieşim sǎ bem o cafea
ne-ncǎlzim e atât de subţire
îmbrǎcatǎ ia un corn cu marmeladǎ
mie mai mi-ajung doar de corn
sau de marmeladǎ
filmu e prost e bine cǎ-i cald
în spate doi o fac pe-ndelete cu gâfâituri mocnite
fata îmi cautǎ degetele peste muşamaua tǎiatǎ cu şişul
romantismele astea de doi bani mǎ-nfioarǎ
nu a scos nici mǎcar un cuvânt o fi mutǎ
o…o…o… aaaaaaaaaaaa……
ǎştia au terminat repede e prea frig
ea se apleacǎ spre urechea mea
mi-ar plǎcea sǎ am un copil de la tine
ce naiba fata asta e cǎzutǎ în cap
a început exact cu sfârşitul
îmi strânge tare degetul arǎtǎtor
e grozav de frig palma ei e fierbinte
eroina principalǎ trage sǎ moarǎ împuşcatǎ în piept
dar apare el pe-un cal alb şi-o salveazǎ
varzǎ
proastele astea iar au deschis uşile şi au tras draperiile
peste genericul rulând spǎlǎcit
lumina a inundat sala ca o ninsoare vremelnicǎ
iar eu n-am apucat sǎ-i rǎspund deşi capul ei
şi-a fǎcut cuib în umǎrul meu
……………………………………………..
e a dracu de rece
iarna asta ce va sǎ vie
sâmbătă, 17 octombrie 2009
Dialoguri imperfecte
K e tâmplar. Face case din lemn. Îi place ce face şi în fiecare searǎ ajunge acasǎ mulţumit de ceea ce a realizat.
De la o vreme K a observat cǎ fiecare cui pe care îl bate în lemn scoate un sunet numai al lui, ca un scâncet. În funcţie de grosime, de lungime, de materialul din care e fǎcut, de forţa cu care e bǎtut, fiecare cui ce pǎtrunde în lemn scoate un sunet ca un cuvânt sau ca o alunecare de arcuş pe corzile viorii. Lui K îi plac poveştile. Îi place şi muzica. Şi poezia…
K stǎ de vorbǎ cu lemnul în fiecare zi. De câţiva ani stǎ. Îşi ia cu el o bucǎţicǎ de hârtie şi îşi noteazǎ toatǎ ziua cuvintele pe care le spune lemnul. Apoi îi vorbeşte el. K este un mic Champollion al inscripţiilor cuieiforme pe lemn.
Oamenii sunt mulţumiţi de casele pe care le face K, doar cǎ în ultimul timp au început sǎ se plângǎ de faptul cǎ din podul casei se aud noaptea poezii.
De la o vreme K a observat cǎ fiecare cui pe care îl bate în lemn scoate un sunet numai al lui, ca un scâncet. În funcţie de grosime, de lungime, de materialul din care e fǎcut, de forţa cu care e bǎtut, fiecare cui ce pǎtrunde în lemn scoate un sunet ca un cuvânt sau ca o alunecare de arcuş pe corzile viorii. Lui K îi plac poveştile. Îi place şi muzica. Şi poezia…
K stǎ de vorbǎ cu lemnul în fiecare zi. De câţiva ani stǎ. Îşi ia cu el o bucǎţicǎ de hârtie şi îşi noteazǎ toatǎ ziua cuvintele pe care le spune lemnul. Apoi îi vorbeşte el. K este un mic Champollion al inscripţiilor cuieiforme pe lemn.
Oamenii sunt mulţumiţi de casele pe care le face K, doar cǎ în ultimul timp au început sǎ se plângǎ de faptul cǎ din podul casei se aud noaptea poezii.
vineri, 16 octombrie 2009
barbatul care cultiva coconi de matase
nimeni nu bǎnuia cǎ bǎrbatul de la patru, tǎcut, cu chipul şters, cu paşii moi de vatǎ şi privire pierdutǎ întotdeauna dincolo de marginile orizontului, cultivǎ viermi de mǎtase
de fapt şi de drept nimeni nu ştie asta cu siguranţǎ nici acum
cu zvonul a venit vecina de la doi care zice cǎ ar fi vorbit ea cu poştǎriţa ce îi adusese c-o sǎptǎmânǎ în urmǎ un mandat şi l-a vǎzut aplecat peste pervazul ferestrei cum îngroapǎ gogoşi de mǎtase în ghivecele aşezate la rând ca soldaţii, iar pe urmǎ a venit aşa ca din greşealǎ sǎ-i aducǎ altul care de fapt nu era al lui, cǎ murea de curiozitate şi a vǎzut cum din gogoşi crescuserǎ frumuşel plǎntuţe, ca un fel de pânzǎ de pǎianjen fǎcutǎ numai din fire de mǎtase strǎlucitoare presǎratǎ din loc în loc cu buburuze rotunde şi vii ca nişte ochi de pisicǎ care zice ea erau gogoşi de mǎtase
vecina de la doi se jurǎ cu mâna pe inimǎ cǎ a vǎzut ea însǎşi într-o dimineaţǎ când s-a deschis uşa şi se afla întâmplǎtor pe acolo, casa bǎrbatului plinǎ de fire de mǎtase lungi care se întindeau din hol şi pânǎ la baie, din balcon şi pânǎ în bucǎtǎrie, construind o ţesǎturǎ finǎ şi deasǎ ca o nǎframǎ
poate cǎ povestea asta ar fi fost trecutǎ cu vederea dacǎ trei perechi de îndrǎgostiţi ce-şi împleteau iubirile la colţul înserǎrii n-ar fi confirmat în mod independent cǎ din apartamentul bǎrbatului se rǎzvrǎtesc spre cer strǎluciri ciudate, ca un fir aurit ce se deşirǎ spre înalt într-un fulger subţire şi lung în care se reflectǎ zâmbetul lunii
acum nu se mai vǎd, cǎci bǎrbatul îşi ţine storurile trase
un domn din apartamentul de deasupra s-a plâns cǎ fire de mǎtase subţiri şi lungi ca lacrimile despletite de pe pleoape îi intrǎ noaptea în casǎ pe la încheieturile geamurilor şi scâncesc ca un copil ce viseazǎ urât, cǎ de-aia a şi pus purfixu iar o doamnǎ de vizavi a povestit la coafor cǎ a vǎzut într-o searǎ când s-a fǎcut pentru o secundǎ luminǎ cum casa e plinǎ de o ceaţǎ rotundǎ şi albǎ ca vata de zahǎr iar bǎrbatul trǎieşte în mijlocul ei într-un cocon pufos şi dens cǎ de-aia nici nu se-aude nimic de la el, ba unii spun cǎ nici nu l-ar mai fi vǎzut de luni de zile…
asta pânǎ când într-o zi vecina de la parter l-a vǎzut cum te vǎd eu pe tine, aşa faţǎ în faţǎ şi ochi în ochi, iar bǎrbatul a rǎmas o clipǎ împietrit apoi a zbughit-o pe scǎri în sus, dar vecina de la parter poate sǎ spunǎ fǎrǎ putinţǎ de tǎgadǎ cum în pǎrul bǎrbatului erau încâlcite fire subţiri şi albe, aproape transparente şi uşor ondulate exact ca mǎtasea
iar asta a pus capac la toate
chiar dacǎ în ziua urmǎtoare ghivecele din fereşti au dispǎrut cu totul, dar nimic altceva nu s-a schimbat
hmmm… cine ar fi crezut ca bǎrbatul de la patru cultivǎ coconi de mǎtase chiar în gândurile oamenilor……
de fapt şi de drept nimeni nu ştie asta cu siguranţǎ nici acum
cu zvonul a venit vecina de la doi care zice cǎ ar fi vorbit ea cu poştǎriţa ce îi adusese c-o sǎptǎmânǎ în urmǎ un mandat şi l-a vǎzut aplecat peste pervazul ferestrei cum îngroapǎ gogoşi de mǎtase în ghivecele aşezate la rând ca soldaţii, iar pe urmǎ a venit aşa ca din greşealǎ sǎ-i aducǎ altul care de fapt nu era al lui, cǎ murea de curiozitate şi a vǎzut cum din gogoşi crescuserǎ frumuşel plǎntuţe, ca un fel de pânzǎ de pǎianjen fǎcutǎ numai din fire de mǎtase strǎlucitoare presǎratǎ din loc în loc cu buburuze rotunde şi vii ca nişte ochi de pisicǎ care zice ea erau gogoşi de mǎtase
vecina de la doi se jurǎ cu mâna pe inimǎ cǎ a vǎzut ea însǎşi într-o dimineaţǎ când s-a deschis uşa şi se afla întâmplǎtor pe acolo, casa bǎrbatului plinǎ de fire de mǎtase lungi care se întindeau din hol şi pânǎ la baie, din balcon şi pânǎ în bucǎtǎrie, construind o ţesǎturǎ finǎ şi deasǎ ca o nǎframǎ
poate cǎ povestea asta ar fi fost trecutǎ cu vederea dacǎ trei perechi de îndrǎgostiţi ce-şi împleteau iubirile la colţul înserǎrii n-ar fi confirmat în mod independent cǎ din apartamentul bǎrbatului se rǎzvrǎtesc spre cer strǎluciri ciudate, ca un fir aurit ce se deşirǎ spre înalt într-un fulger subţire şi lung în care se reflectǎ zâmbetul lunii
acum nu se mai vǎd, cǎci bǎrbatul îşi ţine storurile trase
un domn din apartamentul de deasupra s-a plâns cǎ fire de mǎtase subţiri şi lungi ca lacrimile despletite de pe pleoape îi intrǎ noaptea în casǎ pe la încheieturile geamurilor şi scâncesc ca un copil ce viseazǎ urât, cǎ de-aia a şi pus purfixu iar o doamnǎ de vizavi a povestit la coafor cǎ a vǎzut într-o searǎ când s-a fǎcut pentru o secundǎ luminǎ cum casa e plinǎ de o ceaţǎ rotundǎ şi albǎ ca vata de zahǎr iar bǎrbatul trǎieşte în mijlocul ei într-un cocon pufos şi dens cǎ de-aia nici nu se-aude nimic de la el, ba unii spun cǎ nici nu l-ar mai fi vǎzut de luni de zile…
asta pânǎ când într-o zi vecina de la parter l-a vǎzut cum te vǎd eu pe tine, aşa faţǎ în faţǎ şi ochi în ochi, iar bǎrbatul a rǎmas o clipǎ împietrit apoi a zbughit-o pe scǎri în sus, dar vecina de la parter poate sǎ spunǎ fǎrǎ putinţǎ de tǎgadǎ cum în pǎrul bǎrbatului erau încâlcite fire subţiri şi albe, aproape transparente şi uşor ondulate exact ca mǎtasea
iar asta a pus capac la toate
chiar dacǎ în ziua urmǎtoare ghivecele din fereşti au dispǎrut cu totul, dar nimic altceva nu s-a schimbat
hmmm… cine ar fi crezut ca bǎrbatul de la patru cultivǎ coconi de mǎtase chiar în gândurile oamenilor……
marți, 13 octombrie 2009
Leila
- Eşti un nesuferit, un mincinos şi-un ipocrit – ţipǎ Leila în timp ce se învârte ca un titirez prin camerǎ fǎrǎ sǎ ştie unde sǎ aşeze mâinile, picioarele, trupul ei zvelt şi vorbele ce biciuie aerul dens…
Îi rǎspund fulgerǎtor cu douǎ cuvinte grele, care îmi sfâşie buzele. Le ating cu limba şi le simt crǎpate. În crǎpǎturi începe sǎ se adune sângele şi gustul lui dulceag şi fad îmi face scârbǎ.
Se învârte ca un fluture de noapte dupǎ ce ai casei au stins lumina în grǎdinǎ, izbind cu capul de geam, un geam invizibil pentru ochii lui orbiţi de strǎlucire. Dǎrâmǎ tot ce atinge, scaune, cǎrţi, ceaşca de cafea, lampa, felia de linişte plinǎ aşezatǎ între pernele de pe care abia ne-am ridicat capetele, gamba piciorului ei stâng, rotund arcuit peste lenjeria rǎvǎşitǎ, înţepenitǎ în retina ochiului meu ca o scobitoare aşezatǎ de Fǎt Frumos sǎ-i ţinǎ simţurile veşnic treze. Leila se opreşte în faţa mea şi mǎ priveşte câteva secunde cu pupilele larg desfǎcute. Mǎ sfâşie cu privirea. Ca o ghearǎ de leu mǎ sfâşie privirea ei. Mǎ înghite cu totul. Îi alunec ca o mǎrgicǎ pe gâtul rotund şi cad pleoscǎind cu zgomot în pântecul fierbinte. Cazanul cu smoalǎ al iadului este pântecul ei. Numai tǎciune, flǎcǎri şi fierbere.
Leila are sânii mici şi sfârcurile aproape transparente, nu-s sâni de femeie. Închid ochii şi-i alung cu dosul palmei ca pe fluturii aşezaţi ciorchine peste îngheţata mea de caise cu sirop de zmeurǎ. Sunt aceiaşi sâni pe care îi adoram, pe care îi înveleam în mângâieri, pe care îi alintam cu abiatingerea buzelor cu cinci minute mai devreme. Leila n-are dreptate. Nu sunt nici nesuferit, nici mincinos, nici ipocrit. Sunt un imbecil. Înghit gesturile ei ca o bandǎ rulantǎ ce carǎ bucǎţile de cǎrbune din miezul pǎmântului pânǎ la gura furnalului. Nemestecate. Pietrificate. Eu însumi capǎt dimensiuni de bandǎ transportoare. Spatele mi s-a îndreptat şi s-a-ntǎrit ca o coalǎ de şmirghel, pumnii strânşi au devenit rotunzi ca rolele, iar capul, capul ǎsta mare şi greu zbârnâie într-una ca un motor rostogolind din rǎsputeri spamuri. Leila stǎ în fund în capǎtul celǎlalt al benzii şi alunecǎ uşor cǎtre gura furnalului încins.
Brusc mǎ împinge într-o parte şi-şi ridicǎ sutienul dintre hainele noastre întinse ca nişte jivine adormite la picioarele patului, pe care îl încheie în grabǎ icnind ca şi cum ar încerca sǎ lege unul cu altul malurile craterului sǎpat pe mijocul camerei de-un cutremur de magnitudine jalnicǎ neînregistrat de nici un seismograf din lume. Ar trebui sǎ alerg şi sǎ-i opresc mâinile, sǎ-i sǎrut degetele, ar trebui sǎ-i umezesc buzele uscate cu buzele mele şi sǎ-i netezesc frǎmântǎrile. Ar trebui sǎ-i sǎrut picioarele şi sǎ-i dezvelesc necuvintele aşteptând cuminţi ca un abur de cafea sub farfuria şezând rotund peste ceaşcǎ.
Mǎ îngrozesc. Încremenirea asta nu poate sǎ însemne decât cǎ n-o iubesc. Cǎ n-o iubesc nici mǎcar cât negru sub unghie. Şi ceea ce e şi mai infricoşǎtor, înseamnǎ cǎ n-am iubit-o niciodatǎ. Gândul mǎ paralizeazǎ. Tot ceea ce am crezut cǎ a fost iubire n-a fost decât o iluzie, o poveste, un vis. N-a fost nicicum realitate. Mǎ simt ca şi cum aş intra într-o altǎ lume. Înapoi în lumea mea aridǎ. Ca-n Matrix. Numai tuburi şi materie hrǎnitoare. Restul nu existǎ, nu-i aşa?! Casele, parcurile, florile, copacii, pǎsǎrile, cerul albastrul, lacul din parc nu existǎ, nu-i aşa?! Dacǎ aş fi putut face mǎcar un gest de împǎcare aş fi putut avea o speranţǎ, dar aşa... Dacǎ m-aş putea gândi mǎcar sǎ fac un gest de împǎcare…
Nici nu ştiu din ce ne-am luat. Din nimic, dar ce mai conteazǎ. Nu sunt în stare sǎ iubesc. Nu se poate ca o femeie pe care am crezut c-o iubesc sǎ-mi parǎ atât de departe. Leila s-a îmbrǎcat şi-şi piaptǎnǎ pǎrul în oglindǎ acum. O fatǎ…
Nu sunt în stare sǎ iubeeeeeesc…..!!!!!!!!!!
Cad în genunchi. Gândul acesta mǎ destramǎ ca o puştoaicǎ ce smulge râzând petalele unei flori galbene ca un soare în aşteptarea febrilǎ a verdictului “mǎ iubeşte – nu mǎ iubeşte”. Bucǎţi mari alunecǎ din mine ca din clǎdirile vechi abandonate în fundǎturi de noapte. Sub ele înfloresc lacrimile ca perlele dezghiocate din învelişul de negru al scoicii. Mǎ caţǎr sǎ le-adun, îmi julesc coatele şi genunchii de marginile ascuţite ale clǎdirii, dar când dau sǎ le cuprind în palmǎ se transformǎ în gâze mici sidefii şi-şi iau zborul. Nici mǎcar lacrimile…
Leila îmi mai aruncǎ peste umǎr o privire îmbibatǎ de milǎ, deschide uşa… Poate acum “iartǎ-mǎ”. Dar buzele îmi sunt pecetluite de ceara unei disperǎri ce s-a întins peste tot şi mi-a blocat toate simţurile. Oasele sunt înţepenite, gândurile, cuvintele.
Leila iese trântind uşa.
N-o sǎ ne mai vedem niciodatǎ. Ştiu!
Îi rǎspund fulgerǎtor cu douǎ cuvinte grele, care îmi sfâşie buzele. Le ating cu limba şi le simt crǎpate. În crǎpǎturi începe sǎ se adune sângele şi gustul lui dulceag şi fad îmi face scârbǎ.
Se învârte ca un fluture de noapte dupǎ ce ai casei au stins lumina în grǎdinǎ, izbind cu capul de geam, un geam invizibil pentru ochii lui orbiţi de strǎlucire. Dǎrâmǎ tot ce atinge, scaune, cǎrţi, ceaşca de cafea, lampa, felia de linişte plinǎ aşezatǎ între pernele de pe care abia ne-am ridicat capetele, gamba piciorului ei stâng, rotund arcuit peste lenjeria rǎvǎşitǎ, înţepenitǎ în retina ochiului meu ca o scobitoare aşezatǎ de Fǎt Frumos sǎ-i ţinǎ simţurile veşnic treze. Leila se opreşte în faţa mea şi mǎ priveşte câteva secunde cu pupilele larg desfǎcute. Mǎ sfâşie cu privirea. Ca o ghearǎ de leu mǎ sfâşie privirea ei. Mǎ înghite cu totul. Îi alunec ca o mǎrgicǎ pe gâtul rotund şi cad pleoscǎind cu zgomot în pântecul fierbinte. Cazanul cu smoalǎ al iadului este pântecul ei. Numai tǎciune, flǎcǎri şi fierbere.
Leila are sânii mici şi sfârcurile aproape transparente, nu-s sâni de femeie. Închid ochii şi-i alung cu dosul palmei ca pe fluturii aşezaţi ciorchine peste îngheţata mea de caise cu sirop de zmeurǎ. Sunt aceiaşi sâni pe care îi adoram, pe care îi înveleam în mângâieri, pe care îi alintam cu abiatingerea buzelor cu cinci minute mai devreme. Leila n-are dreptate. Nu sunt nici nesuferit, nici mincinos, nici ipocrit. Sunt un imbecil. Înghit gesturile ei ca o bandǎ rulantǎ ce carǎ bucǎţile de cǎrbune din miezul pǎmântului pânǎ la gura furnalului. Nemestecate. Pietrificate. Eu însumi capǎt dimensiuni de bandǎ transportoare. Spatele mi s-a îndreptat şi s-a-ntǎrit ca o coalǎ de şmirghel, pumnii strânşi au devenit rotunzi ca rolele, iar capul, capul ǎsta mare şi greu zbârnâie într-una ca un motor rostogolind din rǎsputeri spamuri. Leila stǎ în fund în capǎtul celǎlalt al benzii şi alunecǎ uşor cǎtre gura furnalului încins.
Brusc mǎ împinge într-o parte şi-şi ridicǎ sutienul dintre hainele noastre întinse ca nişte jivine adormite la picioarele patului, pe care îl încheie în grabǎ icnind ca şi cum ar încerca sǎ lege unul cu altul malurile craterului sǎpat pe mijocul camerei de-un cutremur de magnitudine jalnicǎ neînregistrat de nici un seismograf din lume. Ar trebui sǎ alerg şi sǎ-i opresc mâinile, sǎ-i sǎrut degetele, ar trebui sǎ-i umezesc buzele uscate cu buzele mele şi sǎ-i netezesc frǎmântǎrile. Ar trebui sǎ-i sǎrut picioarele şi sǎ-i dezvelesc necuvintele aşteptând cuminţi ca un abur de cafea sub farfuria şezând rotund peste ceaşcǎ.
Mǎ îngrozesc. Încremenirea asta nu poate sǎ însemne decât cǎ n-o iubesc. Cǎ n-o iubesc nici mǎcar cât negru sub unghie. Şi ceea ce e şi mai infricoşǎtor, înseamnǎ cǎ n-am iubit-o niciodatǎ. Gândul mǎ paralizeazǎ. Tot ceea ce am crezut cǎ a fost iubire n-a fost decât o iluzie, o poveste, un vis. N-a fost nicicum realitate. Mǎ simt ca şi cum aş intra într-o altǎ lume. Înapoi în lumea mea aridǎ. Ca-n Matrix. Numai tuburi şi materie hrǎnitoare. Restul nu existǎ, nu-i aşa?! Casele, parcurile, florile, copacii, pǎsǎrile, cerul albastrul, lacul din parc nu existǎ, nu-i aşa?! Dacǎ aş fi putut face mǎcar un gest de împǎcare aş fi putut avea o speranţǎ, dar aşa... Dacǎ m-aş putea gândi mǎcar sǎ fac un gest de împǎcare…
Nici nu ştiu din ce ne-am luat. Din nimic, dar ce mai conteazǎ. Nu sunt în stare sǎ iubesc. Nu se poate ca o femeie pe care am crezut c-o iubesc sǎ-mi parǎ atât de departe. Leila s-a îmbrǎcat şi-şi piaptǎnǎ pǎrul în oglindǎ acum. O fatǎ…
Nu sunt în stare sǎ iubeeeeeesc…..!!!!!!!!!!
Cad în genunchi. Gândul acesta mǎ destramǎ ca o puştoaicǎ ce smulge râzând petalele unei flori galbene ca un soare în aşteptarea febrilǎ a verdictului “mǎ iubeşte – nu mǎ iubeşte”. Bucǎţi mari alunecǎ din mine ca din clǎdirile vechi abandonate în fundǎturi de noapte. Sub ele înfloresc lacrimile ca perlele dezghiocate din învelişul de negru al scoicii. Mǎ caţǎr sǎ le-adun, îmi julesc coatele şi genunchii de marginile ascuţite ale clǎdirii, dar când dau sǎ le cuprind în palmǎ se transformǎ în gâze mici sidefii şi-şi iau zborul. Nici mǎcar lacrimile…
Leila îmi mai aruncǎ peste umǎr o privire îmbibatǎ de milǎ, deschide uşa… Poate acum “iartǎ-mǎ”. Dar buzele îmi sunt pecetluite de ceara unei disperǎri ce s-a întins peste tot şi mi-a blocat toate simţurile. Oasele sunt înţepenite, gândurile, cuvintele.
Leila iese trântind uşa.
N-o sǎ ne mai vedem niciodatǎ. Ştiu!
vineri, 2 octombrie 2009
Balastiera, sau cum a dispǎrut Eleonor Gavrilescu
“Plutonier major Gherghinescu” s-a prezentat el, dar nici numele şi nici gradul sǎu nu s-au încrustat nicicum în memoria locatarilor strânşi la intrarea în scara B a blocului OD14 şi nimeni peste ani nu şi-a amintit numele celui ce a venit sǎ investigheze într-o zi însoritǎ de început de octombrie “crima dintre crizanteme”, cum botezaserǎ locatarii evenimentul. Bǎrbatul masiv îşi fǎcu loc printre oameni şi vorbe şi se apropie de cadavru. Îşi rǎsfrânse apoi buzele într-un gest ce pǎrea a dezveli în egalǎ mǎsurǎ şi scârbǎ şi dezamǎgire şi murmurǎ “e mort de-a binelea”. Apoi îşi deschise agenda neagrǎ şi cam soioasǎ, pe coperta cǎreia coana Vetuţa putu citi fǎrǎ probleme cifrele înscrustate în auriu unu, nouǎ, încǎ o datǎ nouǎ şi apoi şase, îşi privi ceasul Pobeda cu geamul crǎpat într-un colţ şi uşor mǎtuit din cauza vieţii îndelungate şi fǎcu prima însemnare cu pixul BIC galben şi capac albastru: “2 octombrie 2009 ora decesului 11:30”.
- Cine-i? – tunǎ el şi dintr-o datǎ se fǎcu linişte aşa cum nu fusese niciodatǎ la intrarea în scara B a blocului OD14 de pe Aleea Trandafirilor.
- Cine e domne?! Îl cunoaşte cineva pe decedatul? – reluǎ poliţistul cu glas de bariton, scǎrpinându-se cu o mânǎ dupǎ ceafǎ şi privindu-i sever pe toţi cei din jur. Buzele rǎmaseserǎ rǎsfrânte şi uşor încreţite ca o floare de trandafir japonez ceea ce-l fǎcu pe vecinu Ghiţǎ sǎ murmure doar pentru sine “Ce vrea şi umflatu ǎsta buzat? A venit aci sǎ facǎ pe boieru?!”.
- Sigur domnu poliţist! – atacǎ frontal doamna Gica de la nouǎşpe - e Gavrilescu, Eleonor Gavrilescu. Scrie şi pe avizier la foaia de întreţinere. Da e la zi cu plǎţile, sǎ ştiţi.
- A fost, Dumnezeu sǎ-l ierte – murmurǎ de data asta cu glas tare nea Ghiţǎ.
- Dumnezeu sǎ-l ierte - se mai auzirǎ câteva glasuri şoptite din mulţime.
Poliţistul îşi potrivi cascheta uşor mai pe ceafǎ ca sǎ nu-l împiedice în timpul scrisului şi completǎ rândul al doilea de pe pagina în al cǎrei colţ stâng stǎtea scris “sâmbǎtǎ 23 mai 2006” cu cuvintele “decedat: Eleonor Gavrilescu”. Apoi se încumetǎ spre al treilea “cauza decesului…” dar aici se opri. Îl privi lung pe decedat umflându-şi şi mai mult obrajii şi buzele, apoi îşi împinse maxilarul inferior în faţǎ într-un gest de dezarmare. Aşa trecu la rândul al patrulea “martori”.
- Cum te numeşti dumneata? – o întrebǎ pe doamna Gica aflatǎ chiar în faţa sa fǎrǎ sǎ ridice privirea spre ea, în timp ce aceasta rǎspunse fǎrǎ sǎ clipeascǎ.
- Ionescu Georgeta, cincizecişişapte de ani, cǎsǎtoritǎ şi stau la etaju unu, la apartamentu unşpe, geamul ǎla de acolo – arǎtǎ ea cu degetul spre fereastra deschisǎ chiar deasupra capetelor mulţimii.
- Dumneata? – continuǎ poliţistul aruncând bǎrbia spre coana Vetuţa de lângǎ ea şi aşteptând cu pixul aşezat pe hârtie sǎ se pogoare cuvintele.
- Cavalǎ Elisabeta… – se executǎ şi coana Vetuţa.
- Ca ce? o întrerupse poliţistul cu bicul în aer.
- Cavalǎ, adicǎ iapǎ, c-aşa a vrut maicǎ-mea s-o cheme, cǎ la început o chema Piciordeporc de-o strigau toţi "Piftie" – rânji mânzeşte tanti Vasilica miratǎ şi ea de numele de-al doilea al maicǎ-sii. Apoi poliţistul continuǎ interogarea luându-i la rând pe toţi cei strânşi în jurul sǎu şi trecându-le conştiincios numele în agendǎ. La douǎzecişipatru se opri, dǎdu din cap uşor mulţumit şi închise agenda cu zgomot, gest care o fǎcu pe coana Vasilica sǎ tresarǎ de nemulţumire. “Cum?! Asta-i tot?! Pǎi ea n-a apucat sǎ-i spuie decât numele! Şi avea atâtea de spus.” Dar poliţistul nu se depǎrtǎ ci îşi scoase cascheta, îşi sterse cu palma ceafa asudatǎ dar corect frezatǎ şi îşi concentrǎ atenţia asupra rândului trei rǎmas necompletat.
- Cum a ajuns acolo?! – încercǎ el calea cea mai scurtǎ de la apartamentul douǎzeci pânǎ în rǎsadurile cu flori.
Tanti Vasilica ridicǎ douǎ degete ca la şcoalǎ, apoi fǎrǎ sǎ mai aştepte încuviinţarea plutonierului începu sǎ toarne dintr-o suflare.
- Pǎi sǎ vedeţi. Veneam eu de la alimentara, cǎ mi-a spus Maricica de la scara ailaltǎ cǎ a bǎgat pui de Crevedia şi ǎştia e mai ieftini, cǎ Doamne iartǎ-mǎ am ajuns iar ca pe vremea lu bietu Ceauşescu sǎ stǎm la cozi zi şi noapte sǎ mai apucǎm şi noi câte ceva mai ieftin cǎ cu pensiile noastre ce sǎ faci mai întâi, cǎ şi întreţinerea te costǎ şi medicamentele te costǎ şi mâncarea te costǎ şi colac peste pupǎzǎ a mai venit ieri şi domnu administrator cǎ cicǎ sǎ punem izolatie d-aia tehnicǎ la bloc cǎ dǎ statu nu ştiu cât şi sǎ mai punem şi noi câteva milioane, cǎ cicǎ ni-i recuperǎm dupǎ aia din factura de întreţinere, dǎ parcǎ eu dau drumu la calorifer iarna şi pe urmǎ cine ştie când îi mai recuperez eu, cǎ dacǎ mor, uite ca bietul vecinu sǎracu ca era om liniştit şi la locul lui. Apoi tanti Vasilica se opri brusc privind miratǎ în jur ca şi cum ar fi uitat de unde a plecat şi unde vrea sǎ ajungǎ. Plutonierul Gherghinescu a privit-o pe tanti Vasilica la început cu speranţǎ, apoi sprâncenele sale au început sǎ se apropie a-ncruntare, şi s-au apropiat, s-au tot apropiat pânǎ au ajuns sǎ se încaiere una cu alta de rǎmase doar o dungǎ neagrǎ şi groasǎ, nici urmǎ de sprâncene.
- Doamnǎǎǎ… - încercǎ el s-o coboare cu picioarele pe pǎmânt pe tanti Vasilica. Cum ziceaţi cǎ a ajuns acolo?
- A cǎzut de la balcon - dǎdu aceasta rǎspunsul prompt ca şi cum i-ar fi fost fricǎ sǎ nu uite şi de data asta unde trebuie sǎ ajungǎ, apoi liniştitǎ înnodǎ firul discuţiei din capǎtul din care o lǎsase.
- Da sǎ vedeţi, veneam eu cu sacoşele pline de la piaţǎ cǎ pe lângǎ pui mai luasem şi nişte verdeaţǎ sǎ pun la ciorbǎ, nu mare lucru, nişte morcoviori, nişte leuştean, vreo doi pǎstârnaci acolo, nişte pâine şi o sticlǎ de ulei şi apoi… - aici fǎcu o pauzǎ scurtǎ uşor intimidatǎ de sprâncenele intercalate şi întunecate ale plutonierului Gherghinescu, dar continuǎ cu curaj – şi când sǎ intru în scara blocului aud aşaaa ceva ca un troznet, pe urmǎ ceva aşaaa ca un planor şi pe urmǎ ceva aşaaa ca o buturugǎ despicatǎ. Dau sǎ mǎ uit în spate şi când colo îl vǎd pe dǎnsul în flori, cǎ picase exact peste crizantemele lu coana Margareta, cǎ ce rǎu mi-a pǎrut, cǎ abia se prinseserǎ, cǎ de vreo trei ani se chinuie.
- Care va sǎ zicǎ n-aţi vǎzut altceva decât pe decedatul în iarbǎ?! – întrebǎ poliţistul teribil de dezamǎgit de prestaţia doamnei Vasilica ce nu vǎzuse nimic regulamentar, dar avea o gurǎǎǎ cǎ îi fǎcu imediat un asterisc în agendǎ sǎ-şi aducǎ aminte sǎ nu care cumva s-o cheme la secţie.
- Ba daaa… cǎ înainte sǎ aud zgomotu ǎla de buturugǎ despicatǎ, l-am auzit pe ǎla de planor, m-am dat doi paşi înapoi şi l-am vǎzut cum cade. Ca un cofraj de ouǎ cǎdea domnu poliţist, mǎ jur pǎ ce-am mai sfânt. Nu ca omu, ca un cofraj de ouǎ cǎdea.
Plutonierul Gherghinescu începu sǎ-şi scarpine bǎrbia, rasǎ şi aceasta regulamentar şi oftǎ adânc. Urma sǎ aibǎ o investigaţie lungǎ şi complicatǎ. Simtea asta în toţi porii, pânǎ în vârful pǎrului de pe braţe simţea asta.
- Domn plutonier vǎ spunem noi tot, cǎ l-am vǎzut – se înfiriparǎ în faţa tuturor doi bǎtrânei scorţoşi ce semǎnau perfect cu Statler şi Waldorf, moşii din Muppets. Eram acolo pe bancǎ şi jucam un şah cǎnd domnu Gavrilescu a apǎrut la balcon. A curǎţat câteva frunze uscate de la nişte ghivece de flori şi pe urmǎ nici una nici douǎ s-a urcat pe balustradǎ şi s-a aşezat cu fundul pe ea şi cu picioarele în afarǎ. N-a stat mult aşa, cât a fumat o ţigarǎ, pe urmǎ şi-a dat drumul. Da are dreptate coana Vasilica, n-a cǎzut domnule, a plutit. Înţelegi dumneata?! N-a cǎzut ca un ghiveci cu muşcate, a cǎzut aşa ca un ziar d-ǎsta - zise unul din ei, cel cu mustaţa şi cu chelia albe ca zǎpada, agitând în aer un ziar pe care pânǎ atunci îl ţinuse împǎturit sub braţ şi pe care se putea întrezǎri un bust generos şi douǎ picioare lungi cât cele de la bǎtǎtoru de covoare de la scara A, în timp ce celǎlalt mai încruntat şi uşor adus de spate confirma continuu din cap ca un cǎţel din luneta de la maşinǎ.
- Pfiuuu – şuierarǎ buzele plutonierului subţiate ca ţumburucul de la trompetǎ. Apoi plutonierul îi pasǎ agenda şi cascheta lu nea Valentin care era lângǎ el, ceea ce îl fǎcu pe acesta sǎ se umfle în pene de mândrie şi mǎsurǎ apoi cu pasul distanţa de la decedat şi pânǎ la zidul blocului.
- Mda – bombǎni el. Dacǎ era ghiveci cu muşcatǎ trebuia sǎ cadǎ aaaici – continuǎ şi “aici” rǎmase în aer preţ de câteva secunde pânǎ când plutonierul Gherghinescu gǎsi într-unul din buzunare o bucatǎ de cretǎ şi mâzgǎli un X mare exact sub balconul decedatului. Refǎcu cu pasul mǎsurǎtoarea înapoi spre locul impactului şi îi ieşirǎ exact zece paşi ca puţin mai devreme. Privi în sus îngândurat.
- Cu ce se ocupa decedatul? – îşi continuǎ el investigaţia în încercarea de a gǎsi cauzele morţii acestuia.
- Cu nimic! – veni rǎspunsul prompt al coanei Marieta de la parter. Dumneaei ştia tot ce se întâmplǎ în bloc. Când intrǎ şi când iese fiecare, cine vine, la cine vine, cât rǎmane. Stǎtea toata ziulica cu coatele proptite pe pervazul ferestrei şi privea în afarǎ. Dacǎ situaţia o cerea ieşea şi de dupǎ perdea şi urmǎrea traseele cel mai adesea scurte şi clare ale locatarilor şi ale musafirilor lor. Nu urca niciodatǎ scǎrile dar urmǎrea lǎmpile de la lift şi ştia cu precizie unde opreşte şi în plus avea un şaptelea simţ ce îi spunea cu precizie dacǎ individul a intrat chiar pe uşa din faţǎ, dacǎ a dat colţul şi a intrat în apartamentul din stânga sau dacǎ a dat roatǎ prin dreapta şi a intrat în ultimul, cel mai îndepǎrtat.
- Cum cu nimic? – se rǎţoi plutonierul care orişicât era de împotriva celor care nu muncesc şi trǎiesc doar din şmenuri şi şmecherii, nu putea totuşi concepe cǎ decedatul era dintr-ǎia.
- Pǎi da domnu poliţist – explicǎ coana Marieta sǎ înţeleagǎ tot profanu – nu-l vǎz niciodatǎ intrând sau ieşind, la el nu urcǎ nimeni şi nu coboarǎ nimeni, nu spalǎ, nu cântǎ în baie, nu face petreceri, nu ascultǎ radio tare, nu întinde rufe pe balcon, nu pune murǎturi, nu primeşte scrisori, nu vorbeşte, nu respirǎ. Nu face nimic.
Plutonierul Gherghinescu o privi pe coana Marieta pe sub cozorocul caschetei, o cântǎri un pic din priviri şi hotǎrî sǎ încheie investigaţia pentru cǎ radiografia fǎcutǎ de ea pǎrea sǎ fie absolut profesionistǎ iar dumneaei omul potrivit la locul potrivit.
- Ştii ce zic eu domnule? - continuǎ un domn mic şi rotund ca un butoi, îmbrǎcat într-un maieu crǎpat pe ici pe colo care îi acopererea doar o jumǎtate de burtǎ, cea de sus, şi care vântura o mustaţǎ cazonǎ tipicǎ rezerviştilor de cavalerie – eu zic cǎ era d-ǎlaaa…pocǎit, d-ǎlaa, zi sǎ-i zic, adventist d-ǎla dǎ ziua cinşpea. Cǎ prea era ca o umbrǎ.
- Ba eu cred ca era poet – rǎsǎri şi vecina Lucreţia palidǎ şi înaltǎ ca o pǎpǎdie, pentru a se risipi apoi printre palele de vânt.
- Sau poate cǎ o fi fost artist ca ǎia pe care ia batut minerii la Universitate. Cǎ uite are şi plete şi ochelari şi nici nu face nimic – încercǎ şi madam Pleşniţǎ de la şase, care avea în fiecare camerǎ a apartamentului dumisale, inclusiv în baie, câte un afiş format A3 cu domnul Iliescu, iar în dormitor unul chiar cu autograf în original pe care îl obţinuse când fusese la Cotroceni sǎ-i ureze “La mulţi ani!” de ziua dumnealui.
- Madam Pleşniţǎ, hai terminǎ cu prostiile. Vezi-ţi de treburile dumitale – îi taie vorba un bǎrbat vânjos, tuciuriu si mustacios, cu braţul cât barosul şi cu figurǎ de lucrǎtor la cǎile ferate iar madam Pleşniţǎ îşi înghiţi cuvintele nemestecate.
- Da ce, aici numa dumneata ai voie sǎ vorbesti? Ce, dacǎ domnu Iliescu nu mai e preşedinte crezi cǎ….
- Tǎceţiii – zbierǎ plutonierul Gherghinescu. Se poate oameni buni?! Aici facem o anchetǎ, o investigaţie, nu ne batem joc. Apoi îşi aminti cum cǎ rubrica privind cauza decesului a rǎmas necompletatǎ şi încercǎ sǎ direcţioneze discuţia ca-ntr-un scoc cǎtre esenţǎ.
- Cum se poate oare sǎ fi cǎzut aşa ca un carton de ouǎ, la zece metri de zid? – bombǎni plutonierul ca pentru sine, dar suficient de tare cât sǎ-l audǎ şi moş Chiştoacǎ care obosise deja şi moţǎia pe bǎncuţa pe care domnu Dumitrescu o construiese chiar sub fereastra dumisale de la parter.
- O fi vârcolac – veni cona Vetuţa cu o primǎ variantǎ de rǎspuns.
- Sau stafie – completǎ madam Nicolescu seria rǎspunsurilor posibile dar varianta sa stârni dispreţul distinsului auditor cǎci domnul Dumitrescu care şedea chiar lângǎ dânsa pufni pe nas:
- Hai fugi de-aici madam Nicolescu… Chiar aşa…?! Pǎi unde ai mai vǎzut dumneata stafie cu blugi şi tricou d-ǎsta verde ecologic – la care madam Niculescu se fǎcu micǎ şi se retrase încet din primplan.
- O fi fost pisicǎ domnle într-o viaţǎ anterioarǎ, cǎ şi Miţa mea când a sǎrit de la balcon tot aşa a plonjat, ca o paraşutǎ – zise domnişoara Nicoleta zâmbind.
- Ba paraşutǎ eşti tu! Nu vezi cǎ nu te duce capu?! De ce dracu îţi mai rǎceşti gura eu nu înţeleg. Pânǎ şi mâţele se aruncǎ pe geam din cauza ta – rǎbufni un domn înalt şi uscat ca un ghiudem, din blocul de vizavi, care avea de mult ceva de împǎrţit cu domnişoara Nicoleta, cǎ ba împǎrţea, ba despǎrţea şi ce certau ca apucaţii, şi pe urmǎ iar împǎrţeau şi iar despǎrţeau şi se certau ca chiorii.
- O problemǎ nu înţeleg cǎ veni vorba de paraşutǎ – le taie vorba poliţistul privind spre bustul domnişoarei Nicoleta şi ridicând-şi iar cascheta de pe scǎfârlia asudatǎ pentru a se scǎrpina dupǎ ceafǎ – cum de a planat aşaaaa… ca o femeie gonflabilǎ, dilemǎ pe care însǎ nimeni nu îndrǎzni sǎ încerce s-o descurce sau nu fu capabil.
Pentru o vreme se fǎcu linişte. Plutonierul Gherghinescu îşi mângâie bǎrbia şi-şi blestemǎ ziua în care a acceptat sǎ intre în Poliţie. Aşa caz nu mai avusese de la Anul Nou cu vreo zece ani în urmǎ, când un şofer beat intrase cu maşina în benzinǎria din cartier, da nu oprise la pompǎ ci intrase de-a dreptul în clǎdirea benzinǎriei de-au trebuit sǎ dǎrâme şandramaua, altfel n-au putut s-o extragǎ. Şi ǎia dinǎuntru, patru gǎligani, beţi turtǎ toţi, s-au dat jos şi nu şi-au mai adus aminte care trebuie sǎ se urce la volan. Erau plini de sânge da nici unu nu zicea cǎ el ar fi fost şoferul. I-a pus şi la detectoru de minciuni şi tot n-au reuşit sǎ-l identifice. Pǎnǎ la urmǎ a trebuit sǎ treacǎ în hârtii “autor necunoscut” şi aşa a închis dosaru. Da gǎliganii tot au trebuit sǎ plǎteascǎ pagubele.
- Ştiţi ce cred eu? Eu cred cǎ era gol – murmurǎ în cele din urmǎ o puştoaicǎ din spate de tot.
- Cum gol domnişoarǎ?! L-ai vǎzut dumneata gol? Fǎcea orgii în apartament? – ridicǎ sprâncenele plutonierul Gherghinescu vizibil mulţumit de schimbarea de direcţie pe care o realizase anchetarea evenimentului.
- Nu domnule, eu cred cǎ era gol de înlǎuntruri.
Poliţistul îşi dǎdu uşor capul pe spate pentru a încuviinţa dar rǎmase cu el aşa pentru cǎ în timp ce executa manevra îşi dǎdu seama cǎ nu are ce încuviinţa, ba mai mult, constatǎ uşor iritat cǎ vorbele puştoaicei deviau cursul anchetei cǎtre o zonǎ nebuloasǎ care nu avea nimic de-a face cu ordinele şi regulamentele de altfel riguroase şi clare ale poliţiei.
- Ia mai taci tu cǎ numa prostii vǎ învaţǎ pe la şcoale pe acolo – îi dǎdu o mânǎ de ajutor tanti Maria, vecina de deasupra. Cǎ s-a dus de râpǎ şcolile în ziua de azi, cǎ toate stǎ sǎ cazǎ. Pe vremea mea se fǎcea şcoalǎ nu glumǎ, nu ce faceţi voi acuma, cǎ e şcolile pline de drogaţi şi vǎ e gândul numa la sulemeneli şi la… - aici tanti Maria fǎcu o micǎ pauzǎ pentru cǎ pe buze îi aterizase cuvântul sex, dar privind feţele cernite ale celor din jur şi pe cea încruntatǎ a plutonierului Gherghinescu sǎri peste sex şi continuǎ mai paşnic – ţoale, în loc sǎ vǎ fie mintea la învǎţat.
Cuvintele fetei care se retrǎsese speriatǎ şi începu sǎ şuşoteascǎ ceva cu o prietenǎ, i se înşurubarǎ însǎ în minte ca un fasung şi un gând ca un bec de 40 de waţi licǎri în capul mare şi rotund al plutonierului. Exista ceva adevǎr în vorbele fetei, cǎci observase şi el cǎ trupul lui Eleonor Gavrilescu arǎta ca o femeie gonflabilǎ care fâsâie pe la colţuri. Şi nici sânge nu era, asta observase din prima. Şi nici nu zburaserǎ bucǎţi din el cum s-ar fi aşteptat orişicine de la un trup care a coborât pe de-a dreptul şapte etaje. Plutonierul Gavrilescu luǎ decizia sǎ studieze din nou trupul decedatului, de data asta cu mai mare atenţie, aşa cǎ îi dǎdu lu nea Valentin numa cascheta de data asta şi cu pixul bic într-o mânǎ şi cu agenda neagrǎ în cealaltǎ îşi fǎcu loc printre trupurile înghesuite în jurul sǎu îndreptându-se spre locul impactului. Când ieşi însǎ din încercuirea de glasuri rǎmase pironit, agenda îi cǎzu din mâini şi un “auuu…” scurt dar puternic ca la infarct lovi timpanele celor din jur. Toţi îl privirǎ buimaci. Plutonierul era stanǎ de piatrǎ. Nu mişca, nu zicea nimic. În cele din urmǎ ridicǎ un braţ şi arǎtǎ spre decedat care… nu mai era… Încremenirǎ cu toţii şi o linişte ca-n cimitir se lǎsǎ peste mulţime. Chiar aşa era. Cât stǎtuserǎ la taclale în faţa blocului decedatul îşi luase tǎlpǎşiţa. Primul care se dezmetici fu tot plutonierul care dǎdu drumul şi pixului bic şi cu amândouǎ mǎinile se apucǎ sǎ scotoceascǎ prin tufişuri, prin straturile de gladiole, crizanteme, dalii, prin gardul viu, dǎrâmǎ cutia de carton în care locuia Nestor câinele fioros al blocului. Ceilalţi îl urmarǎ şi un furnicar de oameni se împrǎştie cǎutǎnd înfriguraţi trupul celui care fusese Eleonor Gavrilescu.
Doar sus, la balconul de la doi, o copiliţǎ de vreo şase-şapte ani chicotea vǎzǎnd mulţimea ce cǎuta disperatǎ. Îşi duse mâinile pâlnie la gurǎ şi ţipǎ cât putu de tare arǎtând cu mâna spre capǎtul blocului.
- Încolooo – şi apoi vǎzând cǎ o sutǎ de perechi de ochi s-au întors înspre ea continuǎ – l-a luat vântul pe sus şi l-a dus încolo înspre balastierǎ. Şi începu din nou sǎ chicoteascǎ, miratǎ peste mǎsurǎ de nepriceperea serioasǎ a oamenilor mari.
Plutonierul Gherghinescu o privi pe fatǎ cu mâinile în şolduri preţ de câteva secunde, privi apoi florile un piculeţ înclinate din faţa blocului OD14 şi îşi deschise agenda la data de 23 mai 2006 unde scrisese puţin mai devreme cele patru rânduri. Le reciti urmǎrind cu degetul fiecare litera, apoi rupse atent foaia având grijǎ ca desprinderea sǎ se facǎ corect, pe lângǎ cotor, fǎrǎ bucǎţele rǎmase în afarǎ. O mototoli şi o bǎgǎ în buzunar.
- Nebunie colectivǎ – mai apucarǎ sǎ audǎ cei din primele rânduri cuvintele şuierate printre buzele plutonierului Gherghinescu, în timp ce acesta se rǎsucea pe cǎlcâie şi se fǎcea nevǎzut în direcţia opusǎ balastierei.
- Cine-i? – tunǎ el şi dintr-o datǎ se fǎcu linişte aşa cum nu fusese niciodatǎ la intrarea în scara B a blocului OD14 de pe Aleea Trandafirilor.
- Cine e domne?! Îl cunoaşte cineva pe decedatul? – reluǎ poliţistul cu glas de bariton, scǎrpinându-se cu o mânǎ dupǎ ceafǎ şi privindu-i sever pe toţi cei din jur. Buzele rǎmaseserǎ rǎsfrânte şi uşor încreţite ca o floare de trandafir japonez ceea ce-l fǎcu pe vecinu Ghiţǎ sǎ murmure doar pentru sine “Ce vrea şi umflatu ǎsta buzat? A venit aci sǎ facǎ pe boieru?!”.
- Sigur domnu poliţist! – atacǎ frontal doamna Gica de la nouǎşpe - e Gavrilescu, Eleonor Gavrilescu. Scrie şi pe avizier la foaia de întreţinere. Da e la zi cu plǎţile, sǎ ştiţi.
- A fost, Dumnezeu sǎ-l ierte – murmurǎ de data asta cu glas tare nea Ghiţǎ.
- Dumnezeu sǎ-l ierte - se mai auzirǎ câteva glasuri şoptite din mulţime.
Poliţistul îşi potrivi cascheta uşor mai pe ceafǎ ca sǎ nu-l împiedice în timpul scrisului şi completǎ rândul al doilea de pe pagina în al cǎrei colţ stâng stǎtea scris “sâmbǎtǎ 23 mai 2006” cu cuvintele “decedat: Eleonor Gavrilescu”. Apoi se încumetǎ spre al treilea “cauza decesului…” dar aici se opri. Îl privi lung pe decedat umflându-şi şi mai mult obrajii şi buzele, apoi îşi împinse maxilarul inferior în faţǎ într-un gest de dezarmare. Aşa trecu la rândul al patrulea “martori”.
- Cum te numeşti dumneata? – o întrebǎ pe doamna Gica aflatǎ chiar în faţa sa fǎrǎ sǎ ridice privirea spre ea, în timp ce aceasta rǎspunse fǎrǎ sǎ clipeascǎ.
- Ionescu Georgeta, cincizecişişapte de ani, cǎsǎtoritǎ şi stau la etaju unu, la apartamentu unşpe, geamul ǎla de acolo – arǎtǎ ea cu degetul spre fereastra deschisǎ chiar deasupra capetelor mulţimii.
- Dumneata? – continuǎ poliţistul aruncând bǎrbia spre coana Vetuţa de lângǎ ea şi aşteptând cu pixul aşezat pe hârtie sǎ se pogoare cuvintele.
- Cavalǎ Elisabeta… – se executǎ şi coana Vetuţa.
- Ca ce? o întrerupse poliţistul cu bicul în aer.
- Cavalǎ, adicǎ iapǎ, c-aşa a vrut maicǎ-mea s-o cheme, cǎ la început o chema Piciordeporc de-o strigau toţi "Piftie" – rânji mânzeşte tanti Vasilica miratǎ şi ea de numele de-al doilea al maicǎ-sii. Apoi poliţistul continuǎ interogarea luându-i la rând pe toţi cei strânşi în jurul sǎu şi trecându-le conştiincios numele în agendǎ. La douǎzecişipatru se opri, dǎdu din cap uşor mulţumit şi închise agenda cu zgomot, gest care o fǎcu pe coana Vasilica sǎ tresarǎ de nemulţumire. “Cum?! Asta-i tot?! Pǎi ea n-a apucat sǎ-i spuie decât numele! Şi avea atâtea de spus.” Dar poliţistul nu se depǎrtǎ ci îşi scoase cascheta, îşi sterse cu palma ceafa asudatǎ dar corect frezatǎ şi îşi concentrǎ atenţia asupra rândului trei rǎmas necompletat.
- Cum a ajuns acolo?! – încercǎ el calea cea mai scurtǎ de la apartamentul douǎzeci pânǎ în rǎsadurile cu flori.
Tanti Vasilica ridicǎ douǎ degete ca la şcoalǎ, apoi fǎrǎ sǎ mai aştepte încuviinţarea plutonierului începu sǎ toarne dintr-o suflare.
- Pǎi sǎ vedeţi. Veneam eu de la alimentara, cǎ mi-a spus Maricica de la scara ailaltǎ cǎ a bǎgat pui de Crevedia şi ǎştia e mai ieftini, cǎ Doamne iartǎ-mǎ am ajuns iar ca pe vremea lu bietu Ceauşescu sǎ stǎm la cozi zi şi noapte sǎ mai apucǎm şi noi câte ceva mai ieftin cǎ cu pensiile noastre ce sǎ faci mai întâi, cǎ şi întreţinerea te costǎ şi medicamentele te costǎ şi mâncarea te costǎ şi colac peste pupǎzǎ a mai venit ieri şi domnu administrator cǎ cicǎ sǎ punem izolatie d-aia tehnicǎ la bloc cǎ dǎ statu nu ştiu cât şi sǎ mai punem şi noi câteva milioane, cǎ cicǎ ni-i recuperǎm dupǎ aia din factura de întreţinere, dǎ parcǎ eu dau drumu la calorifer iarna şi pe urmǎ cine ştie când îi mai recuperez eu, cǎ dacǎ mor, uite ca bietul vecinu sǎracu ca era om liniştit şi la locul lui. Apoi tanti Vasilica se opri brusc privind miratǎ în jur ca şi cum ar fi uitat de unde a plecat şi unde vrea sǎ ajungǎ. Plutonierul Gherghinescu a privit-o pe tanti Vasilica la început cu speranţǎ, apoi sprâncenele sale au început sǎ se apropie a-ncruntare, şi s-au apropiat, s-au tot apropiat pânǎ au ajuns sǎ se încaiere una cu alta de rǎmase doar o dungǎ neagrǎ şi groasǎ, nici urmǎ de sprâncene.
- Doamnǎǎǎ… - încercǎ el s-o coboare cu picioarele pe pǎmânt pe tanti Vasilica. Cum ziceaţi cǎ a ajuns acolo?
- A cǎzut de la balcon - dǎdu aceasta rǎspunsul prompt ca şi cum i-ar fi fost fricǎ sǎ nu uite şi de data asta unde trebuie sǎ ajungǎ, apoi liniştitǎ înnodǎ firul discuţiei din capǎtul din care o lǎsase.
- Da sǎ vedeţi, veneam eu cu sacoşele pline de la piaţǎ cǎ pe lângǎ pui mai luasem şi nişte verdeaţǎ sǎ pun la ciorbǎ, nu mare lucru, nişte morcoviori, nişte leuştean, vreo doi pǎstârnaci acolo, nişte pâine şi o sticlǎ de ulei şi apoi… - aici fǎcu o pauzǎ scurtǎ uşor intimidatǎ de sprâncenele intercalate şi întunecate ale plutonierului Gherghinescu, dar continuǎ cu curaj – şi când sǎ intru în scara blocului aud aşaaa ceva ca un troznet, pe urmǎ ceva aşaaa ca un planor şi pe urmǎ ceva aşaaa ca o buturugǎ despicatǎ. Dau sǎ mǎ uit în spate şi când colo îl vǎd pe dǎnsul în flori, cǎ picase exact peste crizantemele lu coana Margareta, cǎ ce rǎu mi-a pǎrut, cǎ abia se prinseserǎ, cǎ de vreo trei ani se chinuie.
- Care va sǎ zicǎ n-aţi vǎzut altceva decât pe decedatul în iarbǎ?! – întrebǎ poliţistul teribil de dezamǎgit de prestaţia doamnei Vasilica ce nu vǎzuse nimic regulamentar, dar avea o gurǎǎǎ cǎ îi fǎcu imediat un asterisc în agendǎ sǎ-şi aducǎ aminte sǎ nu care cumva s-o cheme la secţie.
- Ba daaa… cǎ înainte sǎ aud zgomotu ǎla de buturugǎ despicatǎ, l-am auzit pe ǎla de planor, m-am dat doi paşi înapoi şi l-am vǎzut cum cade. Ca un cofraj de ouǎ cǎdea domnu poliţist, mǎ jur pǎ ce-am mai sfânt. Nu ca omu, ca un cofraj de ouǎ cǎdea.
Plutonierul Gherghinescu începu sǎ-şi scarpine bǎrbia, rasǎ şi aceasta regulamentar şi oftǎ adânc. Urma sǎ aibǎ o investigaţie lungǎ şi complicatǎ. Simtea asta în toţi porii, pânǎ în vârful pǎrului de pe braţe simţea asta.
- Domn plutonier vǎ spunem noi tot, cǎ l-am vǎzut – se înfiriparǎ în faţa tuturor doi bǎtrânei scorţoşi ce semǎnau perfect cu Statler şi Waldorf, moşii din Muppets. Eram acolo pe bancǎ şi jucam un şah cǎnd domnu Gavrilescu a apǎrut la balcon. A curǎţat câteva frunze uscate de la nişte ghivece de flori şi pe urmǎ nici una nici douǎ s-a urcat pe balustradǎ şi s-a aşezat cu fundul pe ea şi cu picioarele în afarǎ. N-a stat mult aşa, cât a fumat o ţigarǎ, pe urmǎ şi-a dat drumul. Da are dreptate coana Vasilica, n-a cǎzut domnule, a plutit. Înţelegi dumneata?! N-a cǎzut ca un ghiveci cu muşcate, a cǎzut aşa ca un ziar d-ǎsta - zise unul din ei, cel cu mustaţa şi cu chelia albe ca zǎpada, agitând în aer un ziar pe care pânǎ atunci îl ţinuse împǎturit sub braţ şi pe care se putea întrezǎri un bust generos şi douǎ picioare lungi cât cele de la bǎtǎtoru de covoare de la scara A, în timp ce celǎlalt mai încruntat şi uşor adus de spate confirma continuu din cap ca un cǎţel din luneta de la maşinǎ.
- Pfiuuu – şuierarǎ buzele plutonierului subţiate ca ţumburucul de la trompetǎ. Apoi plutonierul îi pasǎ agenda şi cascheta lu nea Valentin care era lângǎ el, ceea ce îl fǎcu pe acesta sǎ se umfle în pene de mândrie şi mǎsurǎ apoi cu pasul distanţa de la decedat şi pânǎ la zidul blocului.
- Mda – bombǎni el. Dacǎ era ghiveci cu muşcatǎ trebuia sǎ cadǎ aaaici – continuǎ şi “aici” rǎmase în aer preţ de câteva secunde pânǎ când plutonierul Gherghinescu gǎsi într-unul din buzunare o bucatǎ de cretǎ şi mâzgǎli un X mare exact sub balconul decedatului. Refǎcu cu pasul mǎsurǎtoarea înapoi spre locul impactului şi îi ieşirǎ exact zece paşi ca puţin mai devreme. Privi în sus îngândurat.
- Cu ce se ocupa decedatul? – îşi continuǎ el investigaţia în încercarea de a gǎsi cauzele morţii acestuia.
- Cu nimic! – veni rǎspunsul prompt al coanei Marieta de la parter. Dumneaei ştia tot ce se întâmplǎ în bloc. Când intrǎ şi când iese fiecare, cine vine, la cine vine, cât rǎmane. Stǎtea toata ziulica cu coatele proptite pe pervazul ferestrei şi privea în afarǎ. Dacǎ situaţia o cerea ieşea şi de dupǎ perdea şi urmǎrea traseele cel mai adesea scurte şi clare ale locatarilor şi ale musafirilor lor. Nu urca niciodatǎ scǎrile dar urmǎrea lǎmpile de la lift şi ştia cu precizie unde opreşte şi în plus avea un şaptelea simţ ce îi spunea cu precizie dacǎ individul a intrat chiar pe uşa din faţǎ, dacǎ a dat colţul şi a intrat în apartamentul din stânga sau dacǎ a dat roatǎ prin dreapta şi a intrat în ultimul, cel mai îndepǎrtat.
- Cum cu nimic? – se rǎţoi plutonierul care orişicât era de împotriva celor care nu muncesc şi trǎiesc doar din şmenuri şi şmecherii, nu putea totuşi concepe cǎ decedatul era dintr-ǎia.
- Pǎi da domnu poliţist – explicǎ coana Marieta sǎ înţeleagǎ tot profanu – nu-l vǎz niciodatǎ intrând sau ieşind, la el nu urcǎ nimeni şi nu coboarǎ nimeni, nu spalǎ, nu cântǎ în baie, nu face petreceri, nu ascultǎ radio tare, nu întinde rufe pe balcon, nu pune murǎturi, nu primeşte scrisori, nu vorbeşte, nu respirǎ. Nu face nimic.
Plutonierul Gherghinescu o privi pe coana Marieta pe sub cozorocul caschetei, o cântǎri un pic din priviri şi hotǎrî sǎ încheie investigaţia pentru cǎ radiografia fǎcutǎ de ea pǎrea sǎ fie absolut profesionistǎ iar dumneaei omul potrivit la locul potrivit.
- Ştii ce zic eu domnule? - continuǎ un domn mic şi rotund ca un butoi, îmbrǎcat într-un maieu crǎpat pe ici pe colo care îi acopererea doar o jumǎtate de burtǎ, cea de sus, şi care vântura o mustaţǎ cazonǎ tipicǎ rezerviştilor de cavalerie – eu zic cǎ era d-ǎlaaa…pocǎit, d-ǎlaa, zi sǎ-i zic, adventist d-ǎla dǎ ziua cinşpea. Cǎ prea era ca o umbrǎ.
- Ba eu cred ca era poet – rǎsǎri şi vecina Lucreţia palidǎ şi înaltǎ ca o pǎpǎdie, pentru a se risipi apoi printre palele de vânt.
- Sau poate cǎ o fi fost artist ca ǎia pe care ia batut minerii la Universitate. Cǎ uite are şi plete şi ochelari şi nici nu face nimic – încercǎ şi madam Pleşniţǎ de la şase, care avea în fiecare camerǎ a apartamentului dumisale, inclusiv în baie, câte un afiş format A3 cu domnul Iliescu, iar în dormitor unul chiar cu autograf în original pe care îl obţinuse când fusese la Cotroceni sǎ-i ureze “La mulţi ani!” de ziua dumnealui.
- Madam Pleşniţǎ, hai terminǎ cu prostiile. Vezi-ţi de treburile dumitale – îi taie vorba un bǎrbat vânjos, tuciuriu si mustacios, cu braţul cât barosul şi cu figurǎ de lucrǎtor la cǎile ferate iar madam Pleşniţǎ îşi înghiţi cuvintele nemestecate.
- Da ce, aici numa dumneata ai voie sǎ vorbesti? Ce, dacǎ domnu Iliescu nu mai e preşedinte crezi cǎ….
- Tǎceţiii – zbierǎ plutonierul Gherghinescu. Se poate oameni buni?! Aici facem o anchetǎ, o investigaţie, nu ne batem joc. Apoi îşi aminti cum cǎ rubrica privind cauza decesului a rǎmas necompletatǎ şi încercǎ sǎ direcţioneze discuţia ca-ntr-un scoc cǎtre esenţǎ.
- Cum se poate oare sǎ fi cǎzut aşa ca un carton de ouǎ, la zece metri de zid? – bombǎni plutonierul ca pentru sine, dar suficient de tare cât sǎ-l audǎ şi moş Chiştoacǎ care obosise deja şi moţǎia pe bǎncuţa pe care domnu Dumitrescu o construiese chiar sub fereastra dumisale de la parter.
- O fi vârcolac – veni cona Vetuţa cu o primǎ variantǎ de rǎspuns.
- Sau stafie – completǎ madam Nicolescu seria rǎspunsurilor posibile dar varianta sa stârni dispreţul distinsului auditor cǎci domnul Dumitrescu care şedea chiar lângǎ dânsa pufni pe nas:
- Hai fugi de-aici madam Nicolescu… Chiar aşa…?! Pǎi unde ai mai vǎzut dumneata stafie cu blugi şi tricou d-ǎsta verde ecologic – la care madam Niculescu se fǎcu micǎ şi se retrase încet din primplan.
- O fi fost pisicǎ domnle într-o viaţǎ anterioarǎ, cǎ şi Miţa mea când a sǎrit de la balcon tot aşa a plonjat, ca o paraşutǎ – zise domnişoara Nicoleta zâmbind.
- Ba paraşutǎ eşti tu! Nu vezi cǎ nu te duce capu?! De ce dracu îţi mai rǎceşti gura eu nu înţeleg. Pânǎ şi mâţele se aruncǎ pe geam din cauza ta – rǎbufni un domn înalt şi uscat ca un ghiudem, din blocul de vizavi, care avea de mult ceva de împǎrţit cu domnişoara Nicoleta, cǎ ba împǎrţea, ba despǎrţea şi ce certau ca apucaţii, şi pe urmǎ iar împǎrţeau şi iar despǎrţeau şi se certau ca chiorii.
- O problemǎ nu înţeleg cǎ veni vorba de paraşutǎ – le taie vorba poliţistul privind spre bustul domnişoarei Nicoleta şi ridicând-şi iar cascheta de pe scǎfârlia asudatǎ pentru a se scǎrpina dupǎ ceafǎ – cum de a planat aşaaaa… ca o femeie gonflabilǎ, dilemǎ pe care însǎ nimeni nu îndrǎzni sǎ încerce s-o descurce sau nu fu capabil.
Pentru o vreme se fǎcu linişte. Plutonierul Gherghinescu îşi mângâie bǎrbia şi-şi blestemǎ ziua în care a acceptat sǎ intre în Poliţie. Aşa caz nu mai avusese de la Anul Nou cu vreo zece ani în urmǎ, când un şofer beat intrase cu maşina în benzinǎria din cartier, da nu oprise la pompǎ ci intrase de-a dreptul în clǎdirea benzinǎriei de-au trebuit sǎ dǎrâme şandramaua, altfel n-au putut s-o extragǎ. Şi ǎia dinǎuntru, patru gǎligani, beţi turtǎ toţi, s-au dat jos şi nu şi-au mai adus aminte care trebuie sǎ se urce la volan. Erau plini de sânge da nici unu nu zicea cǎ el ar fi fost şoferul. I-a pus şi la detectoru de minciuni şi tot n-au reuşit sǎ-l identifice. Pǎnǎ la urmǎ a trebuit sǎ treacǎ în hârtii “autor necunoscut” şi aşa a închis dosaru. Da gǎliganii tot au trebuit sǎ plǎteascǎ pagubele.
- Ştiţi ce cred eu? Eu cred cǎ era gol – murmurǎ în cele din urmǎ o puştoaicǎ din spate de tot.
- Cum gol domnişoarǎ?! L-ai vǎzut dumneata gol? Fǎcea orgii în apartament? – ridicǎ sprâncenele plutonierul Gherghinescu vizibil mulţumit de schimbarea de direcţie pe care o realizase anchetarea evenimentului.
- Nu domnule, eu cred cǎ era gol de înlǎuntruri.
Poliţistul îşi dǎdu uşor capul pe spate pentru a încuviinţa dar rǎmase cu el aşa pentru cǎ în timp ce executa manevra îşi dǎdu seama cǎ nu are ce încuviinţa, ba mai mult, constatǎ uşor iritat cǎ vorbele puştoaicei deviau cursul anchetei cǎtre o zonǎ nebuloasǎ care nu avea nimic de-a face cu ordinele şi regulamentele de altfel riguroase şi clare ale poliţiei.
- Ia mai taci tu cǎ numa prostii vǎ învaţǎ pe la şcoale pe acolo – îi dǎdu o mânǎ de ajutor tanti Maria, vecina de deasupra. Cǎ s-a dus de râpǎ şcolile în ziua de azi, cǎ toate stǎ sǎ cazǎ. Pe vremea mea se fǎcea şcoalǎ nu glumǎ, nu ce faceţi voi acuma, cǎ e şcolile pline de drogaţi şi vǎ e gândul numa la sulemeneli şi la… - aici tanti Maria fǎcu o micǎ pauzǎ pentru cǎ pe buze îi aterizase cuvântul sex, dar privind feţele cernite ale celor din jur şi pe cea încruntatǎ a plutonierului Gherghinescu sǎri peste sex şi continuǎ mai paşnic – ţoale, în loc sǎ vǎ fie mintea la învǎţat.
Cuvintele fetei care se retrǎsese speriatǎ şi începu sǎ şuşoteascǎ ceva cu o prietenǎ, i se înşurubarǎ însǎ în minte ca un fasung şi un gând ca un bec de 40 de waţi licǎri în capul mare şi rotund al plutonierului. Exista ceva adevǎr în vorbele fetei, cǎci observase şi el cǎ trupul lui Eleonor Gavrilescu arǎta ca o femeie gonflabilǎ care fâsâie pe la colţuri. Şi nici sânge nu era, asta observase din prima. Şi nici nu zburaserǎ bucǎţi din el cum s-ar fi aşteptat orişicine de la un trup care a coborât pe de-a dreptul şapte etaje. Plutonierul Gavrilescu luǎ decizia sǎ studieze din nou trupul decedatului, de data asta cu mai mare atenţie, aşa cǎ îi dǎdu lu nea Valentin numa cascheta de data asta şi cu pixul bic într-o mânǎ şi cu agenda neagrǎ în cealaltǎ îşi fǎcu loc printre trupurile înghesuite în jurul sǎu îndreptându-se spre locul impactului. Când ieşi însǎ din încercuirea de glasuri rǎmase pironit, agenda îi cǎzu din mâini şi un “auuu…” scurt dar puternic ca la infarct lovi timpanele celor din jur. Toţi îl privirǎ buimaci. Plutonierul era stanǎ de piatrǎ. Nu mişca, nu zicea nimic. În cele din urmǎ ridicǎ un braţ şi arǎtǎ spre decedat care… nu mai era… Încremenirǎ cu toţii şi o linişte ca-n cimitir se lǎsǎ peste mulţime. Chiar aşa era. Cât stǎtuserǎ la taclale în faţa blocului decedatul îşi luase tǎlpǎşiţa. Primul care se dezmetici fu tot plutonierul care dǎdu drumul şi pixului bic şi cu amândouǎ mǎinile se apucǎ sǎ scotoceascǎ prin tufişuri, prin straturile de gladiole, crizanteme, dalii, prin gardul viu, dǎrâmǎ cutia de carton în care locuia Nestor câinele fioros al blocului. Ceilalţi îl urmarǎ şi un furnicar de oameni se împrǎştie cǎutǎnd înfriguraţi trupul celui care fusese Eleonor Gavrilescu.
Doar sus, la balconul de la doi, o copiliţǎ de vreo şase-şapte ani chicotea vǎzǎnd mulţimea ce cǎuta disperatǎ. Îşi duse mâinile pâlnie la gurǎ şi ţipǎ cât putu de tare arǎtând cu mâna spre capǎtul blocului.
- Încolooo – şi apoi vǎzând cǎ o sutǎ de perechi de ochi s-au întors înspre ea continuǎ – l-a luat vântul pe sus şi l-a dus încolo înspre balastierǎ. Şi începu din nou sǎ chicoteascǎ, miratǎ peste mǎsurǎ de nepriceperea serioasǎ a oamenilor mari.
Plutonierul Gherghinescu o privi pe fatǎ cu mâinile în şolduri preţ de câteva secunde, privi apoi florile un piculeţ înclinate din faţa blocului OD14 şi îşi deschise agenda la data de 23 mai 2006 unde scrisese puţin mai devreme cele patru rânduri. Le reciti urmǎrind cu degetul fiecare litera, apoi rupse atent foaia având grijǎ ca desprinderea sǎ se facǎ corect, pe lângǎ cotor, fǎrǎ bucǎţele rǎmase în afarǎ. O mototoli şi o bǎgǎ în buzunar.
- Nebunie colectivǎ – mai apucarǎ sǎ audǎ cei din primele rânduri cuvintele şuierate printre buzele plutonierului Gherghinescu, în timp ce acesta se rǎsucea pe cǎlcâie şi se fǎcea nevǎzut în direcţia opusǎ balastierei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)