sâmbătă, 3 decembrie 2016

semaforul

în orașul nostru există un singur semafor, în centru lângă brutăria lui Bujor; și mașini sunt puține; semaforul de lângă brutăria lui Bujor e tot timpul verde strălucitor; doar când se apropie câte o șoferiță începe să clipească roșu peltic umezindu-și buzele în picături prelinse de la ultima ploaie pe rotundul perfect, așa într-o doară, ca și cum tocmai și-ar aminti că există; atunci ele iau piciorul de pe pedală, își domolesc ritmul mersului și-și lipesc ochii de el, îndreptându-și spatele într-o relaxare de mâță însingurată lângă ghemul de lână
el le privește de sus și ochiul cel mare începe să clipească din ce în ce mai repede ațintind prin parbriz genunchii lor dezgoliți; uuu… ca niște pui de vrabie-n cuib scot capul genunchii lor dezgoliți de sub fusta parcă anume făcută să se ridice peste frunți căutătoare, când mâna se pleacă să ducă maneta schimbătorului la punctul mort, complet mort; nu și ochiul lui, ochiul lui rămâne deschis larg și roșu, din ce în ce mai roșu, roșu strălucitor ca și cum doi sori ar exista în același timp deasupra parbrizului, unul galben un pic mai la stânga și unul roșu în dreapta, imediat peste bordura trotuarului, cel roșu desigur mult mai luminos
iar ele rămân așa cu privirea fixată pe trupul lui subțire și își descalță pantofii cu toc ascuțit, l-ar purta și mai ascuțit ca piciorul să pară mai zvelt și arcuirea gambei mai amplă, dar le împiedică la șofat, își freamătă degetele rapid, apoi și le plimbă înmănușate-n mătase de-a lungul buzei reci a pedalei ca și cum le-ar plimba pe conturul bărbiei lui, de sus, din dreptul tâmplei, pănă dincolo în maisusul obrazului, ca să treacă mai repede timpul își spun, deși știu foarte bine că nu e așa și că el le atrage ca un magnet, altfel nu s-ar înfierbânta în halul ăsta și nici nu ar deschide, ca să se mai răcorească, fereastra și nasturii de sus ai bluzei străvezii, sub care sânii tresaltă ca o pereche de porumbei rotindu-se între gratii fragile, aranjându-i apoi atentă în oglindă reverele
plictisite și singure, mințile sunt cu totul plecate, mâinile alunecă de-a lungul coapselor mângâind stofa subtire, o dată și încă o dată și încă și încă, până când, pe neașteptate, degetele ating în locul pânzei pielea fierbinte și gândurile coboară înapoi pe banchetă, se ghemuiesc în cutiuța pentru paharul de cafea și degetele caută, abia acum încep să caute tresăririle nespuse ale pielii fierbinți, iar căutarea nu-i fără pravăț, căci dorințele degetelor se îngemănează cu vibrația pielii și ele rămân așa înțepenite în afară ca într-un cub de gheață fierbinte, dar lunecă lent și viermuit înlăuntru, întâi prin braț, apoi prin umăr, făcând un ocol mic prin stomac, până în creștet unde ciocăne ușor în cutia craniană care reverberează la fiecare atingere răspândind-o în mii de alte atingeri întoarse, suprapuse peste cele de-alături, peste cele ce vin, multe, grozav de multe, fierbinți, ascuțite, mărunte, ca un foc de artificii
ele își trec răscolite degetul peste buze, la început abia atingându-le întredeschiderea, ca și cum ar vrea să șteargă urma unui cuvânt nerostit, apoi lung, căutându-le, de la un capăt la altul și înapoi, îmbujorarea și gura se desface ca o regină a nopții abia deșteptată, buzele se desprind umede delicate petale, degetul alunecă repede, respirația și mai repede, se întrec, se ciocnesc încercând să treacă unul pe lângă altul, totu-i vârtej și nebunie și vipie-i
bărbații trag cu ochiul geloși la freamătul dinăuntru și ochii lor hămesiți se târăsc prin crăpătura ferestrei în care decolteele oftează adânc după aer, dar nu-și opresc pasul căci știu foarte bine că în orașul nostru există doar un singur semafor, în centru lângă brutăria lui Bujor și semaforul de lângă brutăria lui Bujor e tot timpul verde strălucitor, doar când se apropie câte o soferiță începe să clipească în roșu peltic umezindu-și buzele și ele trebuie să oprească neapărat și să-l aștepte cuminți…
apoi se face iar verde!

joi, 1 decembrie 2016

ziua ca o vrabie pe pervaz

am deschis fereastra apoi m-am vârât înapoi sub așternut
mijea lumina și era frig
ziua s-a așezat pe pervaz ca o vrabie
ciugulind din noaptea prelinsă printre crăpăturile tocului
avea trupul subțire și străveziu
i se vedeau oasele ca un pumn de dorințe subțiri
nu, nu, nu intra încă
i-am spus acoperindu-mi cu grijă conturul
vrabia mi-a privit
pe obrazul stâng cu un zâmbet
iar pe cel drept cu o suspiciune
ascunzirea sub pătură ca o lacrimă suspendată
între ochiul fremătând acumul
și palma culegând neliniști
n-ai putea să te duci și să vii înapoi mâine
am întrebat cu jumătate de gură
și ziua și-a desfăcut aripile
lăsând inima-mi să tresară asupra zborului
pasărea avea în cioc fărâme de soare
dar penele îi erau cenușii ca ale oricărei vrăbii
eu am întrebat-o tăcut
de ce ai vrabie ciocul aurit și penele cenușii
ea imediat mi-a răspuns
ca să mă petreci mai bine
m-am uitat lung și aripile păsării au început să se înfoaie
din ce în ce mai mult ca un curcan trufaș se înfoia vrabia
împlinindu-se tot mai mult și mai mult
până a devenit copac rămuros
acoperind cu ramurile-i înfrunzite fereastra
și dezvelind noaptea

marți, 29 noiembrie 2016

atingere

căuș de palmă-ți sunt
ca scoica
perlei ce se naște

joi, 24 noiembrie 2016

mic manual de mestecănire

nu e ușor să fii mesteacăn
dar asta aduce nemăsurabile bucurii
să fii alb și aparentnepăsător
e doar una din ele

pentru a ajunge mesteacăn
trebuie să stai nemișcat într-un picior
până ți se-nfioară pielea în crestături zgrunțuroase
să-ți lasi gândurile să înfrunzească
și să le crească vrăbii
să înveți să asculți și să taci
mai adânc decât marea

dacă toate astea ți-au ieșit din prima
urmează să scurmi cu călcâiul
în grămada de vise nedezvelite
lăsând să ți se cufunde trunchiul până la șold
pentru a-și depune rădăcini
ca țestoasele din galapagos
și să-ți lași capul pe spate până când ochii
alunecă în spirală îndărăt
născând priviri noduroase la fiecare clipire

în fine dacă totul a mers strună
iar pielea și privirile
au căpătat străluciri albicioase
și interiorul a început să geamă ușor ca un cântec
sub fiece adiere de vânt
mesteacăne-te să stea!

alinări

aripile tale
poteci
spre un alt fel de zbor

luni, 14 noiembrie 2016

shhht

iubito avem o problemă
ți-am șoptit picotit la ureche
vecinii de scară
se plâng că mmmurile tale
li se strecoară noaptea pe sub ușă
ca niște șerpi cenușii
și umplu toate vasele de sticlă
cu o licoare roșînchis
răspândind arome de shiraz
care-i îmbată și-i adorm
înainte să se trezească

shhht, culcă-te la loc, mi-ai răspuns
căutându-mi cu buzele liniștea
ai uitat că locuim într-o scoică?!

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Rotund

Împinge, împinge...
pufff... pufff... pufff...
gâfâia lângă mine asistenta cu bonetă albă și bucle platinate
hai încă un pic, împinge și respiră adânc
hai, pufff... pufff... pufff...
Se vede capul rotund ca un G
și o bucată de zâmbet
șușoteau glasurile vibrânde
Eu îmi roteam ochii împrejur
cineva îmi ținea strâns obrajii și palmele
soarele era la locul lui agățat de-o dimineață subțire
ca o altiță șăgalnică pe o ie sălbatec de albă
iar luna își mijea ochii către miazănoapte
scuturându-și pletele îndărăt peste umeri
și atunci?!
Haide acum, încă un pic,
încă un mic efort
zămislirea nu-i niciodată ușoară
șoptea părintește cineva mai din spate

Apoi dintr-o dată tăcere
niciun scâncet, nicio suflare, doar o liniște lungă
și asistenta cu bonetă albă și bucle platinate
oftând din rărunchi
atât, doar un gând ca o mărgică pitică?!