marți, 12 martie 2024

Băieții răi se trezesc târziu, băieții buni niciodată

Doamna Lo privi lung înspre tânărul care trecea pe plajă prin fața sa. Avea o placă de surfing sub braț și înainta grăbit înspre valuri. Fără nicio grijă părea chipul său zâmbitor pe care-l zări preț de-o clipă. Era bine făcut, avea corpul atletic, cu mușchii frumos profilați prin costumul din neopren negru cu dungi albastre, având mânecile scurte și fiind terminat deasupra genunchilor. Razele soarelui păreau că s-au încurcat în chica-i blondă ca un balot de paie răzvrătite și se zbuciumă fără succes să iasă din prinsoare. Privirea doamnei Lo rătăcește peste trupul perfect, cum numai tinerețea știe să sculpteze. Pielea îi este bronzată și lucește în lumină, ca a unei salamandre așteptând gâzele cu gura deschisă. Trebuie că are mare trecere la fete, gândi doamna Lo și privirea i se aprinse pe dată, ochii deveniră mai mari, sprâncenele urcară de-un deget peste frunte, în timp ce obrajii prinseră a se rotunji și a se rumeni ușor ca două plăcinte în cuptor. Pe buze îi răsari imediat un zâmbet care se întinse lasciv dintr-un capăt la celălalt, ca o Maja peste canapeaua plină de perne moi, așteptându-l pe Francisco José de Goya y Lucientes.  Tânărul nu avea mai mult de 19 ani și doamna Lo se gândi că pare mai voinic decât îi e vârsta. Avea spatele lat, brațele puternice și picioarele bine înfipte în pământ. De fapt avea numai 18 ani, șapte luni și douăsprezece zile. Doamna Lo știa asta foarte precis, căci era fiul său.  
Se ridică de-o palmă, își fixă mai bine scaunul pliant în nisip pentru un mai bun echilibru, apoi se reașeză și privi spre bărbatul care stătea alături pe un scaun pliant identic cu al său. Îmbătrânise. Câteva crevase ușor adâncite îi traversau obrajii, în timp ce pielea de sub ochi coborâse ca o lacrimă uriașă plânsă pe dinăuntru. Firele de păr alb invadaseră șatenul și sclipeau în soare ca fibrele de mătase meșteșugit întrepătrunse printre cele de lână într-o vestă exotică de damă. Nu fusese niciodată un bărbat frumos, gândi doamna Lo, dar era unul la brațul căruia nu te-ai fi simțit stânjenită ieșind pe bulevard. Avea ochii închiși și îndreptați în direcția soarelui, de parcă ar fi încercat să-i culeagă ciorchinii grei și să-i strângă pe pleoape, așa cum sătenii strâng toamna strugurii în coșurile adânci de nuiele. Stătea cu picioarele ușor depărtate și revărsate peste nisip ca două ramuri de măslin vlăguite, vlăguite de viată, gândi doamna Lo, în timp ce mâinile îi erau atent așezate pe brațele scaunului, cu antebrațele ușor răsucite astfel încât razele soarelui să cadă peste venele strecurându-se febril de sub podurile palmelor. Nici un mușchi nu-i mișca. Doamna Lo zâmbi. Atâta liniște și atâta relaxare în trupul și în sufletul acesta. Un pic îi era necaz, căci bărbatul părea că nu vrea să împărtășească cu nimeni nici liniștea și nici relaxarea. Niciodată nu păruse că vrea să le împartă cu altcineva, ba mai mult, încercase mereu să smulgă și liniștea și împăcarea din dejurîmprejur și să le adune acolo, înăuntru, cum adună veverițele alunele când se  pregătesc pentru iarnă. 
Mult după ce proprietara sa întorsese capul pentru a privi din nou marea, zâmbetul doamnei Lo rămăsese aninat într-un colț al buzei și părea să nu se lase dus. Stropit permanent cu albastru, alunecă în cele din urmă topit în nisip și dispăru printre grăunții aurii. Tânărul se pierduse în valurile mari și doamna Lo nu-l mai putea vedea. În schimb, închizând ochii, un alt tânăr aidoma primului trecu prin lăuntrul privirilor sale. Și acesta avea părul blond ca un balot de paie răzvrătite, trupul bine făcut și ars de soare. Ținea o placă de surfing sub braț și încerca să se cațăre pe niște stânci. Picioarele umede alunecau pe roca potrivnică, în timp ce palmele, deși puternice, nu puteau prinde colțurile ascuțite ce se îndoiau ca niște animale de plastic. Pusese placa jos lângă el și încerca să înainteze puțin câte puțin, dar cu cât urca câte o treaptă, cu atât părea că se afundă mai mult. Nu-și mai simțea degetele rașchetate de piatra dură, iar genunchii se juliseră și pârâiașe mici de sânge alunecau pe pulpe, amestecându-se cu apa sărată. În capul doamnei Lo o mulțime de imagini se rostogoliră una după alta, ca și cum aparatul vechi care proiecta filmul s-ar fi gripat și viteza de rulare ar fi scăzut aproape de zero, astfel încât nu mai înfățișa un film în mișcare, ci o alternanță de imagini disparate, statice, dar venind și plecând rapid, una după alta. Abia atunci, privind imaginile acelea, înțelese că ea era cea care îl apăsa pe creștet și de aceea tânărul nu putea să mai urce. Așa că încetă s-o mai facă, iar el prinse a se cățăra printre bucățile mari de stâncă ca o capră neagră, până când capul său bălai se iți din nisip. De cum îl zări doamna Lo îl acoperi degrabă cu marginea rochiei de vară cu flori multicolore care se balansa pe brațul scaunului. N-ar fi vrut ca bărbatul care stătea alături pe un scaun identic cu al său să-l zărească. Zâmbetul îi reveni pe buze, se aciui într-un colț, apoi se întinse de-a lungul, se adună în crăpătura buzelor unde i se păru prea îngust, pentru a se ghemui iar în celălalt colț. Nu-și găsea nicicum locul. Doamna Lo încercă să așeze zâmbetul șăgalnic la locul său, dar nu izbândi nici dânsa. 
Dacă cineva ar fi stat aproape, foarte aproape, chiar față în față cu doamna Lo, ar fi constatat că cele trei zâmbete, deși senine toate, erau complet diferite. Primul era un zâmbet dulce-vrăjit, așa cum ai zâmbi atunci când primești o cană mare cu ciocolată fierbinte într-o zi geroasă de iarnă. Era un zâmbet mândru și împlinitor, care revărsa în suflet multă căldură. Al doilea era un unul liniștitor, cuminte, odihnitor, ca o zi însorită la marginea mării. Și acesta aducea în suflet căldură, dar un alt fel de căldură, nu aceea a unei căni de ciocolată fierbinte care se răspândește în trupul înghețat, ci al unei pături care-ți căptușește înlăuntrul ținând frigul afară. În fine, al treilea zâmbet i-ar fi dat cel mai mult de furcă celui ce ar fi privit cu atenție chipul doamnei Lo. Căci era un amestec de dorință, de păcat, de durere, de iertare și de uitare. Oscila între o tristețe iremediabilă, ca o toamnă nesfârșită, pe de o parte și o arzândă trăire, din aceea care nu te lasă nici măcar să te așezi, că-ți arde pe dată măruntaiele de-o faci, pe de altă parte. Nimeni n-ar fi reușit să explice suficient de precis cum se poate citi acest din urmă zâmbet de pe fața doamnei Lo. Nici chiar ea, căci gândurile se rostogoleau unul peste altul, fiecare acoperindu-l pe cel dinainte fără ca acesta să apuce să capete un contur precis, asemeni valurilor uriașe încălecate de surferi nu departe.   
Întotdeauna s-a întrebat, dacă viața ar fi avut buton de reset și ea ar fi putut să-l apese, ar mai fi repetat nebunia? Oscilase o viață întreagă în fața răspunsului. Nu fusese o reacție de moment, așa cum e cea pe care trebuie să o ai când îți iese deodată în față o mașină pe sosea. Poți trage volanul ușor dreapta pentru a ieși pe câmp și a te feri din fața pericolului, sau poți rămâne pe banda ta, fie ce-o fi, cu mâna înțepenită pe volan și cu piciorul pe pedală, știind că nimeni nu-ți va putea reproșa ceva, pentru că tu n-ai făcut nimic irațional sau periculos, sau, în mod inexplicabil pentru cei din jur, poți răsuci volanul spre stânga, pentru a ajunge astfel pe partea cealaltă a direcției de mers, unde îi poți avea pe toți cei dinaintea ta împotrivă. Dar ea nu avusese o reacție de moment. Ea își luase timp pentru a analiza totul în amănunt, ea-și calculase cu atenție următorii pași, puțini e adevărat, pentru că, imediat ce pașii ei ieșeau de pe plajă, se pierdeau într-o ceață apăsătoare și nu se mai vedea nicio potecă mai încolo. Nu se aruncase cu capul înainte așa cum o făceau alte femei și nici nu fusese o gâscă prostuță care se lasă dusă de nas, ci o femeie matură, cu capul pe umeri. Ea ieșise din cameră, socotise și îi dăduse răspunsul abia peste trei zile, timp în care plânsese îndelung. 
Tânărul care scosese capul din nisip și acum privea marea, ascuns sub rochia înflorată a femeii șezând pe scaunul pliant, avea fix18 ani, șapte luni și douăsprezece zile, iar ea știa asta foarte precis, căci i-o spusese chiar el. „Vai, dar ești un copil” îl dojenise ea, dar el îi replicase mândru: „Am fix18 ani, șapte luni si douăsprezece zile”. Iar ea îl crezuse, nu avusese niciun motiv să nu-l creadă. Intrase în camera lui pe la ora opt dimineața. Credea c-a plecat cu placa să alunece peste valuri, așa cum o făcea în fiecare zi dis-de-dimineață, când culmile lor sunt mari, iar ale soarelui mici, și-ar fi vrut să deschidă fereastra să bage soarele în casă. Dar în ziua aceea el nu plecase. Dormea lungit în pat cu un braț răsturnat peste frunte ca un catarg peste punte și cu restul trupului revărsat peste pat ca o palmă de apă ce-și iese din matcă și mângâie fața pământului. Trupul îi era complet gol, iar cearceaful căzut. Doar o bucată de pânză, nu mai lată de-o palmă și lungă de două, îi mai acoperea pântecul. Doamna Lo privi mult și lung bucata aceea de pânză. Tot cearceaful căzuse, doar ea rămăsese lipită de trup, de parcă regizorului i-ar fi plăcut să prezinte spectatorilor trupul acela gol și îngrozitor de frumos, ca un Adonis, dar n-ar fi vrut fi vrut să încadreze filmul la +18 și să care apoi după el toate neplăcerile ce-ar fi urmat unei asemenea decizii. Doamna Lo nu știa ce-a gândit regizorul, însă considera că petecul de cearceaf spânzurat sfida toate legile fizicii, căci întregul din care făcea parte era demult la pământ și ar fi trebuit să tragă după sine și ultima bucată, măcar datorită greutății sale, dacă nu din nevoia de-a rămâne împreună într-un întreg. Și în plus, ea nici nu era regizor, era economist. Așa că se aplecă și trase ușor, iar bucata de pânză cât o batistă alunecă și se refugie în brațele cearceafului cald ce-o aștepta pe podea.  
Nici măcar gestul acela nu fusese unul necugetat, ba dimpotrivă, cât timp îi privise trupul bronzat și fără hibă, putuse să cugete îndelung. Iar în urma acestei chibzuințe hotărâse că cel mai bun lucru pe care-l putea face era să tragă jos bucata de pânză. Nu-și putuse explica nici atunci și nici după aceea ce urmărise cu acel gest. O vreme încercase să se amăgească că nu urmărise nimic, dar înțelesese imediat că s-ar fi înșelat doar pe sine și că nu poți întinde o mâna și trage deoparte o bucată de cearceaf care acoperă trupul unui bărbat tânăr și bine făcut fără să urmărești nimic. Mai mult ca sigur că oricine altcineva ar fi analizat problema din afară ar fi spus cu mâna pe inimă că femeia a vrut să vadă trupul gol al tânărului care dormea. Dar doamnei Lo nu i se părea un răspuns potrivit. Era căsătorita de 13 ani, și, fără să poată spune că avea o căsnicie fericită, se simțea mulțumită. Căci, să fim serioși, cine mai poate spune că e fericit după 13 ani de căsnicie? Și asta nu fiindcă sentimentele perechii se schimbă, ci doar fiindcă ele se tocesc, vâlvătaia dispare, flacăra se înmoaie până la dispariție, dar tăciunii aprinși rămași la picioare continuă să ardă mocnit și să țină relația caldă. Deci nu din cauza nefericirii apucase bucata aia de cearceaf s-o tragă deoparte. Nu, nu! Și nici din cauză c-ar fi fost o destrăbălată. Doamna Lo nu era dintre femeile acelea care una-două se aruncă în brațele bărbaților pentru a profita de banii, de faima sau de frumusețea lor, lepădându-i mai târziu ca pe o sanda cu bretelele jupuite și cu tocul stâlcit, după ce tot ceea ce fusese de adunat, adunaseră. În timpul facultății trăise câteva relații sentimentale cu colegi de an, toate eșuate, pentru ca apoi, după căsătorie, să nu mai aibă ochi pentru alții. Și totuși, tânărul acela îi captase privirile, de asta era sigură. Abia după mulți ani de întrebări fără răspuns, doamna Lo acceptă că a găsit răspunsul potrivit la întrebarea „de ce?”. Pentru că n-a vrut să irosească oportunitatea. Pentru că o ocazie similară de a vedea în patul său un bărbat tânăr și frumos, complet gol, n-ar mai fi apărut cu siguranță niciodată. Iar ei i-ar fi părut rău să irosească ocazia care-i era la o palmă distanță. De aceea! De unde să știe că el nu dormea și că nu mult după ce pânza a căzut, iar ea a avut timp suficient să-i admire trupul complet gol, dar insuficient pentru a-și risipi roșeața obrajilor și a pieptului, el avea să deschidă ochii și să-i spună ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat: „Bună dimineața, doamnă Lo!”. Ea a înțeles imediat că a fost trasă pe sfoară și de data aceasta din instinct, clar din instinct, căci nu fusese vreme pentru niciun fel de calcul sau de analiză, l-a lovit cu pumnul în braț. Întâi în brațul care atârna ca un catarg prăbușit peste punte, apoi în umăr, în capul ca un balot de paie răzvrătite, în celălalt braț cu care încerca să se apere. „Nenorocitule, nu dormeai” i-a strigat ea furioasă, continuând să-l lovească. Iar el, în loc să răspundă jignirii, i-a spus cu același ton politicos și neutru cu care-i dăduse binețe: „Ești mult mai frumoasă când te înfurii” și cum stătea aplecată peste el continuând să-l lovească, el i-a prins brațul și a tras-o peste el până când i-a simțit sânii striviți de pieptul lui gol. Și a sărutat-o apăsat! Ea nu s-a împotrivit niciun pic. Lipsa aceea de împotrivire fusese tot din instinct, oricine ar fi putut confirma fără tăgadă, căci ea n-a întors capul și nici n-a ținut buzele strâns lipite, ba dimpotrivă, i-a prins capul între palmele sale și a dus sărutul acela pe piscuri unde nu credea că poate ajunge un sărut vreodată, deși știa bine că săruturile sunt precum caprele negre și urcă cele mai înalte, mai frumoase și mai semețe culmi. Faptul că l-a lovit și apoi l-a sărutat apăsat fuseseră din instinct, dar nu și ceea ce-a urmat imediat după aceea...        
Doamna Lo continuă să zâmbească, având grijă ca bărbatul de pe scaunul pliant de alături, identic cu al său, să nu vadă capul ascuns între faldurile rochiei sale de vară. Tânărul intrase în viață sa într-o joi. Sunase la ușă pe seară, iar soții se priviseră cu mirare. Nimeni n-ar fi avut de ce să sune la ușa lor într-o seară de joi. Miercuri da, miercuri cu siguranță, pentru că era seara de bridge, dar nu joi. Așa că atunci când soțul se dusese să deschidă, soția îl privise atentă de pe fotoliul în care se încolăcise ca o pisică și citea. „Mă scuzați că vă deranjez, dar mă gândeam că poate îmi puteți închiria o cameră pentru o seară. Am venit să fac surf tocmai din - și aici tânărul spusese un nume de localitate care niciunuia dintre soți nu-i spunea absolut nimic și pe care, drept urmare, îl uitară până a doua zi - și am avut ceva probleme la hotel. Numai o noapte, vă rog. Din păcate am încercat toată seara la hotelurile de aici și n-am găsit niciun loc. Însă am o promisiune pentru mâine, când pleacă niște turiști.” Veneau destul de puțini împătimiți ai surfingului în localitatea lor. Era mică și ascunsă între munți. Până la apă nu se ajungea ușor, iar locurile de cazare erau foarte puține, având în vedere că nu era o stațiune turistică. De fapt atunci când tânărul spusese „celelalte hoteluri” se referea la cele patru pensiuni, mari și late, care ofereau masă și locuri de cazare. Și nu era nicio mirare că nu mai erau locuri, căci era vară, începuse sezonul turistic. Domnul își întorsese atunci privirile întrebătoare către doamna, în timp ce doamna dăduse din umeri și strâmbase buzele într-un gest de indiferență. Bărbatul se scărpinase după ceafă câteva secunde bune, timp în care doamna ar fi avut timp să pună de-o cafea și în cele din urmă acceptă „Bine, dar pentru o singură noapte!”. Nu fusese, desigur, o singură noapte, ci se prelungi la o săptămână, apoi la zece zile, la două săptămâni și încă o dimineață. După două săptămâni și încă o dimineață tânărul dispăruse subit, lăsând pe masa din sufragerie toți banii pentru cele cincisprezece zile de cazare, majoritatea în hârtii mici, mototolite. La fel dispăruse și soția domnului. Ea nu lăsase însă nimic în urmă, nici măcar un bilet. Abia peste o săptămână soțul primise o epistolă în cutia poștală. Era scurtă și domnul identifică imediat scrisul doamnei. „Știu că n-ai să mă poți ierta niciodată. Nici eu n-am să mă pot ierta. Dar a trebuit să o fac. Aș fi murit de mâhnire dacă n-aș fi făcut-o. Aș fi murit, dragule, știu sigur. Am căutat mult ce cuvânt să pun în locul mâhnirii: întristare, neîmplinire, insatisfacție, gol. Niciunul nu e potrivit. Iar mâhnire este un cuvânt prea frivol în contextul acesta, știu. Și dacă n-ai să mă poți ierta niciodată, încearcă te rog măcar să mă uiți”. Domnului îi sărise în ochi acel „dragule”. Doamna nu-i spusese niciodată „dragule”. A, poate demult, când fuseseră cu adevărat fericiți, dar nu după ce se căsătoriseră, asta nu, domnul știa sigur. Văzând cuvântul acela înțelese că problema e foarte serioasă și extrem de greu de îndreptat. Scrisoarea nu avea niciun nume la expeditor și desigur nicio adresă. Așa că bărbatul nu vedea nicio cale să își poată găsi soția. Nu putea face nimic altceva decât să aștepte. Își luă concediu și așteptă. Întâi cel de odihnă, apoi, când acesta i se termină, își luă unul de boală, apoi, când acesta nu mai putu fi extins, își luă unul fără plată și așteptă mai departe. Așteptă până la sfârșitul lui septembrie, când, în fine, nu mai fu nevoit să aștepte. Era tot într-o joi. Citea ziarul pe canapea și cineva sunase la ușă. Cum nu avea cine să sune joi seara la ușă, despre partidele de bridge nici nu se mai putea pune problema, domnul nu se putu gândi decât că e ea, doamna. Și avusese dreptate. „Bună seara” i-a spus ea cu ochii în pământ. El a simțit atunci o arsură în palmă, a simțit cum un ac încins îi pătrunde prin podul palmei, sfârâie prin carne împrăștiind un miros de ars îngrozitor de real și iese pe partea cealaltă. Știa că fierbințeala aceea usturătoare n-are să se ostoiască decât dacă e lovită cu putere de ceva ce-i caută palma, un obraz de exemplu. Dar domnul era un om decent și educat și cald la suflet, și știa că o palmă nu se lovește de obrazul unei femei, așa că a strâns-o în brațe și a plâns. Au plâns amândoi, dar el mai tare și mai mult decât ea. Apoi s-a dus să pună de o cafea.             
Doamna Lo privește capul de la picioarele sale. Nu mai zâmbește. Fusese o nebunie? Cu siguranță! Dar o nebunie pe care n-a putut s-o evite cu niciun chip. Nebunia copilului care vrea cu tot sufletul să se joace cu peștele auriu ce stă singurel în bolul rotund, așa că bagă mâinile până la cot în bol și îl scoate de acolo, îl pune pe covor, îl mângâie cum mângâiase cu o zi în urmă pisica din grădină, și îi dă să mănânce bomboane și cartofii prăjiți cu sos barbeque rămași în cutia de Happy Metal. Da, ea e copilul care a vrut sa mângâie peștele auriu din acvariu. Acum știe că peștii nu mănâncă cartofi prăjiți cu sos barbeque, dar atunci nu știa. Poate că ar trebuit să știe, căci era o femeie matură, cu capul pe umeri și avea umerii lați. Dar doamna Lo consideră acum că cine spune una ca asta despre altcineva e un prost, deși doamna Lo e o femeie cu bun simț și n-ar rosti în ruptul capului cuvântul „prost” referindu-se la o altă persoană. Pe ce se bazează judecata dumneaei? Pe faptul că nimeni nu merge cu vederea mai jos de umeri atunci când aude expresia „cu capul pe umeri”. Toți se opresc la cap și la umeri. Dacă după ce ar așeza capul pe umeri, oamenii aceștia ar coborî privirea mai jos și-ar da seama că umerii aceia pe care ei îi cred atât de zdraveni, stau pe piept, pe trunchiul în care se află inima, din care cauză pieptul e plin cu un abur străveziu numit de toți suflet. De aceea se poate spune fără a greși niciun pic că expresia „a fi cu capul pe umeri” se poate traduce dacă privești mai jos de umeri în „a fi cu capul pe suflet”. Și toată lumea știe că sufletul e imprevizibil, că deciziile sale nu pot fi explicate, pentru că țin de simțiri, care simțiri nu sunt un ghem de râme care stau ascunse în pământ, și pe care dacă ai o lopată bună și ceva cunoștințe în privința ramelor, le pot dezveli pe dată și scoate la soare, nu, simțirile sunt ca niște celule umane, care nu se văd și nu țin cont de ceea ce face restul trupului, dar sunt acolo în interior și se înmulțesc și tot cresc, departe de orice privire, pentru ca, în cele din urmă, să iasă din ele ceva ce nu și-ar imaginat nimeni, absolut nimeni, dacă ar fi putut vedea chiar la început bulgărașul acela de celule din care a început toata povestea, cea mai mare minune a tuturor timpurilor.           
Așa a simțit si doamna Lo, la numai câteva zile după ce s-a întors acasă. A simțit că ceva ce întâmplă înlăuntrul său. O vreme a crezut că se înșală. Și a dat să verifice dacă se înșală sau nu, iar apariția celor două liniuțe pe bețișoarele acelea înfricoșătoare i-au spus că nu se înșela. Nu le-a crezut pe primele, așa că a mai numărat două liniuțe și alte două și alte două, până când farmacista i-a spus franc „nu mai avem alte tipuri de teste, doamnă, ăștia au fost toți furnizorii, trebuie să le credeți, sunteți însărcinată”. Și de atunci doamna Lo a început să numere cum se înmulțesc celulele în pântecul său: 1, 2, 4, 8, 16, 32, 64, 128, 256, 512, 1024, 2048, 4096, 8192, 16384, 32768, 65536. Când a ajuns la 65536 doamna Lo s-a gândit că trebuie să-i spună soțului ei. Încă s-ar mai fi putut face ceva ca numărul să ajungă înapoi la zero. O altă doamnă, nu farmacista, ar fi putut râcâi cu o perie toate cele 65536 de celule de pe pereții uterului său care îndrăzniseră să se înmulțească fără permisiune și să le arunce într-o găleată cu smalț în două straturi, așa cum gospodina freacă cu peria oala murdară și aruncă urmele soioase de mâncare la canal. Dar nu știe cum să-i spună, n-are cuvintele necesare pentru a înșira o frază ca lumea care se prezinte limpede situația. De când s-a întors, doamna Lo își găsește cu greu cuvintele. De multe ori are senzația că literele se tem de ea. Asta fiindcă le găsește uneori în raftul cu lenjerie intimă, sau printre fotografiile vechi, sau în glastra cu flori ruginite, sau în cutia cu nasturi. Cum nu găsește cuvintele necesare pentru a construi fraza de care are nevoie, doamna Lo se apucă și plânge. Plânge din ce în ce mai des și mai mult. Și din moment ce cuvintele fug de dumneaei când le caută pentru a-și construi fraza care să-i explice sarcina, atunci nu găsește unele potrivite nici pentru a-i explica bărbatului de lângă ea de ce plânge. Și zilele trec și celulele parcă nu se mai înmulțesc, ci rămân așa mănunchi. 65536 de celule strânse una în alta, ca niște oi speriate, așteptând verdictul semănând cu un lup cu dinții sticlind. Și bărbatul care stă lângă ea începe propria lui numărătoare. Atâtea nopți nedormite, atâtea grețuri, atâtea vărsături, atâta oboseală, atâtea mirosuri care o deranjează, atâtea bătăi zbuciumate ale inimii. Bărbatul de lângă ea a aflat și ea plânge și mai tare, ca o cascadă sunt lacrimile ei. Iar el nu mai simte fierbințeala în palmă, ci în creier o simte. Simte cum cuiul acela trece acum sfârâind fix prin creierul său și toate conexiunile neuronale sar în lături și tot interiorul, lipsit de sforile care-l leagă, se dezmembrează în bucăți. A pierdut legătura cu brațul stâng, cu dreptul, c-un ochi, c-o ureche, cu trecutul și viitorul. Pierde toate legăturile pe care le avea cu propriul său trup și cu lumea ce-l înconjoară. Dacă ar putea ar pune o bombă sub mănunchiul acela de subansamble nefolositoare și le-ar preface în pulbere. Dar domnul este un om decent și educat și cald la suflet, așa că o cuprinde pe femeie în brațe, o strânge tare la piept și plânge din nou. Iar ea parcă aude o mare vuind și o adiere de vânt în depărtare. Sunt plânsul lui și celulele care încep iar să se înmulțească, 131072, 262144, 524288, 1048576, 2097152, 4194304, 8388608, 16777216, 33554432, 67108864.
Doamna Lo nu mai plânge. Nu mai are dreptul să plângă, trebuie să redevină femeie căci celulele din pântecul ei nu se opresc din multiplicare. Își tine mâna pe pântec și le ascultă cu buricele degetelor, așa cum degetele pianistului ascultă clapele coborând ale pianului. Un cântec de leagăn e alergarea grăbită a celulelor prin propriu-i înlăuntru, ca a unor asistente de încredere ce pregătesc salonul pentru pacientul cel nou. 134217728, 268435456, 536870912, 1073741824, 2147483648, 4294967296, 8589934592, cânta celulele din pântecul său și ea se ridică din pat și merge dincolo, în dormitorul cel mare, ridică cearceaful, se bagă în pat lângă omul care a stat lângă ea, și-și pune capul pe umărul lui. Apoi îi apucă degetele și le așază lângă ale ei. 17179869184, 34359738368, 68719476736, 137438953472, 274877906944, 549755813888, numără amândoi uluiți. La 549755813888 doamna Lo se oprește. Încetează să mai numere, căci de acum în pântecul său nu mai e o budincă de celule care se înmulțesc neîncetat, ci un ghem mic de carne care dospește și care într-o zi va deveni un bărbat bine făcut, cu corpul atletic și mușchii frumos profilați prin pânza întotdeauna prea strâmtă, având o chică blondă ca un balot de paie răzvrătite...

marți, 5 martie 2024

Călătoarea

Prima criză a avut-o într-o primăvară. S-a înmuiat deodată din picioare și a căzut lângă tocul ușii, cum cade petala de cireș lângă trunchi când sămânța se rotunjește în fruct. Ai ei s-au grăbit s-o ridice, dar fata a început să lovească năvalnic aerul cu mâinile, ca și cum s-ar fi încleștat în luptă cu un chip nevăzut, iar ei s-au ferit. A dat apoi ochii peste cap și a rămas nemișcată, doar pentru câteva clipe, pentru ca trupul firav să înceapă apoi să se zvârcolească spasmodic, săltând în umeri și-n călcâie și arcuindu-se precum un pod ridicat la repezeală peste viitura ce coboară vijelios. Ai ei au rămas înlemniți așteptând ca fata să-și vină în fire. „E posedată de diavol” a șoptit maică-sa ștergându-i cu un șervet înmuiat în răcoare, fruntea îmbrobonată. „Fugi de-aici femeie, cum de grăiești asemenea nerozii” i-a retezat vorba taică-su, privind încurcat copila ce-și venea iute în fire. Cinci minute mai încolo deschidea ușile bufetului să scoată blidele și să aștearnă masa, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar ai ei răsuflau ușurați. 
Dar asta a fost doar prima întâmplare dintr-un șir lung de alte asemenea. Femeia s-a închinat la icoană și a rugat-o să-i spună de unde vine beteșugul fetei de-i umbrea diminețile și-i ardea sufletul, dar sfântul a privit lung peste creștetul ei și n-a spus nimic, așa că femeia a rămas la gândul dintâi, că diavolul însuși umblă prin trupul copilei și-i răscolește înlăuntrurile în unele ceasuri, de nu mai e nimic așezat la locul lui. Căci numai astfel se puteau explica ochii dați peste cap de li se vedea doar albul zvâcnind în vinișoare sângerii, de parcă pupilele ar fi fugit de lumea aceasta și s-ar fi dezvelit spre cea de dincolo în ușa căreia ea se oprea și privea în jos c-o spaimă de neînțeles. „Ce vezi mamă acolo, dracii dansând?” o iscodea mumă-sa, dar ea îi zâmbea nătâng, ca și cum tocmai sosise dintr-un drum lung și obositor și nu știa despre ce se vorbește și despre cine.  
Când spasmele s-au întețit, ai ei s-au speriat și au zis că trebuie s-o ducă s-o vadă cineva, dar nu s-au înțeles dacă doftorul sau preotul. Așa că s-au dus pe rând și la unul și la altul. Dar nici primul, nici celălalt n-au știut a face ceva pentru ea, deși i-au dat și acatiste și doftorii. Au trebuit să-și vadă de fată cum văzuseră și până atunci, doar că de-acum erau obișnuiți și cu spasmele și cu aerul ce se umplea de vibrații făcând blidele să tremure pe masă și găinile să se înfoaie în cuibar. Numai că între timp aflase tot satul, femeile șușotind pe la colțuri despre copila care fuge de lumea de-aici, se luptă curajoasă cu dracii de dincolo, pentru a se întoarce înapoi, sleită de puteri și de gânduri, ca să-și vadă mai departe de viață. Curând casa a devenit loc de perindare, vecinii trecând ba să ceară vreo unealtă, ba o cană cu zahăr, ba un ou, ba ca să sfădească în privința noilor dări, sau doar să schimbe o vorbă despre cer și pământ. Se furișau adesea lângă fată și-o priveau cu ochi luminați și încercau s-o atingă, ba unii mai îndrăzneți o întrebau cum e dincolo, dar ea le zâmbea cu același aer nătâng, dând din umeri și întinzându-le o bucată de plăcintă rumenită și un pahar cu apă rece, proaspăt scoasă din fântână. Cu timpul au început a nu mai tine cont de îmbujorarea copilei și nici de buna cuviință și-au ajuns s-o întrebe șoptit, să n-audă maică-sa, dacă i-a descoperit pe-ai lor. „Pe mama ai văzut-o? O știi doar, cu basmaua cenușie cu firișoare vișinii. Și-n picioare cu gumarii ăia negri.” „Da p-a mea, p-asta mică o văzuși? Că nu trebuie să se fi schimbat mult, nu-i anul de când plecă”. „Apăi poți vorbi cu ăl bătrân, că vreau să știu cum îi e. Tușea tare când o plecat și poate are nevoie de vreo boarfă de-i frig.”. Ea le zâmbea tuturor cu aerul ei pierdut, tot mai pierdut, de parcă plecările dese o istoveau într-adevăr și-i topeau și puterile și vorbele. Nu răspundea niciunuia, doar zâmbea tâmp. O singură dată a răspuns unui om din vecini care a intrat în casa lor mică și șubredă, s-a dus întins la ea, s-a așezat pe laviță și răsucindu-și temător pălăria între degetele mari și crăpate i-a șoptit ceva la ureche. Omului aceluia, despre care știa că-i muriseră toți cei apropiați, i-a răspuns, da. Nimănui altcuiva. 
Abia peste ani după ce ai ei s-au prăpădit unul câte unul și ea i-a îngropat și s-au mai dus mulți dintre cei ce veniseră să-i ceară să iscodească dup-ai lor în lumea cealaltă, si după ce însuși omul cu pălăria boțită murise, iar trupul lui fusese ars și cenușa îi fusese împrăștiată peste câmp, și-n primăvara următoare locul se umpluse de flori colorate și frumos mirositoare, abia atunci a povestit în sfârșit unei babe curioase ce vorbise cu el. „Mi-a spus să le transmit alor lui să nu-l aștepte, că el n-are să vie. Și deși atunci n-am înțeles ce vrea să spună, i-am promis c-o să le zic întocmai. Acum înțeleg.”        

marți, 27 februarie 2024

Lumi fumegând

Stau singur la plajă. De fapt n-am venit pentru plajă, ci doar pentru a încerca să mă reașez față de lumea care îmi pare cu totul străină. Relația dintre noi e ca cea dintre o pisică și un porumbel. Pisica se tot apropie cu pași mici, se târăște pe burtă să nu fie văzută, înaintează aproape imperceptibil să nu-i fie simțită prezența și când e la doar două palme distanță, porumbelul își ia zborul și se așază doi metri mai încolo. Totul se întâmplă întocmai încă o dată și încă o dată, identic. Exact așa este și relația mea cu viața. Încerc să o înțeleg, fac eforturi, îmi concentrez toată atenția asupra lucrurilor care îmi par esențiale și când ajung să cred că sunt un om integrat în societate, viața își ia zborul și se așază câteva străzi mai încolo, în timp ce eu rămân pe un colț care nu seamănă deloc cu întregul. Așa nu o să ajungem nicăieri. Dar nu cred că e vina mea, pare să fie integral vina ei. Așa că de câteva zile vin la plajă de dimineață, îmi scot tricoul, îl aștern pe nisip și mă întind peste el cu fața la soare. Aștept să-și ceară scuze. Sau măcar să-mi promită că o să fie mai conciliantă, ca să ne putem apropia cât de cât unul de altul și să ne înțelegem.   
Și azi, ca și ieri, ca și alaltăieri, ca și în zilele dinainte, e soare, iar cerul este senin. Aproape curat. Doar undeva în depărtare, aproape de orizont, se vede o pată albă ca o vată de zahăr învârtită pe băț. E un nor mic care pare însă să crească în dimensiuni cu trecerea timpului. Când am sosit era cât un nasture, apoi a devenit cât o minge de ping-pong, pe urmă cât una din tenis și a ajuns acum cât o minge de volei. De aceea îl urmăresc cu atenție. Nu poți știi niciodată când un nor mic va deveni un nor mare care poate să-ți strice ziua întreagă. Sau chiar viața. Mai ales dacă stai întins la soare pe malul mării.   
Norul nu numai că a crescut în dimensiuni, dar acum nu mai e rotund, s-a scurs peste albastru, s-a împrăștiat ca imaginea lunii într-un lac tulburat de adierile vântului. Aduce cu un cap de animal. Aici sunt ochii, aici sunt urechile uriașe, aici e nasul, ba nu, e chiar o trompă. Extraordinar cât de bine seamănă cu un cap de elefant. Și e doar capul, dacă privești mai atent îi poți descoperi cu ușurință și picioarele și spinarea. Iar în unduirea razelor solare pare chiar să alerge.  
M-am ridicat în fund și privesc atent norii. Căci acum s-au adunat mai mulți. Și nu mai sunt albi, sunt cenușii, ca pielea furtunii. În jurul norului în formă de elefant s-au strâns alți nori, unii mai mari, alții mai mici. Sau doar par mai mici pentru că sunt mai departe. Mi-e teamă că o se apropie cu toții și are să se pornească vijelia. Privesc în jur. Nu a început încă sezonul concediilor, așa că e lume puțină pe plajă. De altfel cei mai mulți nu au venit să se bronzeze, căci nu sunt întinși la soare, ci stau la taclale, citesc, joacă table, câțiva pescuiesc sus pe dig. Îmi place când e lume puțină și oamenii ies pe plajă ca în propria gradină. În iulie și august e atât de aglomerat încât dacă-ți scapă o vorbă, precis are să se scurgă pe epiderma cuiva.
Norii au înaintat. Și pe măsura ce au crescut în dimensiuni au căpătat cu toții aceeași formă de elefant. Acum e o turmă întreagă, alergând înspre mal. Unu, doi, trei, nu reușesc să îi număr pe toți pentru că pe măsură ce cresc, ghemotoacele mici și albe ca vata de zahăr devin elefanți maturi. Spre groaza mea realizez că sunt elefanți adevărați. Picioarele lor uriașe tropăie prin apă și o împrăștie în aer ca o ploaie cu pisici de mare. Sunt câteva zeci și se apropie cu o viteză din ce în ce mai mare. Acum le pot vedea bine și ochii și urechile ca niște aripi largi și trompele lungi măturând apa și pielea încrețită ca o armură. Mă îngrozesc. Au împânzit tot orizontul. Privesc în jur dar nimeni altcineva nu pare să îi bage în seamă. Unii oameni stau în continuare la soare, alții înoată, alții stau la taclale, sau citesc, trei-patru bărbați joacă table. Câțiva copii se hlizesc în valurile clipocind. Eu m-am speriat, am vrut să le fac semn celor din mare și de pe nisip, dar apariția elefanților uriași alergând prin apă mă împietrește. Nu pot să mă mai mișc, nu pot să-mi dezlipesc buzele.
Deja tropăitul lor prin apa puțin adâncă a început să se audă ca o prăvălire de stânci. Abia acum oamenii le simt prezența și încep să alerge speriați. Majoritatea nu se mai uită în urmă și își lasă pe plajă lucrurile cu care au venit. Dau fuga să-și găsească copiii și cu ei în brațe încep să alerge înspre oraș. E exact ca în videoclipurile cu tsunami, când oamenii se adună pe țărm și arată cu degetul înspre larg și zâmbesc și se bucură că sunt părtașii unui eveniment extraordinar. Apoi își scot telefoanele mobile și încep să filmeze valurile tot mai mari care vin către ei, până când își dau seama că valurile sunt cu adevărat uriașe, mult mai mari decât au crezut și-o să-i înghită cu totul ca un animal imens și flamand. Abia atunci încep să fugă rupând pământul, încercând cu disperare să-și salveze viața, dar e deja prea târziu. 
Nisipul începe să explodeze sub călcăturile lor grele. Se aud țipete, nu-mi dau seama dacă cineva a fost călcat în picioare, sau sunt doar oameni speriați. Și atunci văd fetița care plimbă prin apă o barcă mică din plastic, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu are mai mult de cinci, șase ani și e singură. Arunc un ochi împrejur. Părinții nu se apropie s-o scoată din mare, iar elefanții sunt atât de aproape încât îmi pare că o ating. Mă avânt înspre ea și îi acopăr trupul cu trupul meu. Închid ochii. Aud pașii calcând lângă noi și apa amestecată cu nisip sare în pletele amândurora. Nu știu cât am stat așa chirciți și cu ochii închiși. Poate un minut, poate cinci, poate zece. Elefanții trec peste noi. Tălpile lor mari călcând apa, iscă valuri rotunde și stropi mari cât nucile. Ropotul pașilor sună ca o ploaie apocaliptică, ca un răpăit de clape într-o fugă a lui Bach. Le văd printre genele aproape strânse picioarele mari călcând lângă noi, le aud șuierul pe lângă urechi, le simt mirosul crud de animal sălbatec. Fata s-a încovrigat sub mine ca un melc într-o cochilie. Mă strânge de mână și se străduie să nu plângă. Zgomotele se topesc încet, ca înghețata uitată-n farfurie. Se aud tot mai departe, tot mai palid. Privesc copila, apoi plaja. Nu mai e nimeni, nici în apă, nici pe nisip, au dispărut toți. În mână țin o barcă albastră din plastic. „Cine ești tu? Unde e mama ta?” o întreb pe puștoaică. „Eu sunt fata nenăscută a lui Mel” îmi răspunde ea imediat, fără teamă sau ezitare. N-am auzit niciodată de Mel și oricât încerc să-mi scormonesc prin amintiri, niciun chip care să poarte această mască nu vrea să iasă la iveală. „Mel? Care Mel? Nu cunosc nicio Mel!” îi spun încercând să smulg mai mult de la ea. Ea zâmbește ca un copil care a făcut o șotie și care știe că mai devreme sau mai târziu șotia ei va fi descoperită, ba mai mult, ar fi dispusă să o deconspire chiar ea, în acel moment, dacă i s-ar acorda suficientă atenție pentru asta. „Ba știi. Nu peste mult timp o să vă căsătoriți și-apoi în nouă luni am să mă nasc eu”. Am rămas încremenit. Ceea ce-mi spune copila depășește înțelegerea unui om normal. Dar eu nu sunt un om normal, așa că o iau ca atare și o pun alături, cu gândul să îi cuprind înțelesul când lucrurile au să se liniștească. 
Așa ne-a găsit bărbatul acela. Pe marginea apei, ea zâmbind, iar eu acoperind cu trupul meu copila. Era uscat, cu barba nerasă și îmbrăcat în haine modeste. Îl văzusem adesea, își construise un culcuș într-una dintre construcțiile de beton abandonate de sub faleză. Când ieșea soarele vindea cărți. Și iluzii. M-a privit cu un amestec de încruntare și uimire. A dat să spună ceva dar a renunțat. Apoi a scos fetița dintre brațele mele și a întrebat-o cu glas puternic, „Unde stai tu? Unde sunt părinții tai?”. Fetița a arătat cu degetul undeva spre capătul plajei. „Cei cu tine, ți-e bine?” m-a întreabă el, dar eu priveam spre apus. „Privește - i-am spus - elefanții au călcat totul în picioare. N-a mai rămas întreg aproape nimic.” Bărbatul s-a uitat nepăsător înspre oraș, apoi a luat fetița de mână și au pornit-o agale spre capătul plajei. 
Trupurile elefanților nu se mai văd, dar în urma lor se ridică un nor de praf amestecat cu resturile lumii, hârtii, mici obiecte din plastic, frunze. Elefanții au făcut prăpăd sub tălpile lor uriașe. Fumul și praful se ridică-n vârtej dinspre oraș ca după un cutremur devastator. Sau dinspre ceea ce-a fost orașul, căci nu se mai zărește nicio clădire în picioare. Un elicopter survolează faleza. Poate că e al armatei, a fost trimis să omoare elefanții. Dar nu, e un elicopter ambulanță care aterizează pe platforma spitalului din apropiere.
Fetița se vede din ce în ce mai mică până când dispare cu totul, doar bărbatul continuă să meargă singur mai departe. Nu înțelege nimic despre lumea în care trăim... 

luni, 26 februarie 2024

Aperol pe peron

Peronul e aproape gol. Soarele se ridică, împinge două blocuri care-i stau în cale și face vânt devale unor vagoane goale. Șinele sunt un ghem de șerpi cu solzi strălucitori fugăriți de razele soarelui. Aștept să vină trenul. Oricare. Oricum aici opresc doar personalele pentru navetiști. Șed pe bancă și trag un gât de aperol. De la chioșcul din gară. Am luat și niște L&M. Sunt contrafăcute, o simt pipăind țigara, tutunul e măcinat grosolan și neuniform. Scrumez în cutia de pește pe care scrie „șprot afumat în u”. Restul e șters. O pisică dă târcoale băncii și miaună. Vărs scrumul și-i pun aperol. Îl lipăie imediat. I-a fost sete. Îi mai pun. Îi place aperolul deși e și el contrafăcut, nu are aroma de rubarbă. Pisica a băut aproape toată sticla și acum dansează. S-a îmbătat. Pleacă, mă privește și se întoarce. Pleacă iar și iar se întoarce. Pare că-mi cere s-o urmez. Mă iau după ea și găsesc fata căzută între linii. Are rochie albă. O ridic în brațe exact când primul tren intră în gară.

(scris pentru Jokeri de cuvinte, cu titlu dat și limită de 1000 de caractere) 

joi, 22 februarie 2024

Inelul

Da, da, o să mi se întâmple mie asta când o zbura pinguinul, rosti prima, o girafă blondă, subțire, cu picioare lungi și cu un profil cam călos. 
O să vină de unde te aștepți mai puțin, insistă a doua, o zebră brunetă cu șuvițe oxigenate, mignonă și cam peltică. 
Ședeau amândouă pe nisip și din când în când aruncau câte-o privire înspre mare. 
Ai văzut porcu ăla, spuse girafa cu ochii în pământ rostogolind cu copita o portocală. Era mistreț și misogin. Auzi, cică am sânii mici. El nu se uită în oglindă că nu-mi ajunge nici la genunchi? Și apoi calul. Era beton, nu pot să zic, dar mi-a aruncat o privire din fugă, un ce faci pusy și-a dispărut în neant. Nici n-a așteptat să-mi ridic ochii din pământ și mie îmi ia ceva timp căci pământul e departe iar eu sunt timidă. A rămas doar colbul în urma copitelor sale. Despre hipopotam ce să mai vorbesc, mă vezi tu făcând pereche cu unul ca ăsta?! 
Zebra vru să spună ceva, dar privind-o pe prietena sa care se înfierbântase grozav renunță, iar cuvintele îi rămaseră ca un fir de iarbă între dinți. 
De unde, de unde să vină inelul ăla, continuă girafa. Am stat într-o zi la o șuetă cu unul. Mi-a părut cult, dar era de fapt un măgar. Mi-a zis că sunt slabă, că sunt mioapă fiindcă îl priveam strâmb de acolo de sus, că am picioarele ca niște bețe și că dacă eu am crescut așa nu înseamnă că alții n-au bună creștere. Nu mai târziu de ieri seară altul. L-am simțit cald și aproape, dar de fapt era un câine. A lătrat de câteva ori la mine și m-a convins definitiv. Dar nici eu nu m-am lăsat, i-am tras o labă peste botul ăla rânjit și am fugit. 
O vreme se asternu liniștea. Apoi se auzi un bâzâit ca de bondar. Când își ridicară privirile în sus girafa și zebra văzură pinguinul zburând în apropiere. Ateriză chiar în fața lor. Avea un frac negru, papion și în brate trei cești de ceai și un ceainic din porțelan. Fără să spună vreun cuvânt scoase din buzunar un șervet și îl întinse pe iarbă. Apoi așeză ceșcuțele în fața fiecăreia și servi din ceainic câte un ceai tuturor celor prezenți. Mirosea grozav a scorțișoară și a iasomie. 
Girafa rămase cu gura căscată. Așa ceva era dincolo de orice închipuire. Își ciupi o pată maro de pe burtă și simți usturime. Nu visa. 
Zebra zâmbi cu ochii în pământ. Ți-am spus eu. Apoi luă cutiuța pe care i-o adusese pinguinul, îi desfăcu capacul și o întinse girafei. Aceasta roși în toate cele 173 de pete maronii. 
Un inel? Un inel adevărat cu diamant, întrebă ea luând inelul și înșurubându-l în vârful urechii. Apoi încremeni. Care va să zică tu… oh Doamne, n-am bănuit niciodată, tu ești… tu de atâta timp… pe mine! Tuuu și cu și cu, sau doar cuuu, se bâlbâi ea cu gâtul plecat și cu ochii în lacrimi. O Doamne, cât de bucuroasă sunt. 
Zebra nu îi răspunse nimic, doar își trecu ușor buzele peste buzele sale. 

(text scris pentru Jokeri de cuvinte, pe poză dată) 




luni, 19 februarie 2024

Întâlnirea

Yuki mi-a telefonat să mă anunțe că probabil vine în weekend. Să mă aștepți cu surle și trâmbițe, mi-a spus. Eu încercam să-mi dau seama la ce s-a gândit ea când a spus trâmbițe și cam la ce-ar putea fi fost de folos surlele. Yuki vorbește adesea în dodii, e o fată foarte ciudată. Stă pe partea cealaltă a globului și atunci când apucă să ajungă pe aici, e sărbătoare. Vorba vine partea cealaltă, cred că e vorba doar de vreo câteva sute de kilometri spre vest.  

Oricum, sâmbătă am organizat totul ca la carte. Dimineață am coborât poarta cea mare a cetății. Scârțâia din toate încheieturile și se scutura praful din ea cum se scutură miresmele din teiul înflorit. Lanțurile cu zale cât pumnul înghesuite pe tamburul aproape putrezit nu mai fuseseră unse de multă vreme, probabil de pe vremea lui Jacques de Molay. Când poarta a căzut pe malul de peste canalul cu apă, pământul s-a zguduit de-am crezut c-o să-mi trezesc toți vecinii. Mi-am ținut câteva secunde respirația, dar n-a bătut nimeni în perete. Întâi am scos cântăreții, aliniați pe două linii. În față toboșarii, apoi trompeții. Erau caraghioși cum stăteau aliniați cu tobele agățate de gât și trompetele lungi și subțiri înfipte în sold, în hainele alea de arlechin, colorate în toate culorile universului și purtând pe cap câte o tichie cu pătrățele albe și roșii, care avea în vârf un ciucure mov. Dar erau tare simpatici. Le-am făcut un semn scurt, iar ei au răpăit tobele și-au bubuit trompetele. Ta-ra-ra-ra-taraaam. Nu suna deloc rău pentru un semnal de intrare, doar erau profesioniști cu studii de conservator. Le-am făcut imediat semn să tacă, pentru că încă nu se trezise toată lumea. Cei care au chefuit vineri până târziu mai dorm încă neîntorși. După cântăreți am așezat soldații. Întâi lăncierii. Mi se păreau cei mai impunători. Ei erau de altfel și cei mai înalți. Stăteau cu picioarele ușor depărtate și strângeau în mâna stângă sulițele care erau mai înalte decât ei. Aveau toți figuri încruntate de vulturi, gata să sfâșie prada și să se înalțe la ceruri cu ea. Brrr... După lăncieri veneau arcașii. Țineau arcurile într-o mână și cu cealaltă își scoteau peste umăr săgeata din tolbă, o fixau în crestătura de pe mâner și apoi întindeau coarda. Când coarda era perfect întinsă, luau totul de la capăt. Erau spectaculoși cum făceau toți odată treaba asta, așezați pe trei rânduri, cu privirile lor de pescăruși pierdute-n albastru, căutând parcă din priviri un anume punct de pe cer. Urmau apoi spadasinii. Erau cei mai puțin strălucitori, un fel de infanteriști ai războiului brut. Nu aveau nimic impunător, privirile lor nu ținteau niciun punct de pe cer și mâinile lor nu apucau decât o bucată de fier simplă și scurtă. În fine, în flancuri era așezată cavaleria. Ooo, ei erau o nebunie. Caii aveau harnașamente de piele lucind în soare, erau înveliți în pânze bogat colorate de parcă erau steagurile oștirii culcate de-a curmezișul peste trupurile lor fremătând și pe frunte aveau bentițe de fier ca o armură pentru armăsari. Cavalerii aveau capetele acoperite de coifuri înalte, trupul îmbrăcat în cămăși de zale și ținuta zveltă și dreaptă în șa. Flancând grupul, furau toate privirile. În fine, în spate stăteau stegarii. Flamurile fiecărei cetăți care trimisese oșteni se aflau aliniate acolo. Erau steaguri heraldice, bogat colorate, având în centru blazoane care rupseseră barierele timpului. Era o primire spectaculoasă cea pe care aș fi vrut să i-o fac lui Yuki. 

Oamenii care începuseră să iasă pe stradă, cei mai mulți pentru a merge la cumpărături, se opreau și îi priveau cu ochii holbați. Un pic nepoliticos. Unii lăsau jos plasele umflate ca niște gâște bine îndopate și le făceau fotografii cu telefonul mobil, schimbând zâmbete ironice cu partenerul și cei mai mulți întorceau de câteva ori capul peste umăr și aruncau încă un zâmbet în timp ce se îndepărtau. O doamnă în vârstă de la parter și-a făcut cruce, a scuipat în sân și a dat din cap ca și cum ar fi vrut să spună că așa ceva nu există, apoi a deschis ușa de la bloc și a intrat fără să mai privească înapoi. 

Am stat așa cu toții până la prânz. Pe la zece eu m-am așezat pe marginea bordurii, am mâncat un sendviș cu brânză și-am băut o cola la cutie. Ei erau soldați, trebuiau să reziste. Am mâncat sendvișul pe îndelete, mestecând bine. Le-am dat și lor liber la doișpe să meargă să-și cumpere câte ceva de-ale gurii de la non-stop. Lumea se adunase la magazin ca la circ și se făcuse coadă. Patronul ar fi trebuit să mă cinstească, sau măcar să-mi acorde o reducere pentru câteva luni. Făcuse o vânzare la chipsuri și cola cum nu mai avusese niciodată. De altfel pe la doișpe jumate a pus un bilet în fereastră cu „vin imediat” și a dat fuga să mai aducă niște cutii cu pungi de chipsuri.   

Cel mai mult mi-era milă de cavaleri. Nu știau ce să le dea să mănânce cailor și se tot foiau în șa. Armăsarii fuseseră închiriați pentru weekend de la un magazin de iluzii și mă costaseră cam mult. Aveau acolo de toate, cai pentru cavaleri, voaluri pentru domnițe în care ciripeau vrăbii, jar la pungă sau vărsat pentru armăsari înaripați, papagali vorbitori care știau să recite Shakespeare, bostani care se transformau în Porche când apăsai pe telecomandă, ce mai, era un magazin grozav. La trei le-am dus caii. Au spus că le pare rău dar trebuie să mă taxeze pentru toată ziua, dar n-o să mă taxeze și pentru duminică. În schimb mi-au făcut o reducere la flamuri, că luasem multe, cu condiția să nu le aduc arse de mucuri de țigară. 

Pe la patru mi-am mai făcut două sendvișuri cu castraveți, șuncă și cașcaval și le-am mâncat în părculețul dintre blocuri, unde au venit și spadasinii să se odinească. Lor le era cel mai simplu să se deplaseze, nu aveau nimic impunător, privirile nu le erau grele de înălțimi, nu purtau armuri, iar mâinile lor nu apucau decât o bucată simplă și scurta de fier. Yuki tot nu sosise și mă îndoiam că are să mai vină.   

Era aproape opt și începuse să se întunece. Le-am spus atunci tuturor că le mulțumesc și că sunt liberi să plece. Cei mai mulți s-au uitat cu milă la mine și mai că nu se lăsau duși. Și-au pus jos steagurile, spadele, arcurile, tobele, trompetele, toată recuzita și se uitau la mine ca la un vânzător de sushi pierdut într-o mare de mâncători de chiftele. Cred că au stat mai bine de-o jumătate de oră și nu se hotărau încotro s-o apuce. Până la urmă și-au strâns calabalâcul și-au dispărut în dreapta. 

Eu m-am dus la barul din colț să beau ceva. Acolo erau și vreo cinci-șase toboșari la o masă. I-am recunoscut imediat după costumele multicolore de arlechin. Nu le scoseseră. În plus aveau o urmă albă pe ceafă. Fiindcă își agățau tobele cu cureaua pe după gât și stăteau toată ziua în soare, le rămăsese o dungă de piele nearsă pe ceafă. M-au văzut și m-au salutat din cap. Eu m-am așezat mai departe, într-un colț, pentru că nu mai aveam nimic de împărțit. Beau și râdeau zgomotos. Probabil amintiri de pe la alte întâlniri nereușite. Oricum, nu păreau că râd de mine, căci nu mi-au mai aruncat nicio privire. Însă tobele lor tot la auzeam în urechi, de parcă le depozitaseră în mine când au intrat înăuntru să bea, în loc să le lase stivuite lângă ușă. Inima-mi bătea în ritm de tobe. Tare! Bum-bum, bum-bum, bum-bum! Am mai cerut o bere și o scobitoare. Am înfășurat o bucată de șervețel pe scobitoare și am încercat să mă curăț în urechi de ritmul acela obositor. N-a mers, așa că am mai cerut încă o bere. Între două înghițituri încercam să număr petele de pe mușama, dar unele se suprapuneau și le pierdeam șirul de fiecare dată când ajungeam aproape de o sută. La un moment dat am observat că toboșarii plecaseră. Era mult mai liniște, râsetele dispăruseră. Dar nu și tobele! Am mai cerut încă o bere, apoi am plecat și eu să mă culc. Cu tobe cu tot, căci toboșarii nu le mai luaseră!  

În fața blocului mă așteptau doi cavaleri. Caii fuseseră demult înapoiați, armurile erau însă pe ei. M-au întrebat dacă mă pot ajuta cu ceva. Glasurile lor încercând să răzbească prin coifurile înalte se auzeau ca un bâzâit de muscă prizonieră într-o cutie de conserve goală. Mi-au spus că au relații la un tinichigiu bun. Și lucrează ieftin. Poate să-mi construiască orice, chiar și vise. Are mână fină și ies lucruri grozave, mi-au pus ei. Le-am mulțumit, dar le-am explicat că sunt ok, mă descurc, n-au de ce să-și facă griji. Vise aveam și eu destule, doar ca erau vechi și ruginite. Cavalerii au înclinat din cap și au plecat îndoiți.     

Eram cam amețit și fusese o zi tare aiurea, așa că am urcat cu gândul să mă bag imediat în pat. M-am spălat pe dinți, mi-am pus pijamaua și când să mă bag sub pătură i-am zărit. Lângă dulapul de haine stăteau trei arcași. Erau băgați unul în altul de parcă încercau să se facă cât mai mici, ca să nu-i bag eu de seamă. Ce-i cu voi mă, am strigat mai mult speriat decât furios, mai ales că nu puteam înțelege cum de-au intrat. Cel mai tânăr, un băiat frumușel aducând cu Eric Bana în rolul lui Hector, a deschis gura pe jumătate. Ne-a spus șefu să stăm cu dumneavoastră până dimineață. Și să ținem și arcurile aproape, a arătat el spre arcul propriu și a bătut cu palma peste mâner. Nu știam cine e șeful arcașilor, dar trebuie că era un tip foarte ciudat. M-am uitat la ei atent. Erau toți trei tineri și păreau un pic speriați. Sau poate că doar se simțeau inconfortabil să stea în dormitorul unui străin când acesta se pregătește de culcare. Își puseseră tolbele sub măsuța de calculator și se așezaseră în fund pe parchet, cu spatele rezemat de dulapul de haine, păstrând lângă ei arcul și câte o săgeată. Degeaba i-am rugat să meargă să se culce, explicându-le că nu sunt în niciun pericol, că nu m-au ascultat. O țineau una și bună că așa le-a spus șeful. Ba mi-au explicat că primesc și spor de noapte pentru asta. I-am lăsat până la urmă, am pus capul pe pernă și m-am străduit să adorm. Însă tobele nu-mi dădeau pace. Peste tobe se auzeau în fundal și trompetele. Din când în când auzeam și câte un nechezat de cal. Până la urmă am adormit, dar n-a fost un somn deloc odihnitor. Am visat-o pe Yuki. Plutea prin văzduh ca o floare uscată purtată de vânt. Uneori, când vântul era mai vânjos, urca în spirală către cer până abia se mai vedea, sau trecea pe deasupra caselor și a copacilor de cu greu puteam s-o mai urmăresc cu privirea. În schimb, când vântul se liniștea, cobora unduind către pământ, ca o picătură de ploaie pe ramurile de brad. Eu mă grăbeam cu palma întinsă încercând s-o prind în căuș, dar de fiecare dată când era aproape să-mi atingă epiderma, vântul se-întețea iar și o ridica în văzduh. Atunci eu mă înălțam pe vârfuri, săltam, săream, încercam să mă agăț de ramurile copacilor, dar în zadar. Când am deschis ochii arcașii erau tot rezemați de dulapul de haine. Am vrut să le fac un ceai și-o felie de pâine prăjită cu gem de caise, dar mi-au spus că și-au terminat treaba și că ar prefera să plece acasă să se culce. Le-am deschis ușa și am privit lung după ei. Au luat liftul și-au coborât. Băieți buni. 
  
A durat mult răpăitul acela de tobe. Oriunde mergeam îl auzeam în urechi. Chiar și în locurile în care de obicei era mult zgomot, de exemplu în mall. Auzeam muzica din difuzoare, glasurile oamenilor, țipetele copiilor, roțile cărucioarelor căzând inutil între rosturile gresiei, dar peste toate se așeza ca o spumă de frișcă răpăitul de tobe și scârțâitul de trompete. Chiar și războinicii rămăseseră pe aproape. Își dezbrăcaseră hainele de recuzită, dar eu încă îi mai puteam recunoaște, nici nu știu după ce. Mă priveau ascunși pe după ziduri, ca niște detectivi ce-l urmăresc pe suspectul principal, schimbau vorbe șușotite între ei când credeau că nu-i văd, schimbau brusc direcția când mă răsuceam și priveam înspre ei. Când m-am așezat la covrigi, doi stegari s-au proptit la coadă fix în spatele meu. Cât am stat pe scaun la frizer, doi lăncieri chei, înalți și lați în umeri cât o ușă de castel, au stat cuminți pe scaune până când am terminat, iar când am avut treabă la farmacie, doi cavaleri au rămas afară, rezemați de perete, oferind sfaturi medicale câtorva doamne în vârstă care erau ușor confuze.     

În cele din urmă tobele au încetat singure să mai bată, iar soldații s-au făcut nevăzuți.         

duminică, 11 februarie 2024

portogalii din portocalia


portogalii din portocalia
sunt scunzi și roșii în obraji  
iar diminețile miros atât de frumos
încât ai putea crede că au dormit 
între petale de boboci nedeschiși

inima lor lichidă 
curge prin trupul rotund
și plin de căsuțe minuscule 
călătorind de la una la alta
ca un musafir poftind la dulceț

portogalii din portocalia sunt dulci
mai ales când li se prelinge sucul pe bărbie
și mai departe pe gât
până în sufletul în formă de pâlnie 
tânjind a se umple de frumos

ei șed seara pe prispa casei 
ca să culeagă pe obraji briza atlanticului 
și să se îmbete 
apoi se topesc în soarele alunecând domol
peste livezile pline din albufeira 

(foto: algarorange)